Școala Martiriului (29)

În încercarea martiriului există două tipuri de curse psihologice, care i-au făcut pe mulți să piardă cununile nevoinței. Prima dintre ele este fățărnicia maximalistă. Îți propui un scop nobil sau măreț, pornești pe drumul spre el, dar nu numai că trădezi acest scop prin faptele tale, ci te porți ca și cum totul ar sta numai în vorbe, nu și în fapte. Mulți dintre cei atinși de acest comportament, chiar dacă s-au avântat în a mărturisi despre Adevăr, au clacat în fața martiriului, lepădându-se de teama chinurilor.

A doua cursă psihologică e reprezentată de fățărnicia minimalistă. Unii oameni manifestă un dispreț suveran față de orice idee nobilă sau scop nobil, de teama să nu cadă în fățărnicia maximalistă. Ei își concentrează energia și atenția pe faptele ce le stau înainte, refuzând o perspectivă mai cuprinzătoare și o viziune mai largă care să dea sens vieții lor, evitând tot ceea ce nu e tangibil în mod imediat. Prin aceasta își refuză sau își îngustează drastic orizontul înțelegerii, lipsindu-se de motivația înaintării în orizontul desăvârșirii. În realitate, chiar dacă un scop e greu de atins sau chiar imposibil de atins cu puterile proprii (să nu uităm, totuși, cuvântul Scripturii că lucruri cu neputință la om sunt cu putință la Dumnezeu), orientarea spre el și înaintarea în direcția lui pot fi extrem de benefice, oferind prilejul unor împliniri remarcabile și chiar realizării de sine pe parcursul drumului lung și anevoios. De regulă, fățărnicia minimalistă te oprește să faci chiar și un prim pas în direcția martiriului/mărturisirii.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (28)

Peștele și pâinea sunt simboluri frecvent folosite în catacombele creștine din perioada romană târzie. Minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor săvârșită de Iisus Hristos arată capacitatea de rodire însutită a firii create în atingere cu harul dumnezeiesc. Peștele este un simbol al lui Iisus Hristos (în limba greacă, literele cuvântului ihtis formează un acrostih: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul). Apa e un simbol al logosului care este înscris în toată creația și care o circumscrie prin Persoana Fiului Întrupat în care sunt cuprinse toate rațiunile creației. Apa, mediul de viață al peștelui, închipuie astfel un hotar iconic al întâlnirii cerului cu pământul, al împreună-viețuirii și împărtășirii creației cu Dumnezeu. Pâinea, la rândul ei, trimite la condiția euharistică a creației, la proprietatea constitutivă a firii create de a fi deschisă prefacerii și împărtășirii cu cele dumnezeiești. Un alt simbol al creștinismului primar este ancora, închipuind faptul că întreaga creație este ancorată iconic în Logosul dumnezeiesc întrupat. Cu alte cuvinte, pecetea Logosului aduce la ființă zidirea și susține creșterea ei în orizontul unirii cu cele dumnezeiești.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (27)

Vedem în viețile sfinților martiri că acțiunea cea mai distrugătoare a răului nu este lezarea fizică, ci tulburarea și vătămarea sufletească. Odată ce atenția e atrasă mai mult de rău decât de bine, sufletul intră în vârtejul căderii. De asemenea, scormonind prea mult răul nu faci decât să infectezi atmosfera spirituală, răspândind în jur miasmele sale molipsitoare. Sfinții asceți au avut experiența unor apariții demonice cu o uriașă desfășurare de forțe menită să tulbure mintea și să semene groaza. Sunt oameni care urmăresc binele, dar devin atât de prinși în lupta cu răul, încât pierd din vedere faptul miza decisivă a binelui împărtășit. Se concentrează atât de mult pe apărarea împotriva răului și anihilarea lui, încât ajung să-l vadă pretutindeni, multiplicat la infinit. Devin obsedați de rău, ajung chiar să îl proiecteze peste tot în jur, să-l imagineze și unde nu este și asta le macină puterile lăuntrice. Important e să nu te lași atras în această manie obsesivă, realizând că apropierea de Dumnezeu și alipirea personală de bine, și nu vreun oarecare sistem de apărare sau contracarare, sunt cele ce risipesc întunericul și toate iluziile și ispitele răului. Mai mult, alipirea de bine nu stimulează contrarietatea și poate atrage binele din celălalt, acolo unde există un germene de intenție bună. Confruntarea personală cu răul nu trebuie să fie o intrare în morișca antagonismului bine-rău, ci o ridicare deasupra răului, având ca esență solidaritatea în bine. Să nu lăsăm, așadar, răul să întunece cerul inimii. Să nu îngăduim ca logica răului, a raportării și reactivității contrare, antagoniste, să viruseze logica iubirii și a comuniunii. Dreptatea însăși nu are ca mobil fundamental distrugerea răului, ci solidaritatea în bine, și eventuala întoarcere a răului în bine. Faptul că dreptatea este mai presus de dualitatea bine-rău și nu este condiționată de ea este evidențiat de Sfânta Scriptură, când afirmă că potrivit făgăduințelor lui Dumnezeu așteptăm ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Pt. 3, 13).

Florin Caragiu

Școala Martiriului (26)

Martori la minunile dumnezeiești, sfinții martiri nu au adoptat vreo logică a prestigiosului, a superiorității față de lume, ci, dimpotrivă, au înțeles că acesta e firescul regăsit al creației: viețuirea cu și în Dumnezeu. Firea noastră, devenită închisă în sine, își pierde naturalețea, se încarcă de rezistențe și conținuturi explozive inconștiente, dublate de un întreg mecanism de apărare și refulare ce o face să se simtă încorsetată, supusă constrângerilor nu numai din afară, ci și din interior, dar odată deschisă împărtășirii cu cele mai presus de fire, se regăsește pe sine așa cum a creat-o Dumnezeu, bună foarte, respirând libertatea duhului. De aceea harul dumnezeiesc e mediul cel mai prielnic dezvoltării firii create în direcția logosului ei, deci în acord cu propria identitate iconică.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (25)

În lumina prezenței lui Dumnezeu devenite sesizabile, toate trăsăturile ființei umane se dezvăluie în frumusețea sau urâțenia lor reale, dincolo de orice ascunderi, mascări sau cosmetizări. Omul nu mai apare drept ceea ce pare a fi, ci drept ceea ce este într-adevăr, gândurile ascunse ale inimii ieșind la iveală. Pentru sfinții martiri, spectacolul lumii a apărut în contrastele lui extrem de profunde. Pe de o parte, chipuri luminate de binele dumnezeiesc, mai drag lor decât viața însăși, pe de alta, chipuri întunecate și înrobite de duhurile nevăzute, asmuțite împotriva binelui. Și totuși, răul dezlănțuit nu a tulburat vederea duhovnicească a sfinților martiri, care, având înainte icoana iubirii dumnezeiești, au reușit, acolo unde a existat o fărâmă de bine – o sămânță de disponibilitate spirituală și compasiune umană – să o stimuleze până la a preface răul în bine.

Florin Caragiu