miercuri, 26 iunie 2013

timpul se-ntinde ca o pastă frământată pe degete îndelung





într-un colţ la o masă suntem, iarăşi, la început,
ghicind următoarea mutare a porumbelului negru
pe dalele terasei,
sub ţeava de scurgere a lumii.

gesturile au ceva indefinit,
cum ar demara sub o cupolă de aer altceva,
pe când sub tălpile soarelui
nimeni n-are nevoie de nimeni
şi mustul curge din trupuri în pahare de pânză.

vezi? mereu ne întoarcem aici,
nu ne-a lipsit lumina căzută pe faţă-n amurg –
ni se-ncredinţează cu ochii închişi
şi gheare adâncite-n perniţe mâţa tăcută a marginilor.

ce-i un obiect, când spaţiul se-nfăşoară cu noi?
nu mai e gol. ia cu sine cuvintele plutind peste tăblia de lemn
viaţa. dăm din cap că aşa e,
gata să ne evacuăm în stradă ca pe un rău-platnic
şi să ne locuim unul pe altul.



2 comentarii:

Catia Maxim spunea...

Cuvinte, imagini, măiastru frământate pe degete...

Florin Caragiu spunea...

Multumesc mult, ma bucur ca poemul v-a trezit interesul.