Volumul „Întâlnire cu Dumnezeu” (ed. Trinitas, 2003), semnat de Lidia Stăniloae, constituie, după cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, autorul „Prefeţei”, „expresia căutării lui Dumnezeu, a întrebării despre El şi a întâlnirii cu El”, demers inepuizabil, dată fiind necuprinderea abisului dumnezeiesc.
Căutarea pleacă din ţinutul umbrei: „Faţa umbrită/ peste pământ îşi aruncă pata de umbră, / ochii cei trişti caută ştirbitul albastru” (Preludii, VIII). Este deopotrivă căutare a lui Dumnezeu şi căutare a „chipului pierdut”, cu conştiinţa agonală a unei stări de înstrăinare în care se găseşte fiinţa creată. Intrată în câmpul gravitaţional al morţii, aceasta este marcată de spectrul scindării şi al suspendării în gol a memoriei, până la pierderea de sine: „Sar secolii, spume, din ape/ cu pâlpâire sumară/ când universul se-adapă/ să piară (...) Ci-n grandioasa vâltoare/ eu unde m-am fărâmiţat?” (***, p. 165).
Efectul de „haos” şi „aleator” acoperă taina originilor, ce se întrevede totuşi în conştiinţa străbătută de Har. Şi, tocmai de aceea, clipa, suport pentru modulaţiile infinitezimale ale conştiinţei, cheamă spre impactul cu veşnicia: „Azi se făcea că silabele ştiu/ să se ţeasă-ntre ele – / dans întrerupt de catene jucate la zaruri” (Azi se făcea); „Şi pusă-n taler, fiecare clipă/ atârnă cât întreaga veşnicie/ când nou născută spre fiinţă ţipă” (Nesimetrii).
Meditaţia asupra timpului este în mod constant reluată, spre a decela din fluxul curgerii spre moarte elementul vivificator al iconomiei mântuirii. Răspunsul la chemarea divină descrie tinderea de a străpunge „peretele despărţitor” al păcatului: „La capătul văii în fulger se-aprinde/ abia bănuitul. Şi mâna se-ntinde/ să treacă prin piatră şi noapte şi vid” (Ascensiune).
Din fulguranţa clipelor dispărute ca sub linţolii se desprinde aşteptarea Zilei-Eshaton: „Iată se naşte secunda când moare/ scutec linţoliu acoperă altă secundă, / groapa preschimbă în leagăn şi laptele dulcii al mumii/ cade pe bulgării aspri, un paos pe vechile tigve (…) râd dintre ierburi amare şi-aşteaptă tăcute/ ziua. Cu noi împreună” (Preludii, II).
Clipa, ca unitate de măsură a răspunsului dat chemării divine la Viaţă, timpul ca interioritate scapă cugetului împietrit, împărţit între „exterioritatea” trecutului şi cea a viitorului: „Numai statuia cea veche deasupra pustiei spumate/ râde cu buze-nverzite de muşchi şi împarte/ în ceea ce-a fost şi nu e şi în ceea ce vine/ şi nu e” (Preludii). Însă o nostalgie irezistibilă străbate fiinţa, chiar de sub vălul uitării: „O, jocul acela minunat, / atât de repede, atât de repede l-am uitat. / Mingea aceea, nici colorată, nici albă, / a pierit în vânt, floare de nalbă” (De-a fericirea).
Varietatea infinită a nuanţelor ce se nasc închipuie tabloul vieţii asaltate de moarte ca pe un preaplin al armoniei în disonanţe. „Ca pe-un cadran secunde de culoare/ la infinit se-nvârt născând nuanţe. / Atâta armonie-n disonanţe, / atâta moarte-n clipa trăitoare” (Urcuş).
Învârtirea în loc, împietrirea, ceaţa şi întunericul descriu acumularea tensiunii existenţiale sub imperiul atracţiei unui „abis pictat”, ca semn al lipsei de substanţă ontologică a „răului”: „Se-nvârte în loc orizontul, / încremenire de lespezi lucioase. / Pe ape împietrite, / pe gheţuri opace/ nu-s ascunzişuri, nu-s scorburi. / Doar cerul/ şi foşnetul negru” (Fuga); „Petale ascuţite, irişi negri/ de galaxii-n spiralele buimace, / vântoase prinse-n hore tot mai strânse/ peste grumajii-abstractelor secunde, / spre-un centru nesfârşit/ mai jos decât adâncul (…) şi-apoi, deodată, s-au oprit: / Prăpastia era pictată” (Prăpastia); „Fug razele, / se-mping strivindu-şi paşii. / Încremenesc spărturi în întunerec. / Nimic nu risipesc, nimic nu ferec/ Şi ceaţa iat-o: / prea târziu se lasă” (Requiem pentru cel care n-a murit, VII).
Apa cea limpede este menită să transforme în locaş de „ceruri întrupate” această „pogorâre la iad” a fiinţei ce nu-şi mai aparţine, a făpturii muritoare cu chip „strâmbat”. Strădania desprinderii de „omul cel vechi” cunoaşte în acest parcurs accente dramatice, reliefate poetic în imagini de o plasticitate remarcabilă: „Unde e apa cea limpede? / Arat-o! / Clipele acestea au căzut în ea/ şi-au turburat-o! / Cercurile se-ntind peste lume, / tina creşte amestecată cu spume. / Chipurile s-au strâmbat şi tremură toate, / vorbele sună altfel, spurcate. / Sar stropii şi s-anină în gol/ curcubeul miroase-a nămol. / Ce să mai fac cu ochiul de baltă? / În agonie navele saltă, fâşii, curg ceruri prin stalactite, / cârmele se-nvârt putrezite. / Mâinile, mâinile s-astupe gura de vulcan/ nu mai sunt ale mele, nu le mai am” (Requiem pentru cel care n-a murit, I).
După cum spunea un părinte contemporan, ca să poţi urca spre Dumnezeu trebuie mai întâi să cobori. Este şi sensul pocăinţei şi metaniei, taina smereniei, a micşorării de sine care naşte în lume iubirea dumnezeiască. „Glodul”, semn al condiţiei umile şi căzute, păstrează încă acea sclipire cerească: „între gloduri un cer mititel” (Phoenix), care este însăşi posibilitatea renaşterii prin „întâlnirea cu Dumnezeu”.
Florin Caragiu
(imaginea a fost preluată de pe site-ul cotidianului "Lumina").
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu