Câtă dragoste, atâta ființă
Dragostea. Moartea. Rugăciunea. Poezia.
Putem oare
continua ad infinitum această serie
conceptuală? Aparent, da. Sau, oricum, multă vreme. Și totuși, marea nu încape
în gropița din nisip a unui copil, ne spune Fericitul Augustin. Finitudinea intelectivă a rațiunii umane nu se poate
dez-mărgini decât în theoria, în
vederea lui Dumnezeu (a rațiunilor lui infinit infinite). O știm de la Sf.
Maxim Mărturisitorul, dar și de la un filozof al limbajului din secolul recent
încheiat, care probabil nu bănuia consecințele propriului postulat; e vorba,
desigur, de Wittgenstein: „Despre ceea ce nu se poate vorbi – cu îndreptățire,
s.n. – este mai bine să se tacă”.
Florin Caragiu o știe foarte bine și o probează fără ostentație în cele 100
de fragmente (nu mă feresc, cu toate riscurile, să le numesc capete, cu toată
densitatea semantică a conceptului) grupate sub splendidul pact de lectură din
titlu: „Frumusețea lucrurilor ultime”.
Structurate sub forma unor mici fragmente (rar depășind o jumătate de
pagină) aparent autonome, ele se înșiruie însă logic, narativ dacă doriți, însă
în logica narativă a unei inimi iubitoare care pro-blematizează („aruncă în
față”) noțiunea nu pentru a-i epuiza conținutul sau a o fixa în vreun insectar
filozofic, ci pentru a o învălui cu și mai multă iubire. Într-un fel, toutes proportions gardées, e idealul de
critică literară spre care tindea Sainte Beuve în secolul al XIX-lea francez: a
infuza, prin actul lecturii, mai multă realitate decât era înainte. Nici
destructurare și nici resemantizare așadar, ci sporul de lumină tainică adăugat
la corola de minuni a lumii.
Iată de ce multe din formulări sunt pe cât de complete, pe atât de
memorabile: dorul e „culoarea de fond întinsă pe pânza vederii finale asupra
lumii”, poezia iconică e „o poezie schimbată la față”, iar compasiunea, „gestul
iconic de impropiere intențională a dragostei lui Dumnezeu”.
Cu egală dezinvoltură autorul îi „pune la lucru” pe Yasunari Kawabata ori
Constantin Noica, dar nu de dragul „epatării burghezului”, vorba altui romantic
francez, ci numai în măsura în care cultura autentică, fie ea literară sau
filozofică, este o cult-ură, un
sacerdoțiu și un gest iconic. Opusă omului (tatălui din ultimul fragment) din
pricina și în urma căderii adamice, natura se restructurează eshatologic în
contact cu chipul lui Dumnezeu din om, pentru a lua din nou parte la dansul
heruvimic și a contempla perihoreza treimică. Ale Tale dintru ale Tale.
Nimic mai potrivit ca încheiere, așadar, decât chiar cea a autorului:
„Natura este veșnicul copil, lipsit de cuvânt, care nu se poate împlini decât
prin relația cu omul care o atrage după sine, ca pe un trup extins, în părtășia
cu Dumnezeu”.
Cunosc câteva literaturi care ne-ar invidia pentru Florin Caragiu.
Virgil Borcan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu