sap un tunel în aerul devenit deodată dens

scot pământul ce te-nfăşoară
şi în vârful unui dinte de aer te trezeşti
cu ochii la firul de iarbă din pliscul unei mierle

răsuflu uşurat căci ştiu cât de uşor te spargi
în briza de seară peste lumânări locuite de îngeri

se face răcoare când pe buze îţi picură rilke
o ploaie caldă şi iute apleacă trandafirii spre mâini încolţite în aer

şi moartea-i frumoasă ca un fir de păr
ce rătăceşte pe chip, cu vârful uitat într-o lacrimă

în jur e un şanţ umplut de privirea în care o planetă minusculă
purtându-şi fiinţele gravitează

icoana curbată ca un pântece femeiesc
în peretele căruia un pumn mic bate
îmbracă într-un giulgiu de aer cuvântul abia şoptit
prin care sângele meu îţi trece în sânge

Florin Caragiu & "Sentic" la Braşov (24 iunie 2011)

nu eşti părăsit când darurile te părăsesc

singurătatea e o cortină ce se ridică
la o piesă de teatru ce ţi-a tăiat răsuflarea

este un festin la care eşti invitat în plină stradă
când porţi în gură oraşul lovit de o piatră
şi spui: „mahalaua în care mă afund îşi opreşte
un cuvânt din scrisoarea împăturită”

sânul cântă cu glas de copil despre raiul ascuns
în ochiul rănit, negura leagănă cojile de ou
unde genunchii visează o vrăjmăşie întoarsă
într-o iubire fără leac şi carnea tremură sub roţi aurite

„mă iubeşti tu pe Mine?” „da, Doamne,
Tu ştii că palmele-s învelite în frunze de nuc”
se micşorează umbra magnoliei pe trupul întins
pe o bancă, în apropierea coloniilor de furnici

vezi picături de dragoste plutind
în paharul pe care-l bei cu răsuflări poticnite

durerea iradiază pe gât apoi în jos
pe mâna cu care strângi lucrurile de pe masă,
sărbătoarea-i vestită de ocările unui prieten
ce-ţi aruncă pe umeri o mantie roşie  

merg pe catalige

pisoiul îşi serveşte singurătatea cu mămăligă
fericirea prietenilor mei se măsoară
prin lăsarea discretă în voia celuilalt

mi-am băut ceaiul de coada şoricelului
în faţa aripilor de piatră

astăzi am deschis gura şi muzica a ieşit singură
pe deasupra capetelor
în timp ce glezna mi se umfla încet

sunt în rai?
sau acest rai e ascuns
în burta unui iad ce nu poate să-l digere?

desfac o portocală şi miros coaja
aş vrea să fie cineva aproape şi chiar este

am luat la rând magazinele de pe bulevard
cumpăr nimicuri
doar să ascult cât mai multe voci

le pun în flaşnetă
şi noaptea le aud cum se amestecă în glasul meu
când vorbesc cu Dumnezeu

Seara editurii Metafraze, librăria Sophia, Bucureşti, 23 noiembrie 2011. Lansarea volumelor "Cântecele lui Dumnezeu şi alte Povestiri" şi "Povestiri de Crăciun", semnate de Alexandros Papadiamandis, şi a volumului "Teologia Patristică", avându-l ca autor pe pr. prof. Ioannis Romanides. Invitaţi: pr. dr. Gabriel Mândrilă şi Florin Caragiu. Cu participarea actorilor Cristi şi Gabriela Iacob.

azi m-am jucat cu Ioan cel mic

trăgea de firul maşinii de călcat.
am mâncat împreună cu el,

ne-am uitat la „doamna şi vagabondul”.

pe seară, am văzut de departe mâini fluturând,

pe scara metroului cu care tu nu mai mergi de ani întregi.

dau peste intrări surprinzătoare.

o dată am leşinat. la trezire mă aşteptam să fie în jur mulţi oameni

îngrijoraţi, zbătându-se să mă resuscite, dar nu,

căzusem drept în genunchi, mă rugam în spatele bisericii
ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat,

şi nici n-ar fi trebuit să ştiu de ce şi cum a fost să fie aşa.

m-am mirat de murmurul buzelor

în fracţiunea de secundă în care m-am surprins.

încerc s-apuc să gust din bătrâneţe,
chiar şi într-un băţ, vorba mamei.
cineva suferă de foame, aşteaptă un semn.
la strană e frig, pe geam primii fulgi patinează.

nu sunt singur.
acum intri şi ieşi din mine, trăgând după tine fâşii de piele,

moi precum cârpele lui Lazăr, când a-nviat

şi s-a arătat, pe jumătate legat,
în gura peşterii, la auzul unui glas cunoscut.

Întoarcerea timpului, întoarcerea în dragoste

„înăuntrul lui se deschidea o groapă/

pe care nu mai avea cine să o astupe”

În „Soarele mecanic” (Herg Benet, 2011, debut în poezie), George Serediuc reuşeşte să pună în mişcare un univers artistic. „Pe sub haina de lucru” transpare iradierea poetică, ce surprinde, cu o nedisimulată emoţie, în detalii cotidiene, lucruri pentru care „Dumnezeu ţine lumea”. Cum ar fi plimbarea, „în aerul curat”, a „burticii” unei femei însărcinate. Versurile curg în maniera unei filmări lente, trecând prin obiectiv „graurii din livada cu vişini” şi propriile „degete fisurate”, pentru a evoca lupta cu propria înstrăinare şi amorţeală, încât „fiecare mişcare e o mică victorie/ un teren câştigat” (prolog: ghetele bune). Visarea se împleteşte cu retrăirea cu încetinitorul a unor „întâmplări care se uită greu”, cum ar fi accidentul prietenului său, Mihai. Mişcarea a toate „în el şi în afară” din „scena cu moartea” prefigurează „îngerul din scaunul cu rotile”, ce prinde, împăcat, rădăcini, metamorfozate în iedera proliferantă ce ajunge să acopere blocul (împăcarea). Viziunea poartă în sine mereu o nevoie de ajutor, o subtilă chemare, o interpelare venită din adâncurile fiinţei. În aceste poeme „cu o permanentă tentaţie a luminosului şi cu scenarii atent construite”, scrie Claudiu Komartin, „fragilitatea poate deveni o sursă a forţei”. Stranietatea unor scene concură şi ea la senzaţia de locuire a limitei, în proximitatea morţii. Este locul de unde irump viziunile, unde se efectuează sinteza între vis şi realitate, unde „noaptea/ vine ca o mireasă la altarul de ceară” (acoperă). Forţa nostalgiei, a evocării unei prezenţe în absenţă, descoperă miracolul de a te lăsa locuit lăuntric de o dragoste ce vine de dincolo de tine, transformă şi uneşte toate în conexiuni misterioase, cum ar fi pumnul de grâu aruncat ce „încolţeşte în/ forma sânului la care am crescut” (ADN). Aceasta pătrunde toate cu iradierea sa de fond, dar nu mai puţin se lasă înscrisă în zborul „foilor cu dragoste” prin „praful mort” (în faţa zilelor), creând chiar un „manual de întoarcere a timpului”. Poezia îşi descoperă aici tocmai modul ei de a recrea realitatea, de a „înnoi în spirit” spaţiul şi timpul, prin cuvântul făcut trup al unei viziuni spirituale.
Din abisul inimii se înalţă viziunea asupra morţii, prin intermediul zborului întunecat al lebedelor negre, asemenea unor „săgeţi pierdute în carnea de iepure/ cu ouăle lor afundate în fiecare rană”, pentru a dezveli imaginea mamei, cea „îmbrăţişată de ele” şi „visând „să zboare ca ele”, sau să se plimbe „desculţă toată iarna”, în timp ce „patul de acasă” se încovoiază de dorul ei (*, p. 21). Tot printr-o imagine primală, într-o retrăire de graniţă, este surprinsă figura tatălui, care „se adună în mintea mea/ sub culorile unui film mut care/ se repetă la nesfârşit”, strânge „copiii din iarbă” şi îi întoarce „cu faţa în sus să strălucească/ în soare ca mamele lor/ curate şi subţiri” (poemeletale). Şi dacă din încercarea de a striga tot ce iese din gură este o „pulbere înecăcioasă şi mută”, iar înăuntru sunt de găsit „un soare mecanic şi o ladă cu nisip în care/ să îţi răcoreşti picioarele” (soarele mecanic), se înalţă ca un abur întrebarea asupra autenticităţii acestui mod de viaţă. Răspunsul nu poate fi decât „întoarcerea în dragoste”, prin care „tăcerea din insectar” se preface în liniştea ce vine din inimă şi „ca o sărbătoare între ruine/ o ascult/ cum se mişcă atât de încet pe podul putred ce se leagănă ca/ un bătrân” (liniştea). Gura însăşi devine, la auzul „sunetului viu al dragostei”, un cerc prin care sari „în groapa cu flori”, delectându-se cu acel sentiment de revenire acasă, cel ce stăpâneşte balanţa fericirii din „sacul cu pânză”. O dată cu acest suflu al dragostei, cel căzut în mare poate respira prin „rana din palmă”. Se întrevede aici respiraţia mistică a fiinţei, „termosul” tainic prin care se păstrează căldura ce ţine în viaţă „simţirea înţelegătoare” a inimii. Această călătorie la graniţa între vis şi memorie, între dorinţă şi realitate, rămâne potenţată de nesfârşitul ei, în cuvintele nespuse, rămase la fundul unei ceşti niciodată consumate. Tandreţea dragostei însufleţeşte elanul prospectiv: „zilele mele se trăiesc încet, întinse (…) un fel de aer cald în mijlocul căruia/ cresc locuri noi ce ne aşteaptă” (călătorii). Chiar şi accidentul, care în condiţii normale seamănă groaza, admite o simulare prin care dragostea arată disponibilitatea deplină de a trece prin suferinţă, spre a anula „distanţa” în raport cu fiinţa iubită, ca o reintrare în „raiul” intimităţii pierdute: „câteodată îmi imaginez ce tare ar fi/ să am un accident de maşină şi să mă vizitezi la spital (…) să ne povestim tot, să ne aducem aminte/ de ploile acelea teribil de calde prin care umblam noi, / doi melci, de autobuzul 4 care ne ducea acasă, / de cel mai fain răsărit pe care ţi l-am furat din vitrină, / de cât de mult însemni// tu// pentru mine” (*, p. 70). Sunt notabile în acest volum, remarcă Răzvan Ţupa, „încercările de resuscitare a poeziei de dragoste”. Ingredientele sensibilităţii şi detaşării sunt folosite în proporţii fericite, spre a păstra savoarea lecturii şi a-i varia ritmul, împletind intuiţiile de adâncime cu o atentă survolare a detaliilor cotidiene.

Florin Caragiu


(va apărea în revista „Hyperion”)

LANSARE DE CARTE la U.S.R., 20 Decembrie 2011, ora 17: "Sonete 7", de Adrian Munteanu

„Rock în Praga” sau Retrăirile unui om de zăpadă

O excursie la Praga, contemplarea arhitecturii, carnea măcinată de ploaie, căutarea furibundă, vizitarea unei expoziţii Dali, lecturi din Kafka şi paşi de dans se conectează la numele Adela, nod de circulaţie al traseelor imaginare. Personajul principal al volumului „Rock în Praga” (ed. Herg Benet, 2011), semnat de Andrei Zbârnea, aminteşte de „adolescentul miop” eliadesc devenit un Midas inocent care, cu eleganţă şi cu un aer confesiv, preface tot ce atinge în poezie. Un film parţial voalat se derulează înaintea ochilor noştri. Ochelarii neo-romantici, aburiţi de o (auto-)ironie fină, prind bine acolo unde hipermetropia şi timiditatea „nu permit decât presupuneri”, încât masca de inginer cade de pe chipul de poet.
Uleiul poveştii e volatil, întrucât desenul ei are puţine puncte fixe, însă erosul „mişcat”, cu nervul unei arte naive, de scurta întâlnire, în care a avut loc un unic dialog despre românia şi macedonia, e unul cu atât mai intens: „pielea ta miroase a bambus a struguri îi văd umbra în felinarele de pe stradă” (only a masochist could love such a narcissist). Un dialog în care convenţia tacită este ca niciunul dintre parteneri să nu vorbească despre ceea ce îi este familiar. Iubita este recreată din frânturi de amintiri precum o altă Galateea, în jurul căreia închipuirea gravitează.
În acest context, e de la sine înţeles că Adela capătă trăsături arhetipale, cu reverberaţii ce împletesc nostalgia paradisului cu presimţirea unei golgote: „te vedeam în toate turnurile cu orologiu erai o matrioşcă desfăcându-te încet la contactul cu oasele criptată între coastele mele frânte” (kafka). Chipul necunoscutei încă mai sclipeşte în cristalele timpului evaporat, abia vizibil, potenţând melosul elegiac al stingerii unei lumini: „nici nu mai ştii să dansezi nu demult dădeai lecţii de tango unor autişti/ mi-ai intonat un marş funebru poate un requiem ceva din tine s-a stins nu mai sunt lacrimi zâmbete chipul tău e invadat de flori de cireş flori de vişin” (lecţii de tango). La trezirea din reveria în care erosul (re-)plăsmuieşte figura feminină, ceea ce aminteşte pe undeva de efectele tarkovskiene din „Solaris”, Adela se transformă în Sânziana!
În cea de-a doua parte, contrastele se ascut, o dată cu intrarea în zona motivelor culturii rock. Dintru început sunt evocate knock-out-ul, evitat la limită, masca pliată pe o „siluetă indefinită”, tresăririle generate de „reacţiile adverse ale cărnii”, revolta poeziei faţă de sterpiciunea unei culturi-surogat a consumismului: „burţile de general nu nasc poezie// ci// veghează alte burţi de generali cârpite/ cu soldaţi din alte filme” (track şase: (încearcă)). Se încearcă stări-limită, se traversează lame întinse peste abisuri: „deschide fiecare punct al ochilor tăi/ la fel cum ai culege flori de câmp/ din dinţii unui animal de pradă” (track patru: (apropie-te)).
Este evocată nevoia unei terapii ce nu încape în pagini de carte, fie ele şi A4, pentru că starea de boală a umanităţii vine dintr-o înlănţuire a păcatelor şi o îndepărtare de Dumnezeu, ambele ascunse sub straturi de timp. Impresionează grija pentru micile spaţii de final din benzile memoriei, în care domneşte acea linişte îndelung căutată şi preţuită, în care poetul ia pulsul vieţii.
În ultima parte a volumului, iedera e tocmai semnul acoperirii traumei profunde, al protejării, prin proliferarea plasmei poetice, a camerei interioare, ascunse, a locului tragic în care s-a întâmplat ceva ce depăşeşte capacitatea minţii umane de a îndura: „ai pierdut la ruletă/ sunetele din camera de tortură/ cineva te-a găsit/ era prea târziu// noroiul acoperise durerea// câtă linişte e aici/ iedera proaspătă mângâie pereţii (…) nu lasă urme inutile pe retină/ se scurge/ peste blocuri mirosind a tămâie” (iederă. memoriei bunicului meu, Vasile Petre).
În acest întuneric profund, al durerii nemângâiate, se fac vizibile, după cum vedem, urmele fosforescente ale prezenţei sacrului, în fond, urmele dragostei lui Dumnezeu care acoperă, ca şi cu o iederă de har, rănile de moarte ale umanităţii, salvând totodată viaţa ce pulsează în această carte: „iedera a acoperit paginile acestei cărţi/ nu îi ucide/ nu îi ucide pulsul” (outro doi:).
Radu Voinescu evidenţiază în prefaţa volumului suflul „retro-romantic” al rostirii poetice, o anume „duritate de metal” apărând îmblânzită „în faţa frumuseţii lumii şi mai ales atunci când este supusă de forţa irezistibilă a iubirii”. „Nu e nimic trişat sau mimat” în acest volum, scrie Claudiu Komartin, care întrevede în această „biografie sentimentală” procesul de limpezire al unei vocaţii. „Un om de zăpadă învăluit în iederă cu Adela pe post de cap”, scrie Mihai Vakulovski, iar Felix Nicolau întregeşte tabloul referinţelor critice, remarcând „metabolismul” aparte al unei poezii seducătoare, marcată de o ironie „placată cu nostalgie culturală, ba chiar şi cu melancolie”, ronţăind „prezentul şi istoria, fără să acumuleze pic de celulită verbală pe şolduri”. Asistăm, astfel, la un debut remarcabil, ce conturează o voce distinctă în câmpul poeziei actuale.


Florin Caragiu



(va apărea în volumul "Poezia - pentru Omul Deplin")

sfinte nicolae

ce făcuşi
mi-l puseşi în ghetuţe pe tata
e mic dar o să crească dacă vorbesc cu el
şi îl ţin la soare dimineaţa
încep o viaţă nouă

să dărâm tot?
nu

totul e pus în cale de dragostea lui Dumnezeu
şi din locul în care El se vede
lucrurile se schimbă la faţă se întorc spre tine
şi îţi spun de ce a trebuit să suferi
cum în locul unde ai căzut
soarele îţi bea lacrima
şi se ridică drept în sus ca după o porţie de jar

când deschid ochii ce să fac

se prăvăleşte turnul de vise ca tizul din pisa împins
de căpşorul unei cârtiţe

din cărţi de joc
fac un nou castel pentru un vis adevărat
pe marginea acestui munte de sare
de pe un vârf de cuţit

pictez căpşorul de prunc peste mătasea stacojie
mă mut pe uriaşa tablă de şah
apărat de nebun

filimoane


copiii stâlcesc cuvinte râd ca după o mare ispravă
apără-i de lentul val al sângelui
cu mantia ta fistichie

pe dâmbul acesta urcăm împreună e noapte

ne jucăm rolurile cu frică

desenăm cu creioane-lanternă constelaţii gemene

toată ziua am bătut străzile

încreţind covorul de apă aşternut ca prin miracol

oamenii intră în umbrele noastre încovoiate

şi dispar îndată ce-i aflăm mai frumoşi mai obosiţi ca altădată

ne ascultă până la capăt
şi dau din cap
da
ne plac urzicile tinere

vrem să simţim pe limbă înţepătura lor

cu gust de lămâie
foarte aproape e intrarea în casa unei mame tinere
colindaţi-o e singură Îl aşteaptă pe Dumnezeu
pruncul doarme

se zbate o lumină pe masă

familia ei sunteţi voi
voi

Seară de POEZIE şi MUZICĂ la Librăria Sophia: "Temniţă şi VERS"

Despre Taina Filiaţiei (II)

1. Perspectiva teo-antropologiei iconice

În concepţia părintelui Ghelasie Gheorghe, filiaţia constituie o cheie de boltă a ermineuticii creştine, şi este recunoscută ca o taină înrădăcinată în Hristos, Dumnezeu şi Om. În acest sens, Omul nu reprezintă doar specia om, ci o realitate infinit mai generală, cu implicaţii foarte largi în înţelegerea noţiunii de om, cu privire la ce reprezintă ea în esenţă. Astfel, definiţia omului porneşte de la Ipostasul divino-uman al lui Hristos, prin care Dumnezeu-Fiul şi-a asumat creaţia din interiorul universului creat ca Fiu al Omului, şi ca o punte de legătură atât între creat şi increat, cât şi între elementele şi nivelurile întregii existenţe, actuale şi posibile. Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, el însuşi urmează să fie „un centru şi un principiu al unităţii lumii” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Mic Dicţionar de Isihasm”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, 1996, p. 52), o sinteză a naturii şi a spiritului înduhovnicit, cu alte cuvinte un microcosmos. Toată creaţia Îl are în sine pe Hristos, prin urmare în micro- şi în macrostructurile ei îl are în sine pe om, ca un fel de numitor comun universal, ce face cu putinţă acel destin al naturii întru umanizare de care au vorbit sfinţii părinţi.
„Chipul de om prin care Hristos creează lumea reprezintă chipul unităţii cosmice” (idem, p. 55), pecetea iconică în virtutea căreia toate ajung să comunice unele cu altele, în transfer de dragoste şi slujire. Şi îngerii şi natura şi omul sunt înrudite între ele – afirmă părintele – prin acelaşi chip de Om – asumat în Ipostasul Fiului Dumnezeiesc, în Logosul divin de dinaintea Întrupării istorice. Astfel, „umanizarea naturii şi îndumnezeirea omului sunt «în destinul acestui chip»” (idem, p. 59). Ca o consecinţă, solidaritatea şi comuniunea cosmică se petrec prin medierea fiinţei de excepţie numită om, purtătoare de chip dumnezeiesc. „De aceea, tot universul este cu ochii pe om, şi toate caută să se unească în om” (idem, p. 68).
Antropomorfismul şi personificările plastice, inerente oricărui limbaj uman natural, corespund cu adevărul iconic constituit de om prin chipul lui Hristos. Antropologia iconică e în dezacord cu toate acele filosofii pretins creştine care, meditând asupra unei ipotetice evoluţii spirituale a universului creat, nu se opresc la om, considerându-l pe acesta doar o specie între altele şi doar o formă nesemnificativă pentru ansamblul devenirii universale.
Dimpotrivă, omul, cu destinul său de îndumnezeire, este o placă turnantă, afirmă părintele Ghelasie, un punct terminus ca şi un punct de început, a cărui menire este să întoarcă pământul cu faţa spre cer.

2. Paternitatea şi filiaţia

Dumnezeu întrupat îşi manifestă natura de Fiu în creaţie. Fiul lui Dumnezeu se face şi Fiu al Omului şi, prin aceasta, din interiorul lumii create se adresează încă o dată tatălui Dumnezeu cu apelativul „Tată”. Omul-Hristos este Cel ce va ridica întreaga creaţie spre bucuria înfierii. Schleiermacher, luându-şi ca bază de plecare a consideraţiilor sale un imanentism intuitiv, identifica un fundament al psihologiei umane, şi nu numai, referindu-se la aspiraţia spre a fi dependent şi ocrotit de o fiinţă superioară, puternică şi iubitoare, de tip patern. Nostalgia Tatălui este specifică omului. Nu mai puţin, acesteia îi corespund, şi în universul naturii animale, capacitatea de a se lăsa domesticit, adoptat, dresat şi învăţat, şi supunerea faţă de un stăpân, de preferinţă bun.
Creaţia structurată în ierarhii existenţiale manifestă, la un nivel de trăire superior, erosul ca pe o iubire filiativă. În universul curăţit de păcat, filiaţia, structuratoare de ierarhii spirituale, conferă sensul slujirii, al relaţiei înseşi. Gestul de rugăciune, gestul iconic, spune părintele Ghelasie, creează plastica iubirii filiative. Cu aceasta, suntem departe de tot ceea ce cade sub stăpânirea oarbei necesităţi.

3. Mistica dăruirii

Fiul reprezintă taina Iubirii Treimice, agape, cea care depăşeşte orice închidere în dualitate. Către al Treilea (indicat „mai presus de număr”) se revarsă dăruirea. Fiul este fundamentul legăturilor şi comuniunii cosmice. „La nivel atomic, este valenţa, coeziunea” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Logosul Hristic”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, 1996, p. 23). Totul se cere dăruit. Femeia-„biserică” îşi dăruieşte trupul spre întruparea divinului” (idem, p. 66), astfel încât mistica femeiii ţine de natura darului supreme, constând, după părintele Ghelasie, în „a dărui permanent trup Divinului în lume, ca o jertfire neîncetată” (idem, p. 66).
Frumuseţea şi gingăşia proprii chipului feminin arată, de fapt, faţa de rai a copilului, ce se reflectă în aceste trăsături. Mama e totodată o copilă, femeia-fecioară. Cu această interesantă remarcă, părintele Ghelasie a deschis calea către o analiză a psihicului uman (o psihanaliză sui-generis), întreprinsă pe fundamentele gândirii creştine. (În această linie de reflecţie, dacă femeia are menirea coborârii divinului în lume, bărbatul are menirea ridicării lumii în Dumnezeu).

4. Păcatul, ca ucidere a memoriei originii

După părintele Ghelasie, uciderea acestei memorii originare comportă un dublu sens cu aspecte corelate: pe de o parte, ca în interpretarea freudiană a mitului lui Oedip omul săvârşeşte paricidul, refuzându-l pe Dumnezeu. Pe de altă parte, se arată, este oprită „Naşterea”, este omorât „Copilul”, fructul dăruirii. Templul Duhului Sfânt, locul naşterii Domnului a suferit cea mai gravă pângărire.
Fiinţa umană uită de menirea sa supremă, aceea de a-L „naşte din sine” pe Dumnezeu. Părintele Ghelasie accentuează rolul femeii, acela de a pregăti un locaş de întrupare Divinului. Filiaţia ca naştere e menită să refacă unitatea dintre cer şi pământ. „Feminitatea mistică ne duce cu gândul la un locaş sfânt, la frumuseţea de rai, adică la un Cer şi un Pământ în împletire. Este frumuseţea desăvârşită a firii omeneşti. Pe aceasta, de fapt, o cântă, chiar fără să ştie, poeţii” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „În căutarea unei psihanalize creştine”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, 1995, p. 55). Cu privire la ideea de naştere, părintele Ghelasie evidenţiază, în conformitate cu revelaţia creştină, trei înţelesuri ale acestei idei.
1. „Naşterea” din Cuvântul Creator divin (Hexaimeronul facerii lumii). Menţionăm că în context s-a recurs la o extensie a sensului teologic pe care îl reprezintă naşterea (e vorba de Naşterea Fiului din Tatăl), acelaşi cuvânt fiind folosit şi pentru a desemna facerea. După autor, relevanţa şi generalitatea ideii de filiaţie a permis această extensie semantică, fără însă a fi prilej de confuzie între fiinţa necreată creatoare, şi fiinţa creată, între Naşterea cea mai dinainte de veci a Fiului, Cel deofiinţă cu Tatăl, şi Geneza lumii create, împlinită după chipul şi după voia lui Dumnezeu. „Prin filiaţie putem raporta totul în termeni de naştere” („Logosul Hristic”, p. 11).
2. Naşterea în condiţiile Paradisului, ca o multiplicare sau creştere a vieţii după legile unei naturi neafectate de păcat. Se cere, desigur, aici arătată deosebirea care există între rai şi Împărăţia Cerurilor. „Învierea hristică aduce cu sine refacerea Raiului ca Împărăţia Cerurilor, mai presus de Pomul Vieţii Paradisiac” („În căutarea unei psihanalize creştine”, p. 54).
3. Al treilea chip de naştere, ca naştere a Divinului din chipul creat. În acest caz, este vorba despre o naştere duhovnicească, atunci când se naşte asemănarea din chip. Tipologia mistică a bărbatului, după cum am amintit, este interpretată din această perspectivă, aceea de a ridica lumea la cele de Sus, de a o „întrupa” în Dumnezeu. Icoana pământească a acestei naşteri o constituie prin excelenţă monahismul. Coborârea lui Dumnezeu în creaţie şi ascensiunea creaţiei întru îndumnezeire sunt evenimente fundamentale ale existenţei, care ţin de fiinţa creată în ce priveşte menirea ei, de sens şi de ontologie.
Părintele Ghelasie trimite, prin aceasta, la ceea ce el numeşte o tipologie fiinţială, prin care identifică bărbatul şi femeia, deosebindu-i; criteriul distincţiei nu este sexul, ci relevanţa mistic-teologică a fiecăruia; avem, astfel, chipul preoţiei specific bărbatului şi chipul de biserică asociat cu femeia. Femeia-mamă nu este o noţiune legată exclusiv de naşterea fizică. Icoana paternităţii o întemeiază, în sens mistic, paradoxal, fecioria maicii Domnului, cea care-L naşte pe Fiul lui Dumnezeu, în condiţiile desăvârşitei neprihăniri. Tocmai de aceea, Maica Domnului – se subliniază – „a fost considerată uşa Împărăţiei cerurilor” („În căutarea unei psihanalize creştine”, p. 57).
„Coborârea lui Dumnezeu în împărăţia lumii create dă viaţă Raiului. Raiul, însă, e menit să crească spre Împărăţia Cerurilor, ca o naştere inversă, a creaţiei în Dumnezeu” (idem, p. 57). Părintele Ghelasie a văzut în filiaţie taina creştinismului, cu tot ce transmite acesta mai specific. „Însăşi Dumnezeirea Treimică este în Sine în Naşterea Fiului în Fiinţă” (idem, p. 58). Totodată, „în sens creştin, sensul creaţiei este Întruparea lui Hristos, De aceea, raţiunea lumii este omul, întrucât Fiul Divin se întrupează în om, chipul cel cu dublă asemănare, deschizând simultan către divin şi către creat, unindu-le” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Ecce Homo”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, 1999, p. 16). Chip al Filiaţiei, Taină a Crucii, omul după chipul lui Dumnezeu rămâne fiinţa privilegiată a teologiei şi problema cea mai spinoasă a filosofiei.

5. „Veţi fi ca Dumnezeu”

Căderea lumii atrage după sine dezumanizarea universului. „Veţi fi ca Dumnezeu” marchează ieşirea din sfera filiaţiei, care e prin excelenţă sfera ritualică a relaţiei duhovniceşti. „A fi ca Dumnezeu” înseamnă a uita de fiinţa lui Dumnezeu, înseamnă a cădea sub tăişul patimilor ce au ca scop şi ca mijloc de acţiune posedarea, nu dragostea. O dată cu reificarea şi cu idolatrizarea darului, concomitent cu ignorarea Dăruitorului, se instituie logica impersonală a posesiunii şi cea a predatorismului, într-o acerbă luptă pentru existenţă, ai cărei protagonişti sunt impulsurile oarbe, rupte de raţiune şi de conştiinţă. „Fiul”, acel liant mistic al integrităţii logosice a fiinţei, a fost sacrificat.

6. Fiul este Cuvântul

Cuvântul lui Dumnezeu este Iisus Hristos, Fiul, Logosul „prin care toate s-au făcut”. Astfel, filiaţia se află la originea tuturor demersurilor organic integratoare şi a acelor deveniri creatoare care caută să întrupeze adevărul, mai presus de simple teoretizări. Dacă filosoful Martin Heidegger numea limbajul ca o „casă a fiinţei”, putem spune, în înţelegerea creştină, că Hristos, singurul ce deţine în Ipostasul său atât chipul dumnezeiesc cât şi chipul de creaţie, atât firea dumnezeiască cât şi firea omenească, este Cuvântul întrupat ce constituie în adevăr „Casa fiinţei”. Pe acest traseu se unesc punctele cele mai îndepărtate în fulminaţii de conexiuni rămase inexplicabile, de cele mai multe ori, pentru iscodirile minţii omeneşti.
Fiind însăşi motivaţia ritualului închinării, filiaţia este asemenea unui diapazon de aur, care dă nota ideală pentru spiritul în care se cere întreprinsă orice cercetare: este vorba de duhul smereniei. „Filiaţia este naşterea perpetuă de idei şi de realităţi” („Logosul Hristic”, p. 28). Dar sensul ei ultim rezidă în Întrupare, care face cu putinţă să apară punţi solide între domeniile aparent separate. În acest caz, circuitele se refac, adevărul circulă, lumina de atâta timp stinsă se aprinde. „Eu sunt Lumina lumii”, adevereşte Hristos.
Putem spune că aspiraţia de astăzi spre o teorie unificată a cunoaşterii în ştiinţă se leagă tocmai de sentimentul filiativ, de convingerea pe jumătate conştientă că trebuie ca ceva anume să nască altceva. A crede că unităţile existenţei se nasc unele pe altele e cu totul altceva decât a spune că ele sunt asemenea zarurilor aruncate de hazard. Simbolic, naşterea reprezintă opusul legăturii întâmplătoare, contrarul non-sensului. Prima implică motivaţia, interesul conştient, profund, pentru a descoperi într-un eveniment un sens major, conex întregului. Filiaţia prezidează naşterea ideilor perene, e la originea inspiraţiilor fecunde, proclamând ieşirea din izolare, o dată cu învierea inimilor împietrite.

Florin Caragiu


(va apărea în revista „Sinapsa”, nr. X)


Vezi şi textul "Despre Taina Filiaţiei".

Determinism, indeterminism şi liber arbitru

(Florin Caragiu, "Determinism, indeterminism şi liber arbitru. Dimensiunea teleologică a practicii", prelegere susţinută la şcoala de vară din cadrul programului internaţional, realizat de Centrul de Cercetare Interdisciplinară în Religie, Filosofie şi Ştiinţă, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, în cooperare cu Centrul de Dialog şi Cercetare în Teologie, Ştiinţă şi Filosofie, Universitatea Bucureşti, cu susţinerea financiară a Fundaţiei "John Templeton" din S.U.A., mânăstirea Caraiman, Buşteni, 29 Septembrie-2 Octombrie 2011.)