când te văd, pot să uit de griji,
chipul tău îmi luminează calea în noapte.
merg pe cărări nebătute
cu sentimentul că ele mi se aștern la picioare.
ochii tăi sunt ferestre
prin care văd bunătatea lui Dumnezeu
ce ne iese înainte
ca o suflare ce sporește dorul,
împletindu-ne,
uitându-ne în celălalt.
trăim clipa,
amurgul și răsăritul contopite.
cearta cu sine a lumii se stinge,
grăuntele de muștar își aruncă spre cer
brațele încrucișate-nlăuntru.
trecerea vremii se odihnește la umbra lui,
în semnele cuielor,
aceste puncte în care se sprijină universul
când sare dintr-o dimensiune în alta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu