Antologia lirică a lui Vasile Poenaru, “101 Poeme” (eLiteratura, 2013) zugrăvește de o manieră expresionistă, prin tușe contrastante, presimțiri și melancolii în așteptarea unei explozii a perspectivei: “din pumnii mei pereţii stau să zboare”.
Sub apăsarea lumii, cuvintele sunt forme de trezire sau eliberare în câmpul unei tainice apartenențe: “tresare universul ca dintr-un fel de somn. / cu toţii vor să pună mâna pe tine, să te tragă de haină, / să se convingă că eşti viu și-al lor”.
E o atmosferă de noapte spre zi, în care lucrurile oglindesc imagini lăuntrice mișcate, tremurătoare: “luna intră în grabă pe fereastră / ca un fluture nedumerit şi nervos” și cosmosul atârnă de gândul cufundat într-o reverie cu irizări redemptive: “ce dulce-i firul deşirat din grind / de gânduri spumegate, şi ce mare / se- atârnă cosmosul de el, şi doare/ să mântui de insecte. mă cuprind”.
Timpul dezăgăzuit ia pe sus toate ca un val uriaș: “ce trist apasă praful din ferestre. / ce porumbei de umbră pe pervaz. / ce lungi păduri cutreieră, / terestre halucinaţii, rătăcit talaz”. Sub presiunea simțământului, durerea țâșnește din artera subiectivității și infuzează formele exterioare, căpătând o dimensiune cosmică: “aceste stele şi acest stilet, / caninii răsăritului pe zare, / această foame rumegând încet / o boltă care tremură şi doare”.
Imaginarul inscripționat pe hârtie dă semne de viață, gata să capete reliefuri nebănuite: “furat de-arhipeleaguri neîntâmplate, / de universuri ce-ar putea să fie / dacă mareele s-ar da pe spate / și-ar trece-n timp oceanul de hârtie”.
Totul pare pe picior de plecare: “mătasa aşteptării îmi troieneşte drumul / și-s bolnav şi sunt beat de plecare”, înmănuncheat într-o invocare cu iz apofatic: “cer ajutor în gând, cu vorba-n cleşte, / mari vise-nfipte-n zări cer adăpost / luminilor cu trupuri moi de beznă”.
Jocul contrastelor se acumulează, pregătind un salt: “ca un rechin aprins de iz de sânge se repezi azi soarele spre zori; le sfârtecă amar. auzi cum plânge / lumina divizată-n câini şi flori”, o traversare a abisului în care se lasă dramatic auzită simfonia cu rezonanțe logosice a pluralității.
Muzica topește antagonismul, dându-i valențe iconice: “casa noastră se anină-n cer / de cârligul stelelor, şi cântă”; “o, deşucheată zi, cu prunc în pântec, / asmuţi perdeaua norilor c-un cântec”.
Imagini enigmatice ale peregrinării se perindă în granița evanescentă dintre viață și moarte: “subţire viaţă – / ceaţă de gânduri / şi un călăreţ pe gâtul dealului”.
Efectul de spărtură al realității e compensat de dorul de înnoire figurat de fascinația ninsorii: “viaţa mea, parcă de mine s-a spart / și începuse ninsoarea cea nouă”. Gravitația răsturnată sugerează perspectiva inversată: “tot mai greu susţin pământul tălpile mele goale. / în carnea mea plesnesc din bici copacii”, locul kerygmatic din care “a muri înseamnă a mai vesti puțin”.
Interiorizarea realului e sinonimă cu o reconvertire a timpului ca punct de fugă: “calea lactee în mine dispare / și mă alungă timpul din fiecare casă”.
Dispariția e, în ultimă instanță, o rămânere în misterul de nepătruns.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu