se va
trezi cu ochii la noi
legată
prin nenumărate sinapse de trup
piatră,
pom, vrabie, om, înger vor pluti
în
povestea în care vechi și nou
ies una
din alta fără sfârșit
amintindu-și
că au fost create
din nimic,
cu puterea iubirii
Florin Caragiu
jocul acesta
te învață să pierzi.
ce bucurie,
să te oprești din risipa
câștigului!
când noaptea-i aproape,
să primești
în vedere toate cele ce-apar,
ca pe o
blândă-mpărtășire, o uitare de sine
în
lumina ce-ți dezvăluie chipul.
și cu cele
ce nu ți se-arată
să-mplinești
legământul de taină
ce te
ține treaz la hotar,
pe
altarul dintre lume și Dumnezeu.
Florin Caragiu
La
început n-am fost să știu
Cum se revarsă-n
chip lumina,
Cum tot
ce-apare este viu
Și-n
suflet frământată-i tina.
La
început n-am fost să știu
Cum coasta
viață zămislit-a.
Cum din
oceanul auriu
Pământ cu
pâinea lui ieșit-a.
La
început n-am fost să știu
Cum au
căzut din cer luceferi,
Închipuind
un cer diliu,
Fără de ochi adânci și teferi.
La
început n-am fost să știu
Iubirea
ce mi-a dat ființă,
Nici la
sfârșit n-am fost să fiu,
Dar văd
prin har și prin credință.
Florin Caragiu
Alexei
V. Nesteruk este doctor în Matematică şi Fizică, respectiv în Filosofie. În
prezent, este profesor invitat şi cercetător ştiinţific principal la
Universitatea din Portsmouth şi cercetător ştiinţific coordonator la Centrul
Interdisciplinar de Studii de Istorie şi Filosofie a Ştiinţei şi Tehnologiei de
la Universitatea Tehnică Marină din St. Petersburg. Este diacon al Diocezei
Tiatirei şi a Marii Britanii, din Patriarhia Ecumenică.
Autorul
prezentei cărţi dispune de rara capacitate de a desfăşura un dialog fecund
între teologie şi ştiinţă la nivel filozofic înalt, căruia îi atribuie statutul
de sarcină de maximă urgenţă a umanităţii în realitatea socio-istorică actuală.
Până acum, i-au fost traduse în limba română două cărţi: „Universul în
comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei” (ed. Curtea
Veche, 2009) şi „Lumina de la Răsărit. Teologie, ştiinţă şi tradiţie ortodoxă
răsăriteană” (ed. Basilica a Patriarhiei Române, ed. Universităţii A.I. Cuza
din Iaşi, ed. Universităţii din Bucureşti, 2017), precum şi mai multe studii în
revista Sinapsa.
În
proiectul său fenomenologic, autorul aşază faţă în faţă o cosmologie văzută
prin filtrul reductiv al atitudinii naturale, cu tendinţe de obiectificare şi
uniformizare, şi una după model patristic, în care cercetarea ştiinţifică este
parte integrantă a unui eveniment existenţial de comuniune, dobândind un caracter
para-euharistic. Alexei Nesteruk supune unei critici fenomenologice gândirea
cosmologică actuală asupra universului ca întreg, dezvăluind intenţionalitatea
ce trece dincolo de orice obiectificare, prin urmarea unui angajament teologic
ascuns, a cărui esenţă este constituită de dimensiunea iconică/logosică a
omului şi universului.
Autorul
decelează, în discursul fenomenologic cu privire la originea lumii, indicatori
spre chipul divin din om, din care îşi au originea limitatorii transcendentali
din constituţia universului. Originalitatea acestui demers este dată de
abordarea filosofiei cosmologiei prin prisma angajamentului teologic. O
teologie care îşi asumă sarcina sa eclezială observă o dezbinare a
intenţionalităţilor în una şi aceeaşi persoană, ca pe un semn al
desensibilizării cu privire la centralitatea persoanei omeneşti, ce are sarcina
de a integra credinţa şi raţiunea ca pe două moduri de a participa la Divin.
Nesteruk
aşază dialogul dintre ştiinţă şi teologie în cadrul unui proiect fenomenologic.
O arheologie fenomenologică descoperă straturi gnostice sau „angajamente de tip
credinţă”, care stau la baza ştiinţei moderne cu revendicările ei referitoare
la adevăr. Astfel, ştiinţa şi filosofia pot fi privite dinăuntrul unui
angajament teologic. Un punct critic în încercarea de a reconcilia teologia şi
ştiinţa îl constituie problema transcendenţei. Dacă teologia revendică
transcendenţa prin relaţia personală cu Dumnezeu, ştiinţa, cel mult, o pune
între paranteze, evitând-o, prin aderenţa metodologică la un monism imanentist.
Cu
toate acestea, există în ştiinţa contemporană o conştiinţă a limitelor raţiunii
discursive şi a mijloacelor ei lingvistice, o incertitudine pozitivă, descrisă
în termeni care au o savoare apofatică. Teologia, în schimb, prin metafore şi
alegorii, reflectă adevărul existenţial, precategorial şi preteoretic. Ea
aspiră la un mod de viaţă caracterizat de o atitudine apofatică, atât în
contextul cunoaşterii lui Dumnezeu (păstrând transcendenţa ca prezentă în
imanenţă), cât şi în contextul aşa-numitelor fenomene saturate, în care
surplusul de intuiţie fereşte fenomenele de constituirea obiectivă, împiedicând
exhaustarea lor discursivă.
O
angajare constructivă a teologiei în raport cu cosmologia modernă descoperă în
ultima urme ale transcendenţei, indicatori ai distincţiei (diaphora)
sensibil-inteligibil, cu trimitere la sursa lor în Divin. Apartenenţa la sfera
anonimă a ştiinţei n-o împiedică să fie un indicator filosofic spre adevăr, însă,
pentru a se feri de tendinţele atomizante şi a-l atinge în plinătatea sa,
explorarea lumii se desăvârşeşte înăuntrul evenimentelor de comuniune.
Deficitul de intenţionalitate euharistică, al cărei corelativ este universul în
comuniune, are ca urmare un hybris gnostic şi utilitar al ştiinţei.
Pentru
Nesteruk, credinţa implicată în angajamentul teologic nu ameninţă ştiinţa şi
filosofia, ci le apără de ambiţiile gnostice, înţelegând lucrurile nu doar prin
natura lor, ci şi prin finalităţile lor în raport cu menirea omului în creaţie.
Explicaţia cosmologică are, ca urmare, un dublu aspect, al serialităţii cauzale
şi al inferenţei intenţionale, cu apel la realităţile inteligibile, ce dezvoltă
o hermeneutică a câmpului fenomenal. Condiţiile de manifestare ale universului,
deşi sunt implicit prezente în spatele aparenţelor empirice şi reprezentărilor
teoretice, scapă explicitării, descoperindu-se printr-un surplus de intuiţie
peste reprezentarea logico-matematică.
În
lipsa posibilităţii de verificare prin teste observaţionale şi experimentale,
argumentele de plauzibilitate şi coerenţa convingerilor implicate, funcţionând
prin metoda extrapolării, indică latura transcendentală a discursului
cosmologic. Dihotomia între intenţionalitate şi cauzalitatea fizică, între
comuniune şi reprezentarea discursivă a universului, ale căror limbaje apar
întrepătrunse, evidenţiază în demersul ştiinţific o influenţă reciprocă între
dimensiunile ştiinţelor naturale şi umane. Logica cauzelor fizice modelată de
matematică şi logica vieţii orientată spre polul teleologic al spiritului uman
sunt inseparabile.
Cunoaşterea
umană nu poate epuiza realitatea indicată de semnificanţii săi, însă,
paradoxal, limitele acestei cunoaşteri conţin în sine un potenţial pentru
sesizarea infinitului. Atitudinea apofatică vizează, astfel, integrarea
momentului cunoaşterii obiective a universului în experierea sa directă ca
eveniment de comuniune. Prezenţa urmelor subiectivităţii în cunoaşterea
obiectivă şi rezistenţa opusă de către natură raţionalizării realităţii au
făcut să se vorbească despre o obiectivitate slabă a cunoaşterii ştiinţifice,
în care reprezentările teoretice apar ca nişte constructe deschise. Căci
operării ştiinţifice prin inducţie succesivă (derivare analitică) îi scapă
facticitatea şi contextul global al realităţii cercetate, intuite în comuniune
printr-o sinteză instantanee.
În
măsura în care explorarea teoretică a universului este un moment ce participă
prin raţiunea discursivă la evenimentul comuniunii, întotdeauna donat în
surplus, metodologia ei capătă un caracter deschis, cu o teleologie intrinsecă.
În comuniune, trupul şi conştiinţa, co-inerente (paradoxul spiritualităţii
întrupate, în care infinitul apare în condiţiile finitudinii), constituie
centrul dezvăluirii universului, iar constituirea cauzalităţii fizice e
inseparabilă de mişcarea teleologică a gândirii (cu terminaţie deschisă). În
fond, principiul cauzalităţii şi caracterul teleologic al gândirii pot fi
interpretate ca gesturi de rememorare a tainei filiaţiei, întru care această
lume a fost creată, şi, respectiv, a memoriei sale pneumatologice, care o mişcă
spre desăvârşire în iubirea lui Dumnezeu-Tatăl.
În
căutarea sensului universului, cosmologia ştiinţifică presupune, implicit,
coerenţa între univers şi categoriile înţelegerii. Însă universul ca întreg
transcende lanţul cauzalităţii atribuite laturii sale văzute. Dacă ţinta
cosmologiei este înţelegerea facticităţii universului, făcând trimitere, în
cercetarea sa, la condiţiile iniţiale (de frontieră) ale acestuia, ea capătă un
sens teleologic, inerent vieţii umane. Operând ca o presupunere a priori, ca un
principiu transcendental implicit prezent în cercetarea ştiinţifică,
„teleologia subordonează în mod natural explicaţia mecanicistă”.
Nesteruk
observă că faptul empiric brut presupune incompletitudinea înţelegerii
experienţei, dată fiind existenţa unor aspecte pentru care nu avem la îndemână
concepte teoretice. Însăşi existenţa unor realităţi, precum cele de materie
întunecată şi energie întunecată (prin care este descris nouăzeci şi şase la
sută din conţinutul material al universului) e postulată pe baza unor
observaţii, pentru a se potrivi teoriei.
Autorul
remarcă, aşadar, faptul că „universul ca întreg nu poate fi un obiect de studiu
al cunoaşterii teoretice restrânse la schematismul formelor de sensibilitate şi
înţelegere”. Studierii universului pe baza facultăţilor raţiunii îi premerge o
judecată reflectantă (îmbibată de intenţionalitatea explicaţiei), ce presupune
anumite strategii de cercetare, principii, criterii de coerenţă sau metodologii
necesare, pentru a aranja datele observaţionale într-o teorie rezonabilă.
Apare, astfel, necesară o acordare a legilor cu judecata noastră, prin
intermediul scopurilor, aşa încât „cunoaşterea însăşi este posibilă datorită
corespondenţei fundamentale între afinitatea inductivă şi ierarhia deductivă”.
Principul teleologiei ascuns la temelia cercetării universului dezvăluie
„continua întrupare a omului în univers”, sau tendinţa omului de a-l „umaniza”.
În
plus, procesul cunoaşterii apare orientat spre explicarea condiţiei umane.
Dacă, de regulă, cosmologia este privită dinăuntrul atitudinii naturale,
înstrăinată de orice referinţe intrinseci subiectului şi naturii umane,
Nesteruk aşază cosmologia în contextul legăturii ei inseparabile cu
subiectivitatea umană. Corelând condiţiile de posibilitate ale apariţiei omului
în univers cu parametrii fizici fundamentali responsabili de legităţile lui
actuale, aşa încât să existe viaţă conştientă, inferenţa antropică din
cosmologie afirmă o consubstanţialitate fundamentală între observatorii umani
şi universul exprimat în anumiţi termeni tehnici, precum, de exemplu,
aşa-numitul „acord fin al constantelor fizice”, interdepen[1]denţa
între contingenţa universului (polul noematic) şi conştiinţa întrupată (polul
noetic), ce încearcă să-l cuprindă cu înţelegerea.
Simplul
fapt că legile fizicii dinăuntrul universului nu pot da vreo explicaţie
condiţiilor iniţiale din modelele ştiinţifice ale apariţiei sale arată că
„incompletitudinea fizicii necesită comentarii filosofice”. Dacă atitudinea
naturală obiectifică universul ca întreg, prezentul şi trecutul apărând ca
referinţe obiective, atitudinea filosofică vede trecutul ca pe un corelativ
intenţional al actelor conştiente ale subiectului cunoscător din prezentul
imediat, intuiţia trecutului fiind exercitată în prezentul conştiinţei.
Nemaifiind
considerat ca un obiect, universul devine parte integrantă a evenimentului
existenţial, identitatea sa fiind constituită din miezul existenţei personale.
Nesteruk face o paralelă între fenomenologia originii universului şi
fenomenologia naşterii omului, indicând în descrierea lor un caracter
eshatologic, deoarece trecutul apare numai înzestrat cu un viitor, explicaţia
însăşi fiind un proces orientat spre viitor. În sens teologic, omul, creat după
chipul lui Dumnezeu, caută originea sa şi pe cea a universului, ca pe
„comuniunea pierdută a totului în toate”, cu potenţial de actualizare în viitorul
eshatologic.
Studierea
originii se developează, astfel, ca o căutare a chipului lui Dumnezeu din om
(un angajament teologic faţă de chipul divin). Înţelegerea fenomenului
universului nu poate surveni, aşadar, prin aplicarea unei sinteze succesive (ca
o reconstituire a unui întreg complex pe baza părţilor sale), ci printr-o
sinteză instantanee (a comuniunii), ce transcende componentele lui. Ca urmare,
„fenomenologia sugerează în mod legitim respingerea tuturor idolilor
intelectuali ai universului, ce pretind să epuizeze realitatea universului în
comuniune”.
Din
perspectivă teologică, cunoaşterea presupune credinţă şi participare,
experienţă şi implicare personală, aşa încât intelectul perceptiv apare
inseparabil de relaţia cu Dumnezeu, ca o capacitate dăruită de El. Cosmologia
creştină discerne diferenţa între universul ca o construcţie mentală ce este
supusă reducţiilor şi universul ca o comuniune, conferind lucrării de explorare
şi articulare ştiinţifică a universului, în măsura restabilirii ei în comuniune,
dimensiunea unui act para-euharistic, de mulţumire şi recunoştinţă, sau de
întoarcere a universului cultivat şi umanizat către Creator. Se poate, astfel,
clădi o hermeneutică a transcendenţei în imanenţa conştiinţei ştiinţifice,
restabilite la nivelul comuniunii, odată cu renaşterea cunoaşterii prin
credinţă.
Pentru
autor, este nevoie de o depăşire a naivităţii unei corelări directe a ştiinţei
şi teologiei, prin reflecţia filosofică asupra posibilităţii transcendenţei şi
printr-o anume transcendere a ştiinţei cu ajutorul iluminării filosofice şi
comuniunii transfiguratoare. Nesteruk observă că, din punct de vedere teologic,
„toate aspectele activităţii umane, inclusiv explorarea şi studierea
universului, sunt legate de condiţia postlapsariană”, arătând nevoia întregirii
cunoaşterii printr-o vedere mai cuprinzătoare, în care omul şi universul sunt
privite din perspectiva transfigurării lor în comuniunea cu Dumnezeu.
Volumul
se încheie cu o incursiune în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul cu
privire la om şi univers. Discernând diferenţa (diaphora) între lumea
văzută/sensibilă şi cea nevăzută/inteligibilă din creaţie, acesta arată menirea
umanităţii de a pune în legătură universul cu Creatorul lor. Cu alte cuvinte,
scopul omului este de a fi „locul geometric al întâlnirii lui Dumnezeu cu
creaţia Sa” şi de „a aduce întregul univers prin cunoaşterea sa genuină spre
creaţia nouă”.
Pentru
Sfântul Maxim, principiul unităţii universului ca întreg provine din logoii
creaţiei, icoanele sau raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor sensibile şi
inteligibile, ce-şi au sursa în Logosul Divin şi constituie lumea, în calitate
de condensări ale Întrupării Logosului; preexistenţi în Dumnezeu, ei sunt atât
transcendenţi, cât şi imanenţi lumii create. Cuprinzând în sine toţi logoii
creaţiei, omul experiază prezenţa eshatologică a lui Hristos şi, astfel, poate
reface „ruptura existentă între intenţionalitatea eclezială şi cea ştiinţifică
în studierea universului”. În măsura în care le priveşte pe acestea în unitatea
lor euharistică, dată de comuniunea cu Dumnezeu, cosmologia poate deveni o
lucrare para-euharistică.
În
concluzie, „a pătrunde înţelesul universului în contextul unităţii sale
înseamnă a revela această unitate ca pe una care pleacă de la Dumnezeu” şi
urmează să fie transfigurată „prin readucerea în unirea cu El”. Sinteza pe care
Alexei Nesteruk o operează între viziunea patristică şi cosmologia actuală
este, prin coerenţa şi acurateţea discursului, un important reper contemporan al
întâlnirii ştiinţei şi teologiei.
Florin Caragiu
Cartea se poate comanda la adresa edituraplatytera@gmail.com
EVENIMENT EDITORIAL:
dragostea-nvie netrăitele
genunchii ei frânți în
sticlă ciobită
pescuiesc
gândul cu cearcăne-adânci
ne aducem aminte
aureola încâlcită-n cupa
nașterii
băută până
la fund
cu
simțământul că da
viața merită
să fie trăită până la capăt
între
posibil și imposibil
Cu dragostea ei de mamă, femeia cananeeancă, a
cărei fiică era rău chinuită de demon, aleargă ca la singura și ultima scăpare
la milostivirea lui Dumnezeu și, mai mult, trece „proba smereniei”, așa încât
voia ei devine una cu voia Lui, auzind de la Hristos: „O, femeie, mare este
credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). „Şi s-a tămăduit fiica
ei în ceasul acela”, continuă Evanghelia. Nu întâmplător, în versetele
următoare se povestește cum Iisus s-a suit pe munte și a vindecat şchiopi,
orbi, muţi, ciungi, şi pe numeroși alţii aduși la picioarele Lui. Cumva,
dragostea și smerenia unei persoane nu numai că poate atrage milostivirea lui
Dumnezeu asupra celui pentru care se roagă, ci poate atrage, pe căi nebănuite,
și o revărsare de har peste o mulțime de oameni suferinzi. Cu alte cuvinte, se
poate vorbi despre un efect „global” al iubirii.
și mi-am adus aminte
pe când eram singur
se-ntunecase pe
arterele strâmte
dinăuntru, cuvintele
palide
mă priveau cu un
amestec de milă și spaimă
alungasem iertarea cu
vorbe fără rost
dreptatea ședea lângă
mine
ca o minge ușor
dezumflată
pe trepte, afară
la ușa ferecată am
șezut și am plâns
Ce ne spune „Pilda talanților” din Evanghelie? Între altele, că fiecare dintre noi avem anumite daruri de la Dumnezeu. Că unii avem mai multe, alții mai puține, nu trebuie să fie motiv de invidie. Nu trebuie să resimțim darul bogat al aproapelui ca pe o punere de presiune asupra noastră. Cel mult, ca pe o stimulare benefică. Nici darul mai smerit al celui de lângă noi nu trebuie să constituie motiv de dispreț, ci de revărsare altruistă spre el a darului primit. Așa se întâmplă cu ierarhiile îngerești, ne spune Sfântul Dionisie Areopagitul. Fiecare trebuie să lucrăm la măsura noastră. Darurile ni s-au încredințat pentru a le lucra în folosul comun. Cu alte cuvinte, nu sunt ca să ne mândrim cu ele, ci ca să le împărtășim celorlalți, să ne bucurăm cu toții de ele. Așa atingem propria împlinire, fericirea. Suntem iconomi ai darurilor noastre, pentru care, mulțumind lui Dumnezeu, Îl chemăm să lucreze în noi pentru rodirea acestora în taina comuniunii.
Florin Caragiu
nimic nu se compară cu libertatea sufletului, a cărei imagine palidă este saltul.
când realitatea-i
apariție, vedem din toate colțurile deodată
centrul în care
întinderile nu mai sunt împărțite de granițe,
ci developează prezența în
care scapără o lumină.
dacă pierdem toate, rămâne
ceea ce ne face vii.
suntem ai tuturor, disponibili pentru a dărui ce avem mai de preț,
comoara ascunsă în noi de
la facerea lumii:
chipul în care iubim și suferim
– îl purtăm și ne poartă.
sclipirea-ngropată sub
orizont schimbă cerul palid al iernii.
frigul rămâne în piele, clopotul bate, pe limbă ni se topește un
nume.
ne regăsim liber în voi, cei
ce auziți aceste cuvinte
și nu
știți de unde vin, unde se duc.
în zadar încercăm să demonstrăm că va mai fi și
clipa următoare.
facem un pas înainte, într-un gest reflex, și
pământul ne ține.
ciorile ne cheamă să vedem
frumusețea ascunsă în iarna asta caldă.
cine intră pe ușă?
feriga cu antenă, un vas de teracotă și curentul plăcut ce ne
trage,
de când Cineva a lăsat
fereastra cerului deschisă.
moartea-i așa cum este: o înfrigurată ieșire
dintr-o odaie cu lucruri nefinisate,
ca niște poeme mâzgălite pe pereții la roșu,
inima spune: rece, cald, lăsându-ne să ghicim
încotro-i fericirea.
Florin Caragiu
