Prin cele o sută de frumuseți ultime ale propriei gândiri și trăiri, Florin
Caragiu practică o formă rară la noi (căci „capetele” Părintelui Arsenie Boca
în sentențiozitatea lor catehetică vin pe altă filieră), forma meditațiilor mistice centenare (cu sâmbure
milenar) din Centuries ale lui Thomas
Traherne, dar, nu mi-e teamă de o vorbă mare, depășindu-l pe acesta: și în
subtilitate și în utilitate.
Ce ne oferă aici Caragiu, traducând plenar moștenirea Părintelui Ghelasie,
este cartea fundamentală a isihasmului iconic, isihasmul „carpatin”. Chipul
nostru mistic inconfundabil – prin gest propriu în corul ortodoxiei și în lume
– își găsește acum întemeierea paradigmatică și totodată o expresie exemplară,
memorabilă și irezistibil de actuală, de care va trebui să țină seama orice
încercare viitoare, inclusiv în (re)așezarea noastră în contexte transnaționale
și (post)globale.
Asta pentru că Florin Caragiu este el însuși o icoană integratoare – una
vorbindu-ne intim și (supra)cosmic, personal și eshatologic, sofisticat și
pragmatic, teologic și ecologic deopotrivă – în care gândul adânc e totuna cu
gestul închinării și cu muzica inspirației.
Aici e o supremă poetică a chenozei, slujindu-ne împărătește, irigând
comunul cu comuniunea, și-astfel molipsindu-ne definitiv de dorul „vederii
finale asupra lumii”.
Chris Tănăsescu
(MARGENTO)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu