Cuvânt înainte la volumul: Alexei V. Nesteruk, „Lumina de la Răsărit. Teologie, știință și tradiție ortodoxă răsăriteană" (ed. Basilica a Patriarhiei Române, ed. Universității A.I. Cuza din Iași, ed. Universității din București, 2017)

Volumul „Lumina de la Răsărit. Teologie, ştiinţă şi tradiţie ortodoxă răsăriteană” (ed. Basilica a Patriarhiei Române, ed. Universității A.I. Cuza din Iași, ed. Universității din București, 2017) constituie una dintre cele mai importante încercări de sinteză patristică realizate în actualitate, așezând viziunea creștinismului răsăritean la baza unei noi înțelegeri, cuprinzătoare și integratoare, care să deschidă orizontul cunoașterii spre participarea la taina dumnezeiască care a fost înscrisă în viața creată și a luat chip în ființa umană. Autorul său, prof. Alexei Nesteruk, lector la Universitatea Portsmouth și profesor invitat la Colegiul Biblic Teologic Sf. Andrei din Moscova, are rara capacitate de a apropia știința și teologia printr-o intuiție filosofică excelentă, care, păstrând specificitatea metodelor, apropie și conjugă perspectivele din miezul experienței umane integrale, nedivizate.

Delimitarea cadrului experienței în diversele domenii ale cunoașterii a generat o aparentă ruptură între limbajele specifice și o reală dificultate de depășire a granițelor ce par să le separe. Soluția depășirii crizei actuale a cunoașterii stă în găsirea unui limbaj cuprinzător care să reunească diverșii versanți ai experienței și cunoașterii umane în direcția punctului culminant, Logosul divin întrupat, Creatorul ce transcende ipostatic ordinea creată, asumând-o totodată enipostatic în persoana Sa.

Falia dintre cunoașterea științifică și cea teologică este generată în primul rând de tendința prezentă în spațiul gândirii occidentale de a afla unitatea demersurilor epistemologice și gnoseologice prin stabilirea unui cadru monist al ontologiei și experienței vizate. Lucrul acesta conduce, în apropierea limitelor cunoașterii, la o explozie a antinomiilor ce scurtcircuitează fondul monist al cercetării, spărgând unitatea argumentului în perechi de contrarii ireconciliabile. Acest lucru indică atât o limită structurală a cunoașterii, cât și urgența unei deconstrucții a însuși cadrului ei monist, în direcția unui monodualism teologic, în care antinomiile nu mai apar ca apar ca forme ale rațiunii eșuate în contradicții iremediabile, ci drept indicatori ai diferenței (diaphora) sensibil-inteligibil din creație, ce poate fi surmontată prin recursul la Cauza transcendentă a creației pe care Dumnezeu a adus-o la ființă din nimic, putând, prin coborârile Sale iconomice, aboli distanța (diastema) dintre creat și necreat. Sesizarea prezenței dumnezeiești conferă, în fapt, consistență liturgică oricărui demers cunoscător, oprind excesul de raționalizare printr-un profund simțământ al tainei.

Potrivit lui Alexei Nesteruk, esențială în cadrul dialogului dintre știință și teologie este dimensiunea sa hristologică, cu alte cuvinte „întruparea Logosului lui Dumnezeu în lume ca întemeiere a inteligibilităţii lumii în contingenţa ei totală”. Originea și finalitatea, rostul și sensul creației se oglindesc în sursa ei necreată de logositate, Ipostasul Logosului din care realitatea empirică și cea inteligibilă pot constitui un singur trup, accesibil cunoașterii participative. Aceasta este și concluzia părții introductive a volumului.

Autorul dezvoltă un istoric al relației dintre teologia patristică și științele naturii, tratând despre legătura dintre ascensiunea creștinismului și dezvoltarea științei moderne. Nesteruk sublniază diferența de perspectivă între abordarea patristică a naturii și cea științifică a modernității, arărând că „pentru Sfinţii Părinţi, cunoaşterea naturii era parte integrantă dintr-un demers filosofic mai larg, în timp ce religia avea un rol legitim în investigarea şi formularea adevărurilor despre universul natural într-o mult mai mare măsură decât astăzi”. În fapt, centrală în abordarea patristică este problematica mai generală a raporturilor dintre credință și cunoaștere. Este subliniată contribuția Sfântului Clement (care a operat „transferul limbajului şi metodelor filosofiei în sfera credinţei”, afirmând în același timp credința ca pe o condiție a cunoașterii) și a lui Filon din Alexandria (premergător al întâlnirii Bisericii creştine cu gândirea filosofică greacă), a apologeților creștini (cei care au integrat gândirea greacă în istoria revelării lui Dumnezeu prin Hristos, „identificând istoria mântuirii cu istoria lumii”), a Sfântului Irineu de Lyon (în lupta sa cu gnosticismul), a Sfântului Atanasie cel Mare (care a legat creația lumii de taina întrupării Cuvântului, temei transcendent al uniformității și unității ordinii naturale) și a Sfântului Maxim Mărturisitorul (cu a sa mystagogie de consistență liturgică, pentru care unirea mistică cu Dumnezeu trece prin contemplarea logoi-lor lucrurilor create ca „mod de a intra în comuniune cu Logosul”). Perspectiva patristică afirmă incompletitudinea cunoașterii celor create, cunoașterea științifică fiind ea însăși interpretată în termeni de scop și finalitate, în așteptarea lucrurilor ultime, ce transcend orizontul creaturalității.

Legile lumii nu sunt dictate de forțe oarbe, impersonale, ci ea este întemeiată și susținută de voia lui Dumnezeu, ierahia din natură fiind „cea care le permite oamenilor s-o privească în perspectivă teleologică”, orientată spre transfigurarea în unire cu Dumnezeu. În raportarea părinților Bisericii față de natură s-a păstrat permanent un echilibru între participare și distanțare, între implicare și detașare. Este amintită concepția apuseană ce prelungește viziunea augustiniană asupra științei ca slujitoare a teologiei, atitudine care a fost, „până la urmă, cauza dezvoltării gândirii ştiinţifice în direcţia dualismului cartezian şi, în ultimă instanţă, a separării ştiinţei de teologie”. Spre deosebire de alegerea științei ca slujitoare a teologiei, maniera Sfinţilor Părinţi de convertire a filosofiei şi de folosire a ei în teologie „a implicat o sinteză creativă autentică între gândirea umană şi experienţa creştină mistică”. Pierderea calității sacramentale a naturii rezultată din falia imaginată între legea naturală și harul lui Dumnezeu din concepția apuseană a împiedicat o privire asupra naturii „ca taină, în lumina lui Hristos şi a întrupării Lui”, și asupra relației cu ea ca parte integrantă a liturghiei cosmice. Înțelegerea liturgică a științei apare a fi indispensabilă pentru înțelegerea sensului mai înalt al creației în relație cu Dumnezeu.

Alexei Nesteruk abordează în continuare perspectiva patristică asupra teologiei ca experiere a lui Dumnezeu ce trece prin purificare și contemplarea logoilor lui Dumnezeu în creație. Dimensiunea comunională a adevărului a împiedicat conceptualizarea lui și afirmarea apofatismului mistic în tradiția creștină ortodoxă, cunoașterea teologică, așezată pe temeiul credinței, având o evidentă consistență intersubiectivă relațională, participativă, experiențială. Modul cugetării teologice transcende separația dintre subiect și obiect operată de rațiunea obiectivantă, implicând „cugetul spiritual, care face posibilă exercitarea cogniţiei directe a realităţilor metafizice şi a divinului”. Părinții Bisericii atrag atenția asupra faptului că rațiunea despărțită de cugetul spiritual (nous) ratează accesul la cunoașterea adevărată, orientată spre realitatea eshatologică. Conturul schițat de dogmele Bisericii ca hotare ale credinței se umple de conținut prin trăirea duhovnicească, prin participarea la constituirea Trupului lui Hristos, la realitatea Învierii Lui. Evitându-se constituirea și închiderea cunoașterii teologice într-un sistem, epistemologia deschisă a abordării patristice recurge permanent la viziunea credinței, marcată de paradoxuri și antinomii, expresie a apofatismului mistic, ce lărgește în adâncurile tainei căutarea teologică.

Un aspect important evidențiat de Nesteruk este distincția între rațiunea discursivă (dianoia) și cugetul spiritual (nous), prioritatea ultimului provenind din faptul că nous este temei pentru dianoia, fiind o condiție de posibilitate a cunoașterii teologice. Cele două sunt privite în lumina raportului dintre teologie și iconomie, „teologia iconomică, al cărei discurs începe cu lucrarea lui Dumnezeu în lume (adică în modul catafatic), conducând (trecând printr-un stadiu apofatic) la o teologie treimică”. Recuperarea dimensiunii mistice, așezate pe baze hristologice, a teologiei, indică o dinamică eclezială „deschisă spre sursa nesfârşită a împlinirii în trupul lui Hristos”. Alexei Nesteruk atrage atenția asupra naivității pretenției de uniformitate epistemologică, cât şi ontologică a fundamentelor filosofice ale ştiinţei şi teologiei, rațiunea umană nereușind „să-şi impună autoritatea asupra acelor aspecte ale experienţei umane a căror natură transcende capacitatea raţională”. În acest sens, „dialogul dintre ştiinţă şi teologie nu este posibil dintr-o perspectivă non-teologică”.

Direcționarea rațiunii spre ceea ce este dincolo de ea, operând cu concepte deschise, constituie „mediul referinței transcendentale” (Torrance). După Nesteruk, „capacitatea raţiunii de a urma o epistemologie flexibilă a experierii lui Dumnezeu este înrădăcinată chiar în nous”. În abordarea relației teologiei cu știința, ca realități neuniforme, cadrul monismului ontologic este depășit în direcția monodualismului teologic, ce sesizează distincția între creat și necreat, odată cu întemeierea creației pe voia și harul lui Dumnezeu. Depășirea antinomiilor este cu putință doar prin enipostazierea realităților din cadrul diaphorei fundamentale a creației (sensibil-inteligibil) pe baza principiului ipostatic, a constituției iconice a omului, de creație după chipul divin, ce-l recomandă ca mediator al întâlnirii și unirii între creație și Dumnezeu. În fapt, după cum arată autorul nostru, „teoriile ştiinţifice au rădăcini adânci în metafizică şi în principiile teologice implicite”, epistemologia teologică fiind „deschisă, capabilă adică să înglobeze orice schemă particulară pe care ştiinţa o foloseşte în metodologia proprie”. Recursul la epistemologia deschisă operează o spargere a frontierelor, „cu scopul de a identifica referinţele ultime ale conţinutului propriu-zis de cunoaştere ştiinţifică în alteritatea lumii”.

Autorul optează pentru o metodologie teologică a relației cu știința, logica obișnuită fiind înlocuită de o „logică a tainei”, în care filosofia își găsește locul ca „instrument potrivit de exprimare atât a diferenţelor, cât şi a asemănărilor” dintre teologie și știință. Acest lucru echivalează cu un accent pus pe cunoașterea participativă, care experiază adevărul ce nu poate fi epuizat de nicio afirmaţie teologică formală. Cunoașterea lui Dumnezeu nu e accesibilă prin silogism, prin logica formală sau observarea înlănțuirilor cauzale, ci are un profund caracter relațional, dialogic, cu o consistență mistic-liturgică, indicând transcendența prezentă și lucrătoare în creație. Pătrunderea în taina lui Dumnezeu depășește capacitatea rațională de a vorbi despre el, făcând apel la o „cultură apofatică a raționamentului”. Oprirea minții în fața tainei exprimă necesitatea transcenderii „abilităţii de a gândi discursiv către cugetul spiritual (nous), singurul capabil să rezolve paradoxuri şi care are o vedere directă a lui Dumnezeu”. Insuficiența cunoașterii catafatice a lui Dumnezeu se datorează faptului că ea se sprijină în ultimă instanță pe apofatismul experierii Lui.

În acest sens, afirmă Nesteruk, „dacă, totuşi, raţionamentul catafatic nu este desprins de fundamentul său apofatic ultim – afirmaţiile despre natura lui Dumnezeu sunt deci impregnate de credinţă şi trimit la experierea lui Dumnezeu –, atunci el poate fi un instrument valoros în încercarea noastră de a mijloci între ştiinţă şi teologie”. Potrivit criticii kantiene a argumentului fizico-teologic, discursul despre Dumnezeu din mijlocul lumii „conduce la conflictul antinomic al raţiunii, care nu poate fi rezolvat dacă rămânem în sfera monismului, făcând din ideea de Dumnezeu o formă logică goală, adică o formă fără conţinut”. Depășirea conflictelor antinomice ale rațiunii necesită articularea demersului rațional la fundamentul lui apofatic, cu alte cuvinte corelarea inferenţelor catafatice cu fundamentele lor apofatice.

Pentru a fi posibil acest lucru, este nevoie de schimbarea cadrului descrierii, renunțând la monismul ce sfârșește în antinomii irezolvabile, și îmbrățișând monodualismul teologic cu a sa epistemologie deschisă, pentru care antinomiile respective apar ca indicii ale diferenței (diaphora) din creație ce poate fi integrată într-o viziune unitară numai prin recursul la Logosul întrupat, fundamentul necreat al zidirii. În fapt, algoritmul gândirii centrate pe obiect nu se aplică cunoașterii lui Dumnezeu, care „transcende toate limitele puse atât de propoziţiile afirmative, cât şi de cele negative”. În limitarea lor „reciprocă şi integrată”, cunoașterea afirmativă și cea negativă marchează „limita cunoaşterii omeneşti”, constituindu-se ca indicatori ai prezenței Celui ce este. Ca urmare, modul de lucru al rațiunii legat de „experierea deschisă” a lui Dumnezeu „ar trebui să dobândească trăsăturile logicii relaţionale ontologic înrădăcinate în realitatea Dumnezeirii”.

Încercarea de nivelare a diferențelor ontologice, sau de nivelare a științei și teologiei, se izbește de impasul iminent al demersului de mediere „între teologie (dualistă prin natura ei) şi ştiinţă (monistă în scopuri şi construcţie)”. Din perspectivă teologică, „dualismul ontologic este doar un delimitator, care afirmă în mod clar că nicio filosofie monistă nu-şi poate propune să exprime, conceptual, adevărul divin”. Ontologia lumii, deși distinctă, de ordin creatural, este iconică în relație cu Dumnezeu, în descrierea ei păstrându-se „regula apofatismului, conform căreia conceptele nu epuizează niciodată adevărul”. Problemele epistemologice semnalate de antinomii vizează „limitările de aplicabilitate ale conceptelor care formează antinomiile – în cazul nostru, limitările ştiinţei în relaţia cu teologia”, sau „problema diferenţei dintre ştiinţă şi teologie din punctul de vedere al referinţelor lor ontologice diferite, dar în acelaşi timp parţial suprapuse”. Pe de altă parte, „logosul ştiinţei este acela că e metodologic şi epistemologic înrădăcinată în filosofie şi teologie (oamenii de ştiinţă se pot gândi la lume pentru că lumea este înzestrată cu inteligibilitate, iar oamenii au acces la ea prin dianoia şi nous)”. În acest sens, teologia poate integra știința epistemologic și ontologic, medierea între ele putând fi încercată doar din interiorul teologiei, printr-o „epistemologie deschisă care urmează calea apofatismului”, ca „tip de experienţă religioasă creştină”. Mijlocirea dintre știință și teologie devine astfel „o parte inseparabilă a experienţei nedespărţite a persoanei ca împărtăşire cu fiinţa şi cu Dumnezeu”.

Dacă din perspectiva criticii kantiene „apariţia însăşi a antinomiilor indică faptul că obiectul antinomiilor (adică o existenţă absolut necesară) este un construct ilegitim dacă încercăm să îi stabilim referinţele în sfera empirică”, nu e mai puțin adevărat că monismul sistemului kantian împiedică o înțelegere coerentă și unitară asupra creației în întregul ei, bazată pe faptul că „lumea inteligibilului ar putea fi ipostaziată de un subiect transcendental ca sferă ontologică distinctă, care ar putea integra cu uşurinţă ideile raţiunii şi în mod particular ale idealului”. Principiul integrator și unificator al diferenței din creație este cel ipostatic, marcat de pecetea logosică a transcendenței divine. Dezintegrarea ontologiei închise a lumii cere așadar „o schimbare de ordin filosofic, în aşa fel încât fundamentul lumii să fie căutat în alteritatea sa”. Răspunsul patristic la demersul criticii kantiene se constituie într-o mutație de perspectivă, de la substanțialismul monist la o ontologie relațională.

În restul volumului, Alexei Nestreuk aplică această reconfigurare a cadrului ontologic și epistemologic unor diverse modele din câmpul științific, decelând indicațiile temeiului necreat, indiciile prezenței Logosului ca fundament al unității creației. O descriere atentă a modelelor cosmologie ale originii lumii sau ale principiului antropic ce decelează condiții necesare pentru ca universul actual să poată să susțină apariția vieții umane, coroborată cu o aplicare a criticii kantiene, surprinde netemeinicia întemeierii lanțului empiric al cauzalității lumii pe o cauză inteligibilă, cu alte cuvinte, atingerea câmpului antinomiilor de fiecare dată când se urmărește acest lucru. Faptul amintit arată că fundamentul diferenței (diaphora) din creație este Logosul întrupat, Cel ce enipostaziază realitatea sensibilă și inteligibilă, asumându-le în ipostasul Său divin.

Din punct de vedere ontologic, principiul unității lumii nu este unul ce ține de legea naturală, ci este ipostatic și iconic (logosic), ținând de ontologia relațională a creației. Sub aspect epistemologic, iarăși, unitatea demersului cunoscător nu este asigurată de vreo logică formală, ci de cuprinderea aspectelor ce țin de cunoașterea empirică și cea conceptuală în ipostasul uman, de experierea și enipostazierea lor de către conștiința umană. Condiția de posibilitate a reușitei acestui demers stă în așezarea antropologiei și, în consecință, a cosmologiei, pe baze iconice.

Mai mult, dată fiind finitudinea prezenței omului în univers în condițiile actuale, o înțelegere a omului ca microcosmos și mediator al creației deschide orizontul așteptării noastre intuițiilor eshatologice cu privire la un univers preschimbat odată cu omul la sfârșitul veacurilor.

Fără a încerca să stabilească vreun acord superficial, de compromis, cartea de față constituie o excelentă încercare de sinteză patristică, de reașezare a dialogului dintre știință și teologie, mediat de o bună intuiție filosofică, pe bazele iconice ale antropologiei și cosmologiei ce permit dezvoltarea unei epistemologii deschise participării făpturii la cele dumnezeiești.

Florin CARAGIU