timpul se-ntinde ca o pastă frământată pe degete îndelung

într-un colţ la o masă suntem, iarăşi, la început,

ghicind următoarea mutare a porumbelului negru

pe dalele terasei,

sub ţeava de scurgere a lumii.

gesturile au ceva indefinit,

cum ar demara sub o cupolă de aer altceva,

pe când sub tălpile soarelui

nimeni n-are nevoie de nimeni

şi mustul curge din trupuri în pahare de pânză.

vezi? mereu ne întoarcem aici,

nu ne-a lipsit lumina căzută pe faţă-n amurg –

ni se-ncredinţează cu ochii închişi

şi gheare adâncite-n perniţe mâţa tăcută a marginilor.

ce-i un obiect, când spaţiul se-nfăşoară cu noi?

nu mai e gol. ia cu sine cuvintele plutind peste tăblia de lemn

viaţa. dăm din cap că aşa e,

gata să ne evacuăm în stradă ca pe un rău-platnic

şi să ne locuim unul pe altul.