Înstrăinare, structuralism şi fundalul uman

În istoria gândirii umane, demersul teologic al Capadocienilor a fost cel ce a pus bazele „personalismului fiinţial” (prin identificarea noţiunilor de ipostas şi persoană). Tot capadocienii au utilizat pentru prima dată în literatura patristică noţiunea de înstrăinare. Unii teologi contemporani au pus în legătură eşecul antropologiilor recente cu tendinţa de a concepe chipul lui Dumnezeu prin intermediul unor analogii psihologizante, de tipul celei făcute de Augustin, când a comparat relaţiile din interiorul Sfintei Treimi cu structura internă a minţii umane, respectiv triada memorie, gândire, voinţă, şi a avut în vedere corelarea optimă a acestor funcţii. Această corelare funcţională, însă, ne conduce în mod insidios la ideea de sistem, şi mai ales la ideea de sistem închis care performează prin sine însuşi. Capadocienii au înţeles prin înstrăinare starea care se opune comuniunii existente între realităţile personale. Se opune, astfel, modului de viaţă al Sfintei Treimi, care este prin excelenţă relaţia interpersonală mişcată în mediul iubirii. Preluată de la Platon şi încreştinată de ierarhul Grigorie de Nyssa, ideea de participare are o sferă omnicuprinzătoare: exprimă nu numai raporturile stabilite între om şi Dumnezeu, între Dumnezeu şi lumea creată, între Persoanele Sfintei Treimi, dar şi pe acelea imediate dintre întreaga natură şi om. Înstrăinarea alterează raportul dintre om şi realitate. Astfel, înstrăinarea omului de natură este un proces simultan cu înstrăinarea naturii de om. Ce este o natură înstrăinată, după sfinţii Părinţi? Este acea natură atinsă de stricăciune, care de acum înainte se lasă decupată în structuri, nu în sensuri, urmare a „acoperirii” Logosului. Este acea natură care încetează să fie antropotropică, o lume a omului. Îi „rezistă” omului prin entropie şi prin legea morţii pecetluită în biologie. Se ajunge la viziunea unei existenţe aparent dezumanizate, catalogată ca absurdă de filosofii existenţialisşti.
Separarea radicală a ştiinţelor naturii de ştiinţele spiritului poate reflecta, din punct de vedere creştin, tocmai această absenţă a omului ca factor mediator, ca numitor comun între natură şi spirit. (Ca o interfaţă între teologie şi ştiinţă arta reuşeşte încă să reţină imaginea umană ca pe un pol al intenţionalităţii cosmice. Se spune, în general, despre artă, că reprezintă „existenţa pentru om”). Comprehensiunea a ajuns să se aplice numai domeniilor spiritului, opuse în mod radical ştiinţelor naturii. Ea încetează să aibă în vedere acea reţea de intenţionalităţi mai vastă care este Logosul dumnezeiesc mişcător deopotrivă în lucruri şi fiinţe. Formalizarea limbajului are loc prin separarea structurilor de înţelesurile lor. Caracterul operatoriu şi cel local devin trăsături caracteristice scientismului dominant în epocă. Ofensiva structuralismului îşi face loc în contextul unei lumi sustrase de la acel circuit cosmic participativ susţinut de energiile necreate la care s-au referit sfinţii Părinţi. Deprecierea limbajului natural în favoarea limbajelor formalizate aflate în plină ofensivă fără reflecţie critică, slăbirea legăturilor dintre ştiinţă şi filosofie, dintre structură şi sens, sunt simptomatice pentru starea de înstrăinare pricinuită de păcat. Trăim într-o lume care tinde să devină din ce în ce mai mult structurală şi din ce în ce mai puţin spirituală.
Fundamentele matematicii au evoluat de la nişte entităţi simple la structuri ce reprezintă sisteme operatorii complexe. „Un principiu de totalitate e dat de la început, iar această totalitate e de natură operatorie” (Jean Piaget). De la etapa sa grecească (eumorfică), urmată de aceea carteziană (metrică), matematica este dominată în zilele noastre de categoria structurii. După modurile în care funcţionează metodele şi limbajul matematicii aplicate, A. Lichnerowicz a făcut constatarea că trăim într-un univers matematic, şi că demersurile spiritului matematic reprezintă însăşi puterea omului asupra realităţii.
Confruntarea dintre constructivismul intuiţionist şi constructivismul logico-formalist în domeniul matematicii a admis şi poziţii intermediare, prin care intuitivul şi formalul se completează informativ, cum este cazul funcţionării computerului. Recosntrucţia matematicii contemporane a început o dată cu fundamentarea ei pe conceptul de structură. Epistemologul Piaget a raportat idea de structură matematică ce formează un ansamblu la psihogeneză, remarcând faptul că operaţiile mentale nu apar izolat, cid oar în cadrul unor sisteme. El militează pentru elaborarea unei teorii a integralităţilor, aptă să exprime construcţia specifică a structurilor logico-matematice. Realitatea matematică este aceea a construcţiei lor, iar aceasta este solidară cu caracterele cele mai generale ale organizării vii. După Solomon Marcus, cele trei revoluţii care au avut loc în câmpul matematicii în secolul XX au fost: revoluţia structurală (prin evoluţia categoriei), revoluţia logaritmică şi revoluţia dialectică, ce reclamă aşa-zisul experiment mintal. Aceasta prezintă asemănări cu metoda modelării în cadrul unui „proces de reconstrucţie ideală a realului”. Această idee de reconstrucţie a realului evocă, nu mai puţin, acel real ce se poate lăsa cuprins în legile constructivismului formal. Or tocmai acea existenţă înstrăinată de Dumnezeu se prezintă cu trăsături de binaritate antagonică, cunoaşte curgerea vieţii spre moarte, este menită unui constructivism perseverativ (constructivismul ca perseverenţă prin sine a structurii neparticipativă la energiile necreate).
Lupta viului cu entropia este marcată frecvent de aleatoriu şi indiferenţă faţă de valori, asemeni unui limbaj automat. Este aşa pentru că indică spre o „existenţă fără om”, deconectat de la limbajul natural, de la globalitatea semnificaţiilor teoantropotropice. Grigorie Moisil afirma: „calculatorul nu înţelege decât forma şi adjectivul formal l-aş traduce «ce poate fi înţeles de calculator»”. Au fost remarcate diferenţe între procedurile umane şi subrutinele calculatorului, precum: procedurile umane sunt supuse unor continue modificări, sunt afectate de utilizare (subrutinele calculatorului rămân aceleaşi în lipsa intervenţiei umane), sunt intrinsec legate de activităţile perceptive şi motorii şi inexplicabil legate de emoţiile şi motivaţiile omului, care au o subtilă bază fiziologică. Caracteristicile comparabile ale calculatorului nu au fost nici măcar conceptualizate, nemaivorbind de realizarea lor efectivă. Procedurile umane sunt intrinsec continue, mai degrabă decât discrete sau numerice, de exemplu cu referire la trăsăturile prozodice ale vorbirii. Autopoemul nr. 312 compus de un calculator IBM 7091 se apreciază că nu a reuşit să se încadreze în acel echilibru fragil dintre informaţie şi redundanţă (expresia trăirii). Dar se poate vorbi cu adevărat de o creaţie a computerului? Finalitatea creaţiei este un eveniment al receptării umane. Or orice produs de acest tip trebuie să fie receptat în raport cu un fundal uman. Cum a arătat Jean-Merleau Ponty, omul este fundalul existenţei lumii, oricare ar fi aceea. Atunci când receptorul uman nu are în orizontul lui intenţional omul, ci doar o producţie verbală negândită şi netrăită de un om, atunci pseudoopera se autoanulează prin absenţa rădăcinii limbajului, care este omul. Fără omul din spatele ei, o figură de stil îşi pierde reperul absolut de raportare, e golită de toată tensiunea enunţului. Limbajul natural îşi actualizează valenţele valorice abia în raport cu omul rostitor, cu adâncurile generatoare ale cuvântului, care sunt subînţelese în operă şi care trimit continuu la o persoană şi la taina ei. Dacă nu există om, nu există alegere reală, nici tensiunea opţiunii, nici „surpriză” de tip artistic, şi prin urmare nici percepţia reuşitei stilistice. Absenţa fundalului uman este primordial cauza eşecului artei cibernetice, gândită (bineînţeles, literaturizând) ca o reuşită în sine. Omul este adâncul râvnit al oricărei imagini, gândea fenomenologul Ponty. Fără om, persoană iconoforă, lumea rămâne o simplă construcţie în plan, încetând să fie o viaţă în plin spaţiu.