dă-i voie în crăpătura pământului
de aorta ei stă
timpul lipit
e speriată de
moarte
ea nu-şi spală cu limba
micile pete de fericire
pe obloane se caţără iedera
cu vine crestate
împletită cu şuviţele serii
colţul acesta de lume
poartă urmele dinţilor
unei tristeţi nesfârşite
suspină o vietate în laţ
cu cerul în ea prăvălit
doar cu tandreţea, cu buzele
ţeşi pânza crucii plutind
în gaura zdrenţăroasă, în sângele
tău
expectorezi bucăţi din trecut
când suferi până la capăt dai de
ceva
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu