Școala Martiriului (96)

Spiritul martiriului transcende morișca eros-tanatos generată de ricoșeul minții în orizontul închis al morții, depășind acea dragoste fermentată de patimă ce suferă atracția tanatică irezistibilă, trăind intens angoasa fricii de moarte. Străpungând logica antagonistă a lumii înstrăinate de Dumnezeu, iubirea martirului e o expresie a conștiinței filiale însuflețite de Sfântul Duh, cel ce deschide și revelează orizontul infinit de înaintare în cele dumnezeiești: „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Rom. 8, 15). Prin acest duh al iubirii filiale ne facem lăcaș al iubirii părintești, ce poartă de grijă aproapelui și întregii zidiri. Astfel, martirul iubește viața în mod plenar, altruist, și din preaplinul acestui simțământ ocrotește cu „lepădare de sine”, prin „purtarea crucii” și „urmarea lui Hristos” miezul ei iconic, neperisabil, taina ei neprețuită, potențialul ei de relație și comuniune cu Dumnezeu.

Florin Caragiu