Școala Martiriului (95)

Evanghelia este taina Veștii celei bune, ce deschide perspectiva vieții veșnice, pregustate de sfinții martiri. Ce este această Veste care a schimbat la față lumea, transfigurând mersul vieții spre moarte într-o trecere a vieții prin moarte spre Înviere? Este vestea despre Iisus (Mt. 9, 26; 11, 5), Fiul lui Dumnezeu Întrupat, „Cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1, 29), Care a venit „să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii” (Lc. 1, 79).

Întruparea Fiului lui Dumnezeu în Preasfânta Fecioară Maria este vestită de Arhanghelul Gavriil, „cel ce stă înaintea lui Dumnezeu” (Lc. 1, 19), ca un prilej de bucurie mare pentru tot poporul (Lc. 2, 10). În propovăduirea Sa pământească, Iisus Hristos vestește lumii „împărăția lui Dumnezeu” (Lc. 4, 43), ceea ce urmează să facă și ucenicii Lui trimiși în toată lumea (Mt. 24, 14; Mc. 16, 15; Lc. 9, 60).

Sfinții Apostolii „vestesc întru Iisus învierea din morţi” (Fapte 4, 2), nevoia vitală de pocăința ce deschide accesul spre împărăția lui Dumnezeu (Fapte 17, 30), „iertarea păcatelor” (Fapte 13, 38), „voia lui Dumnezeu” (Fapte 20, 27), „credința” (Gal. 1, 23), „lumină” (Fapte 26, 23), „calea mântuirii” (Fapte 16, 17), îndreptarea legii prin credință întru Harul Cuvântului lui Dumnezeu (Fapte 13, 38-39), „bogăţia lui Hristos, de nepătruns” (Efes. 3, 8). Celor ce-L cinstesc pe Dumnezeu fără să-L fi cunoscut li se binevestește Dumnezeu Cel arătat în trup (Fapte 17, 23).

Vestirea cea bună nu se întemeiază pe înțelepciunea cuvântului omenesc (I Cor. 1, 17), ci pe „cuvântul Crucii”, care este „puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18). Este o vestire „despre credința și dragostea” noastră (I Tesal. 3, 6), după cum spune și sfântul Apostol Ioan Teologul: „aceasta este vestea pe care aţi auzit-o de la început, ca să ne iubim unul pe altul” (I In. 3, 11). În orizontul lucrurilor ultime, ni se revelează taina Evangheliei veșnice: „Şi am văzut apoi alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, având să binevestească Evanghelia veşnică celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul” (Apoc. 14, 6).

Florin Caragiu

Lansarea volumului: Prof. dr. Alexei V. Nesteruk, „Lumina de la Răsărit. Teologie, știință și tradiție ortodoxă răsăriteană" (ed. Basilica a Patriarhiei Române, ed. Universității A.I. Cuza din Iași, ed. Universității din București, 2017)

Virgil Borcan, „Câtă dragoste, atâta ființă" (Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime", ed. Sophia/Platytera, 2017)

Câtă dragoste, atâta ființă

Dragostea. Moartea. Rugăciunea. Poezia.

Putem oare continua ad infinitum această serie conceptuală? Aparent, da. Sau, oricum, multă vreme. Și totuși, marea nu încape în gropița din nisip a unui copil, ne spune Fericitul Augustin. Finitudinea intelectivă a rațiunii umane nu se poate dez-mărgini decât în theoria, în vederea lui Dumnezeu (a rațiunilor lui infinit infinite). O știm de la Sf. Maxim Mărturisitorul, dar și de la un filozof al limbajului din secolul recent încheiat, care probabil nu bănuia consecințele propriului postulat; e vorba, desigur, de Wittgenstein: „Despre ceea ce nu se poate vorbi – cu îndreptățire, s.n. – este mai bine să se tacă”.

Florin Caragiu o știe foarte bine și o probează fără ostentație în cele 100 de fragmente (nu mă feresc, cu toate riscurile, să le numesc capete, cu toată densitatea semantică a conceptului) grupate sub splendidul pact de lectură din titlu: „Frumusețea lucrurilor ultime”.

Structurate sub forma unor mici fragmente (rar depășind o jumătate de pagină) aparent autonome, ele se înșiruie însă logic, narativ dacă doriți, însă în logica narativă a unei inimi iubitoare care pro-blematizează („aruncă în față”) noțiunea nu pentru a-i epuiza conținutul sau a o fixa în vreun insectar filozofic, ci pentru a o învălui cu și mai multă iubire. Într-un fel, toutes proportions gardées, e idealul de critică literară spre care tindea Sainte Beuve în secolul al XIX-lea francez: a infuza, prin actul lecturii, mai multă realitate decât era înainte. Nici destructurare și nici resemantizare așadar, ci sporul de lumină tainică adăugat la corola de minuni a lumii.

Iată de ce multe din formulări sunt pe cât de complete, pe atât de memorabile: dorul e „culoarea de fond întinsă pe pânza vederii finale asupra lumii”, poezia iconică e „o poezie schimbată la față”, iar compasiunea, „gestul iconic de impropiere intențională a dragostei lui Dumnezeu”.

Cu egală dezinvoltură autorul îi „pune la lucru” pe Yasunari Kawabata ori Constantin Noica, dar nu de dragul „epatării burghezului”, vorba altui romantic francez, ci numai în măsura în care cultura autentică, fie ea literară sau filozofică, este o cult-ură, un sacerdoțiu și un gest iconic. Opusă omului (tatălui din ultimul fragment) din pricina și în urma căderii adamice, natura se restructurează eshatologic în contact cu chipul lui Dumnezeu din om, pentru a lua din nou parte la dansul heruvimic și a contempla perihoreza treimică. Ale Tale dintru ale Tale.

Nimic mai potrivit ca încheiere, așadar, decât chiar cea a autorului: „Natura este veșnicul copil, lipsit de cuvânt, care nu se poate împlini decât prin relația cu omul care o atrage după sine, ca pe un trup extins, în părtășia cu Dumnezeu”.

Cunosc câteva literaturi care ne-ar invidia pentru Florin Caragiu.

Virgil Borcan

Chris Tănăsescu (MARGENTO), Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime" (ed. Sophia/Platytera, 2017)

Prin cele o sută de frumuseți ultime ale propriei gândiri și trăiri, Florin Caragiu practică o formă rară la noi (căci „capetele” Părintelui Arsenie Boca în sentențiozitatea lor catehetică vin pe altă filieră), forma  meditațiilor mistice centenare (cu sâmbure milenar) din Centuries ale lui Thomas Traherne, dar, nu mi-e teamă de o vorbă mare, depășindu-l pe acesta: și în subtilitate și în utilitate.

Ce ne oferă aici Caragiu, traducând plenar moștenirea Părintelui Ghelasie, este cartea fundamentală a isihasmului iconic, isihasmul „carpatin”. Chipul nostru mistic inconfundabil – prin gest propriu în corul ortodoxiei și în lume – își găsește acum întemeierea paradigmatică și totodată o expresie exemplară, memorabilă și irezistibil de actuală, de care va trebui să țină seama orice încercare viitoare, inclusiv în (re)așezarea noastră în contexte transnaționale și (post)globale.

Asta pentru că Florin Caragiu este el însuși o icoană integratoare – una vorbindu-ne intim și (supra)cosmic, personal și eshatologic, sofisticat și pragmatic, teologic și ecologic deopotrivă – în care gândul adânc e totuna cu gestul închinării și cu muzica inspirației.

Aici e o supremă poetică a chenozei, slujindu-ne împărătește, irigând comunul cu comuniunea, și-astfel molipsindu-ne definitiv de dorul „vederii finale asupra lumii”.

                                                                          

Chris Tănăsescu (MARGENTO)

Paul Aretzu, „Învăţături pentru regăsirea chipului iconic" (Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime", ed. Sophia/Platytera, 2017)

Învăţături pentru regăsirea chipului iconic

În existenţa oamenilor, lucrurile ultime sunt bătrâneţea, boala, slăbiciunea, moartea. Toate reprezintă o perspectivă sumbră, menită să provoace nelinişte, spaimă şi să inculce o imagine dezastruoasă în legătură cu sfârşitul vieţii. Pentru omul religios, însă, lucrurile ultime ar fi mijloace care ţintesc îmbunătăţirea sufletului, astfel încât, în final, se atinge un înalt grad de omenitate, numit îndumnezeire. Florin Caragiu, cu argumente teologice (şi metafizice), îşi propune să ne convingă de frumuseţea spirituală a momentului absolut al încheierii experienţei pământeşti. Urmând modelul Sfinţilor Părinţi, el alcătuieşte o centurie, adică o scriere tematică formată din o sută de capete. În consens cu adevărul de credinţă, moartea nu este decât înviere: „Este vorba despre un mod de viaţă ce a pătruns prin învierea lui Hristos în încheieturile acestei vieţi, cutremurând-o, uimind-o, umplând-o de speranţă, stârnind fiorul credinţei şi mai ales aprinzând în inimi flacăra dragostei, făcând din om o torţă vie a luminii Învierii” (1). Deoarece cursul vieţii nu poate fi înţeles decât ca un întreg, începutul nu-şi are rostul în afara sfârşitului, fiindcă numai eshatologia semantizează existenţa. Nimic însă nu prinde viaţă (în sensul spiritual) decât raportându-se la chipul lui Dumnezeu, „această taină copleşitoare a prezenţei (grăitoare şi negrăite) a Sfintei Treimi în intimitatea cea mai profundă a noastră” (2).

Întoarcerea la icoana sufletească înseamnă recuperarea iubirii din Rai, ca dăruire din sine şi ca filiaţie atotcuprinzătoare (liturghie cosmică): „Gestul iconic uneşte starea de plecăciune, de închinare a omului în faţa lui Dumnezeu, cu starea de chenoză, de plecăciune a dragostei ce cuprinde în slujirea ei liturghisitoare până şi cele mai mărunte forme de viaţă, care sunt învăluite în taina filiaţiei” (3). Locul matriceal, al oglindirii iconice, este Sfânta Liturghie. Se petrece, astfel, o golire de dragostea de sine, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu şi de aproapele (de creaţie, în general). În acest sens, redimensionarea liturgică a rugăciunii isihaste îi restituie această dublă funcţie, pe orizontală şi pe verticală. Florin Caragiu vorbeşte despre un „specific iconic carpatin” (susţinut şi de părintele Ghelasie de la Frăsinei). Scopul „misticii iconice carpatine” este recuperarea chipului, act numit „gestul iconic”, presupunând asceză şi revelaţie, şi, implicit, atingerea „integralităţii făpturii”, adică a unui echilibru între interioritate şi exterioritate, altfel spus, interiorizarea liturghiei (sau exteriorizarea în liturghie). Rugăciunea este cordonul ombilical care ne leagă de Tatăl nostru, şi care alimentează în noi trezvia. Pentru a elimina impresia (petrecută adesea) că suntem părăsiţi, Dumnezeu îşi dă viaţa pentru noi, împărtăşindu-ne cu Înviere. Iubirea lui Dumnezeu are scopul să-l molipsească pe om cu milostenie şi altruism: „A acorda o vie atenţie aproapelui, a-i respecta demnitatea filială şi, mai mult, a te pune în locul lui, empatizând cu bucuria şi suferinţa umană şi cosmică în general, este un gest iconic de impropriere intenţională a dragostei lui Dumnezeu” (9).

Sădirea chipului în chiar miezul fiinţei dă omului şansa neîncetatei sale înomeniri. Iconicitatea exclude manifestarea răului, instituind iubirea (dar nu anulează funcţionarea dreptăţii). Pecetea lui Dumnezeu este indelebilă în om: „Căci oricât de jos ai coborî pe scara existenţei porţi cu tine pecetea chipului lui Dumnezeu, urma lui neştearsă care se poate face matricea generatoare a unei renaşteri lăuntrice, a unei treziri a conştiinţei în lumina fără umbră de schimbare a iubirii Treimice” (17). Darul (ca dăruire de sine) se află în succesiunea chipului şi a filiaţiei, exprimare a bucuriei de viaţă. Moartea, susţine autorul, trebuie primită homeopatic, lucrând temeinic şi progresiv pentru a ajunge la înţelegerea ei. Dragostea pentru aproapele (alteritatea, empatia) se manifestă nu numai faţă de cei vii, ci şi faţă de cei plecaţi.

Mistica este sufletul gingaş al teologiei, floarea preţioasă a ortodoxiei. Ea se ocupă de chivernisirea vieţii în faţa lui Dumnezeu, de relaţia dintre suflet şi cosmos, de calea spre îndumnezeire. Pentru atingerea isihiei, Florin Caragiu recomandă iubirea şi dăruirea, rugăciunea, comunitatea liturgică, iertarea, trezia, cunoaşterea (introvertită şi extrovertită) dusă până la zariştea tainei, metanoia, trăirea continuă în orizontul prezenţei lui Dumnezeu. Autorul, adâncit mult în teologie, are o mare deschidere culturală, apelând şi la argumente preluate din psihologie, logică, artă, pedagogie. În privinţa răului, consideră că, pentru a nu-l lăsa să prolifereze, trebuie tratat întotdeauna cu bine şi cu iertare. Disputele trebuie rezolvate prin empatie, pacifism, iubire, răbdare.

O idee remarcabilă este: „a avea grijă de trecutul nostru şi de cei mai în vârstă” (53). Denegarea acestora este nefirească, ruperea fiului de mamă fiind infructuoasă, ducând la moarte. De asemenea, grija faţă de celelalte vieţuitoare face parte din dragostea pentru Creaţie, ba, chiar, „vietăţile necuvântătoare pot via şi în orizontul eshatologic, nu au interzis la viaţa veşnică” (54) (aici, părerile diferă, dar imaginea eshatologică a întregii creaţii, susţinută de autor, paradiziacă, este plină de iubire).

Reflecţiile teologice, alături de îndrumările mistice (cuprinse în lucrarea lui Florin Caragiu) sunt susţinute de frumuseţea şi claritatea textelor, de conciziile aforistice: „Doar dacă iubirea frământă în noi suflul ei dătător de viaţă, putem să înviem lăuntric, să dăm naştere unui univers interior aderent tainei dumnezeieşti” (3); „În orice faci, fă ceva de dragul lui Dumnezeu” (42); „Poţi învăţa de la mare cum să te rogi. Forţa înaintării valurilor ce se sprijină unul pe altul şi toate împreună pe adâncul liniştit, netulburat, este un chip al rugăciunii continue, neîncetate, în care gândurile se susţin şi se prelungesc unul pe celălalt, odihnind toate laolaltă pe adâncul liniştit al conştiinţei luminate de har şi topindu-se în seninul ei.” (55); „Oricât de mult ar părea că proliferează răul în lume, singura ieşire din plasa lui este iubirea purtătoare de cruce” (84) etc.

Cartea lui Florin Caragiu se ocupă de probleme ale omului de azi şi de oricând. Cititorul se citeşte în ea. Toate valorile umane, se spune, ştiute sau neştiute, nu se irosesc, ci se depun într-un tezaur universal: „Cuvintele, gândurile şi faptele unor asemenea oameni sunt scrise direct în Cartea Vieţii, şi chiar dacă n-ar apuca să le vadă, să le audă, sau să le citească nimeni, ele stau întipărite acolo cu litere de aur, răspândindu-şi în mod nevăzut influenţa benefică, tămăduitoare asupra întregului cosmos” (57). În această viziune holistică, a legăturii dintre întreg şi parte, autorul vorbeşte despre întrepătrunderile fertile dintre conştiinţă, memorie, limbaj. Învăţăturile pe care autorul le predică sunt legate direct de viaţă: „Principala virtute pe care o poţi dobândi de pe urma unei boli este răbdarea” (60). Dar cea mai elegantă şi pătrunzătoare idee este aceea că Dumnezeu este forma de salvare a  lumii de la scufundarea ei în tenebrele absurdului. Sunt tratate cu înţelepciune duhovnicească virtuţi şi patimi, circumscrise unei morale creştine, unei dorinţe de împlinire a fiinţei noastre în lumina iconică.

După Florin Caragiu, pentru a ajunge la „frumuseţea lucrurilor ultime”, trebuie să urmezi o cale presărată cu necunoscute, ispite, răbdare, curăţenie, greşeli, explorări, reuşind în cele din urmă să guşti libertatea, iubirea faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, trecerea cu bucurie şi cu împăcare în Împărăţia eshatologică. Autorul vorbeşte despre omul obişnuit şi despre întâmplările pe care le trăieşte zi de zi, îndemnându-l să-şi recupereze modelul iconic şi să-l urmeze. Centuria lui Florin Caragiu se află, cu siguranţă, în prelungirea Predicii de pe munte, îndreptar dumnezeiesc pentru intrarea în Împărăţie. Textul este dens, accesibil, elocvent, plin de învăţătură teologică şi mistică. A scrie despre Florin Caragiu este un privilegiu, beneficiind astfel de frumuseţea poetică şi de limpezimea consistentă a discursului său.

Paul Aretzu