Învăţături
pentru regăsirea chipului iconic
În existenţa oamenilor, lucrurile
ultime sunt bătrâneţea, boala, slăbiciunea, moartea. Toate reprezintă o
perspectivă sumbră, menită să provoace nelinişte, spaimă şi să inculce o
imagine dezastruoasă în legătură cu sfârşitul vieţii. Pentru omul religios,
însă, lucrurile ultime ar fi mijloace care ţintesc îmbunătăţirea sufletului,
astfel încât, în final, se atinge un înalt grad de omenitate, numit
îndumnezeire. Florin Caragiu, cu argumente teologice (şi metafizice), îşi
propune să ne convingă de frumuseţea spirituală a momentului absolut al
încheierii experienţei pământeşti. Urmând modelul Sfinţilor Părinţi, el
alcătuieşte o centurie, adică o scriere tematică formată din o sută de capete.
În consens cu adevărul de credinţă, moartea nu este decât înviere: „Este vorba
despre un mod de viaţă ce a pătruns prin învierea lui Hristos în încheieturile
acestei vieţi, cutremurând-o, uimind-o, umplând-o de speranţă, stârnind fiorul
credinţei şi mai ales aprinzând în inimi flacăra dragostei, făcând din om o
torţă vie a luminii Învierii” (1).
Deoarece cursul vieţii nu poate fi înţeles decât ca un întreg, începutul nu-şi
are rostul în afara sfârşitului, fiindcă numai eshatologia semantizează
existenţa. Nimic însă nu prinde viaţă (în sensul spiritual) decât raportându-se
la chipul lui Dumnezeu, „această taină copleşitoare a prezenţei (grăitoare şi
negrăite) a Sfintei Treimi în intimitatea cea mai profundă a noastră” (2).
Întoarcerea la icoana sufletească înseamnă recuperarea
iubirii din Rai, ca dăruire din sine şi ca filiaţie atotcuprinzătoare
(liturghie cosmică): „Gestul iconic uneşte starea de plecăciune, de închinare a
omului în faţa lui Dumnezeu, cu starea de chenoză, de plecăciune a dragostei ce
cuprinde în slujirea ei liturghisitoare până şi cele mai mărunte forme de
viaţă, care sunt învăluite în taina filiaţiei” (3). Locul matriceal, al oglindirii iconice, este Sfânta Liturghie.
Se petrece, astfel, o golire de dragostea de sine, pentru a face loc dragostei
de Dumnezeu şi de aproapele (de creaţie, în general). În acest sens,
redimensionarea liturgică a rugăciunii isihaste îi restituie această dublă
funcţie, pe orizontală şi pe verticală. Florin Caragiu vorbeşte despre un
„specific iconic carpatin” (susţinut şi de părintele Ghelasie de la Frăsinei).
Scopul „misticii iconice carpatine” este recuperarea chipului, act numit
„gestul iconic”, presupunând asceză şi revelaţie, şi, implicit, atingerea
„integralităţii făpturii”, adică a unui echilibru între interioritate şi
exterioritate, altfel spus, interiorizarea liturghiei (sau exteriorizarea în
liturghie). Rugăciunea este cordonul ombilical care ne leagă de Tatăl nostru,
şi care alimentează în noi trezvia. Pentru a elimina impresia (petrecută
adesea) că suntem părăsiţi, Dumnezeu îşi dă viaţa pentru noi, împărtăşindu-ne
cu Înviere. Iubirea lui Dumnezeu are scopul să-l molipsească pe om cu milostenie
şi altruism: „A acorda o vie atenţie aproapelui, a-i respecta demnitatea
filială şi, mai mult, a te pune în locul lui, empatizând cu bucuria şi
suferinţa umană şi cosmică în general, este un gest iconic de impropriere
intenţională a dragostei lui Dumnezeu” (9).
Sădirea chipului în chiar miezul fiinţei dă omului şansa
neîncetatei sale înomeniri. Iconicitatea exclude manifestarea răului,
instituind iubirea (dar nu anulează funcţionarea dreptăţii). Pecetea lui
Dumnezeu este indelebilă în om: „Căci oricât de jos ai coborî pe scara
existenţei porţi cu tine pecetea chipului lui Dumnezeu, urma lui neştearsă care
se poate face matricea generatoare a unei renaşteri lăuntrice, a unei treziri a
conştiinţei în lumina fără umbră de schimbare a iubirii Treimice” (17). Darul (ca dăruire de sine) se află
în succesiunea chipului şi a filiaţiei, exprimare a bucuriei de viaţă. Moartea,
susţine autorul, trebuie primită homeopatic, lucrând temeinic şi progresiv
pentru a ajunge la înţelegerea ei. Dragostea pentru
aproapele (alteritatea, empatia) se manifestă nu numai faţă de cei vii, ci şi
faţă de cei plecaţi.
Mistica
este sufletul gingaş al teologiei, floarea preţioasă a ortodoxiei. Ea se ocupă de chivernisirea vieţii în faţa lui Dumnezeu,
de relaţia dintre suflet şi cosmos, de calea spre îndumnezeire. Pentru
atingerea isihiei, Florin Caragiu recomandă iubirea şi dăruirea, rugăciunea,
comunitatea liturgică, iertarea, trezia, cunoaşterea (introvertită şi
extrovertită) dusă până la zariştea tainei, metanoia, trăirea continuă în
orizontul prezenţei lui Dumnezeu. Autorul, adâncit mult în teologie, are o mare
deschidere culturală, apelând şi la argumente preluate din psihologie, logică,
artă, pedagogie. În privinţa răului, consideră că, pentru a nu-l lăsa să
prolifereze, trebuie tratat întotdeauna cu bine şi cu iertare. Disputele
trebuie rezolvate prin empatie, pacifism, iubire, răbdare.
O idee remarcabilă este: „a avea grijă de trecutul nostru
şi de cei mai în vârstă” (53).
Denegarea acestora este nefirească, ruperea fiului de mamă fiind infructuoasă,
ducând la moarte. De asemenea, grija faţă de celelalte vieţuitoare face parte
din dragostea pentru Creaţie, ba, chiar, „vietăţile necuvântătoare pot via şi
în orizontul eshatologic, nu au interzis la viaţa veşnică” (54) (aici, părerile diferă, dar imaginea
eshatologică a întregii creaţii, susţinută de autor, paradiziacă, este plină de
iubire).
Reflecţiile teologice, alături de îndrumările mistice
(cuprinse în lucrarea lui Florin Caragiu) sunt susţinute de frumuseţea şi
claritatea textelor, de conciziile aforistice: „Doar dacă iubirea frământă în
noi suflul ei dătător de viaţă, putem să înviem lăuntric, să dăm naştere unui
univers interior aderent tainei dumnezeieşti” (3); „În orice faci, fă ceva de dragul lui Dumnezeu” (42); „Poţi învăţa de la mare cum să te
rogi. Forţa înaintării valurilor ce se sprijină unul pe altul şi toate împreună
pe adâncul liniştit, netulburat, este un chip al rugăciunii continue,
neîncetate, în care gândurile se susţin şi se prelungesc unul pe celălalt, odihnind
toate laolaltă pe adâncul liniştit al conştiinţei luminate de har şi topindu-se
în seninul ei.” (55); „Oricât de mult
ar părea că proliferează răul în lume, singura ieşire din plasa lui este
iubirea purtătoare de cruce” (84)
etc.
Cartea lui Florin Caragiu se ocupă de probleme ale omului
de azi şi de oricând. Cititorul se citeşte în ea. Toate valorile umane, se
spune, ştiute sau neştiute, nu se irosesc, ci se depun într-un tezaur
universal: „Cuvintele, gândurile şi faptele unor asemenea oameni sunt scrise
direct în Cartea Vieţii, şi chiar dacă n-ar apuca să le vadă, să le audă, sau
să le citească nimeni, ele stau întipărite acolo cu litere de aur,
răspândindu-şi în mod nevăzut influenţa benefică, tămăduitoare asupra
întregului cosmos” (57). În această
viziune holistică, a legăturii dintre întreg şi parte, autorul vorbeşte despre
întrepătrunderile fertile dintre conştiinţă,
memorie, limbaj. Învăţăturile pe care autorul le predică sunt legate direct
de viaţă: „Principala virtute pe care o poţi dobândi de pe urma unei boli este
răbdarea” (60). Dar cea mai elegantă
şi pătrunzătoare idee este aceea că Dumnezeu este forma de salvare a lumii de la scufundarea ei în tenebrele
absurdului. Sunt tratate cu înţelepciune duhovnicească virtuţi şi patimi,
circumscrise unei morale creştine, unei dorinţe de împlinire a fiinţei noastre
în lumina iconică.
După Florin Caragiu, pentru a ajunge la „frumuseţea
lucrurilor ultime”, trebuie să urmezi o cale presărată cu necunoscute, ispite,
răbdare, curăţenie, greşeli, explorări, reuşind în cele din urmă să guşti
libertatea, iubirea faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, trecerea cu bucurie şi
cu împăcare în Împărăţia eshatologică. Autorul vorbeşte despre omul obişnuit şi
despre întâmplările pe care le trăieşte zi de zi, îndemnându-l să-şi recupereze
modelul iconic şi să-l urmeze. Centuria lui Florin Caragiu se află, cu
siguranţă, în prelungirea Predicii de pe
munte, îndreptar dumnezeiesc pentru intrarea în Împărăţie. Textul este
dens, accesibil, elocvent, plin de învăţătură teologică şi mistică. A scrie
despre Florin Caragiu este un privilegiu, beneficiind astfel de frumuseţea
poetică şi de limpezimea consistentă a discursului său.
Paul Aretzu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu