cu un uşor salt ce taie greaţa

fără să spui nimănui te-ai întors

într-o vară ca oricare alta

sub voalul umed al nopţii,

păşind peste linia subţire

dintre gând şi faptă,

când de-o parte, când de alta a ei,

cu o legănare anume

deasupra dungilor întunecate

ale ierbii cosite, topind în gură

câte un cuvânt, încet şi apăsat,

de sute de ori, fără grabă,

până ce suna ca o rugăciune,

ca o cheie rotită

în uşa dintre tărâmuri –

ridicându-se în zori

o dată cu soarele, privirea ta

e, desigur, o punte, dintre acelea

de grosimea unui fir de păr

pe care pot trece fiinţe şi lucruri

dintr-o parte în alta –

şi aşa cum ai coase o rană

cu acel salt fără greş ce taie

răul de a fi (prins între lumi).