Cunoașterea și asumarea propriei identități (de credință, de neam, de vocație, de grup social sau cultural etc.) este autentică în măsura în care nu constituie un pretext pentru blindarea față de ceea ce este „străin”, ci „deschide accesul” spre universalitatea trăită în realitatea “cuprinzătoare” a dragostei.
Nu o universalitate abstractă, ci însăși viața trupului lui Hristos, singurul om care, fiind și Dumnezeu, pecetluiește iconic făpturile create și este prezent și lucrător în toți și în toate în chip neamestecat.
Aceasta e universalitatea trăită ca sobornicitate, în care unitatea și unicitatea sunt simultan desăvârșite de suflarea Duhului Sfânt.
În acest punct, omul nu mai manifestă frica paralizantă de dizolvarea identității, ce face imposibilă constituirea unui dialog „de real folos” cu „celălalt”, ci se vede pe sine solidar cu voia lui Dumnezeu ca toți să se mântuiască.
Vede „potențialul de chip” al fiecărei existențe și se roagă pentru toți și toate cu iubirea lui Hristos care odihnește în el, încredințând această lume purtării de grijă divine.
Se simte integrat în familia cosmică, știind că fiecare făptură are o binecuvântare de a veni la ființă și un destin de filiație pe care este „chemată” să-l împlinească.
Nu se împiedică de „căderea” generatoare de negativitate și neputință, ci speră și crede în dragostea lui Dumnezeu la care „totul e cu putință”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu