jurnal de o clipă

cineva te va duce într-o zi liniştită

la masa tăiată din nucul bătrân

şi va pune în dreptul tău un pahar –

nu înainte de a-ţi spune,

arătând spre acela cu o privire piezişă:

„în el sunt toate făpturile” –

înghiţitură cu înghiţitură,

ori pe tot dintr-o dată-l vei bea?

căldura lui deschide ochii –

se-aprinde aerul: mii de lumânări înfipte

în golurile imperceptibile din lucruri,

în stepa caldă a vocilor –

când norii se umflă la orizont,

peste aripa iute retrasă de înger.  

cu un uşor salt ce taie greaţa

fără să spui nimănui te-ai întors

într-o vară ca oricare alta

sub voalul umed al nopţii,

păşind peste linia subţire

dintre gând şi faptă,

când de-o parte, când de alta a ei,

cu o legănare anume

deasupra dungilor întunecate

ale ierbii cosite, topind în gură

câte un cuvânt, încet şi apăsat,

de sute de ori, fără grabă,

până ce suna ca o rugăciune,

ca o cheie rotită

în uşa dintre tărâmuri –

ridicându-se în zori

o dată cu soarele, privirea ta

e, desigur, o punte, dintre acelea

de grosimea unui fir de păr

pe care pot trece fiinţe şi lucruri

dintr-o parte în alta –

şi aşa cum ai coase o rană

cu acel salt fără greş ce taie

răul de a fi (prins între lumi). 

plouă cu stele

cum ar fi să-ţi spun: ai raze x în priviri?

pe când îşi întoarce faţa spre ape sylvia plath:

o băutură neatinsă – fluviul.

de ce nu se prăbuşeşte în sine

acest univers răsfoit de fotonul vibrând

la marginea găurii negre – cu umeri aduşi,

pui degetul pe rană – în care-a dispărut

parteneru-i, lângă ceasul cu lanţ?

tot urmărind pleiade, suntem în joc:

cu lumânări-supernove, oriunde ne poartă

cerul vârstat cu sânge ca un drapel sfâşiat.

peste bulgării uzi se rotesc pescăruşi – puncte

ce se unesc când depărtarea se strânge în noi – 

tot mărunţişul de vorbe îl schimb pe un zâmbet.

meniul serii

        prin trestii, faţa ta

            învăluită

                de o frumoasă amintire

                       ca în acele bruşte opriri

                            în care trecutul ne-o ia uşor înainte

                                  şi-l aşteptăm să revină

                                         un pic schimbat la faţă

                                                 de vederea propriei absenţe

se fereşte de tine viaţa

 

dă-i voie în crăpătura pământului

de aorta ei stă timpul lipit

e speriată de moarte

ea nu-şi spală cu limba

micile pete de fericire

pe obloane se caţără iedera

cu vine crestate

împletită cu şuviţele serii

colţul acesta de lume

poartă urmele dinţilor

unei tristeţi nesfârşite

suspină o vietate în laţ

cu cerul în ea prăvălit

doar cu tandreţea, cu buzele 

ţeşi pânza crucii plutind

în gaura zdrenţăroasă, în sângele tău

expectorezi bucăţi din trecut

când suferi până la capăt dai de ceva