luni, 14 octombrie 2013

patru poeme






ramă de toamnă

mi s-a lipit o frunză de gură.
iese din scoică şi-mi intră-n ureche
seara plimbată de câini
pe-alei ruginite, sub roţi de mătase,
în strune ghimpate.
mă-mbrăţişezi, limfă, dar eu nu-s aici:
m-a mâncat de viu dragostea
şi zgârie norii 
acum sângele plimbă în mine
visul scăpat din lanţ.

visul animalului tăiat

ştiu că ai nevoie: lasă-mă să visez
paharul de la marginea mesei
aşternute până departe,
spre firul de iarbă atins
de o durere vecină cu-a mea. 
când sângele mi se-ntinde 
ca o voce nelocuită, îmi pari născut
să acoperi ochii cu palma –
îngenunchează în carne cuţitul –
cândva, visul tău îmi vei spune. 

nimic şi totul

în faţa unui copil suferind,
amintirile pălesc încet
ca această zi de toamnă
care-şi uită frunzele.
glasul lui e o apă
subţire ce coboară din munţi,
lovind cu un sunet liniştitor
pietrişul albiei mute.
şi totuşi vine noaptea –
şi plouă în patul lui
cu stropi mari cât viaţa. 
 
pictură cu apă vie

între viaţă şi moarte-agăţată lumea-i în comă,
inoperabilă după spărtura-n lumină.
ţinută la aparate, învaţă să respire,
abia mai tresare
şi eu – zile întregi – în jurul ei tăcut
o strâng de mână.
de obrazul ei mă ating,
sorb un pic de căldură –
îi picur hrană în vine
şi numele-i trece prin mine
ca răsăritul prin glastra cu flori sângerii.
– aştept să-mi spui ce-ai văzut
deschizând ochii de cealaltă parte a vremii,
şi dacă te-a durut. 

 


.

2 comentarii:

Catia Maxim spunea...

așa de rotunde în logica lor delicată, așa de frumoase...

Florin Caragiu spunea...

Multumesc mult, Catia, si eu te citesc cu mare placere. Sper sa ne revedem cu totii cu bine :)