Dacă Hristos a înviat, ne spune sfântul apostol Pavel, credința noastră face sens: viața nu are finalitate în moarte, ci în viața veșnică. Însă viața veșnică depășește registrul secvențial al timpului, nu este un punct ce aparține axei temporale, pierdut într-un viitor îndepărtat. Ea străbate instantaneu întreaga istorie, luminând-o și încălzind-o cu razele sale, ce dezmorțesc firea, făcând-o să se miște într-o tainică armonie cu harul lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat chip și logos.
În această viață, omul ajunge să cunoască foarte multe lucruri, dar dorința lui de ceva cu totul nou, care să încununeze toate aspirațiile și strădaniile sale, rămâne nesatisfăcută. Sfântul Ioan Damaschin spunea că Învierea lui Hristos este o tăietură în istorie, singurul lucru nou sub soare. Chiar nedesăvârșiți cum suntem, ne bucurăm de razele binefăcătoare răspândite de Hristos Cel înviat și trăim taina credinței. Aceasta este bucuria pe care nimeni n-o poate lua de la noi: învierea noastră cea de toate zilele.
În condiția actuală trăim de asemenea o dramă a separării, izolării și înstrăinării, a distanței relative chiar față de cei dragi ai noștri. Tindem spre comuniune, suntem atrași de ea, o visăm, dar ne izbim ca de un zid de înseși legitățile și limitările acestei lumi, ce stăvilesc întrepătrunderea, trăirea vieții celuilalt, năzuită de cei ce se iubesc. Deși marcată de granițele individuale, ființa creată tinde lăuntric, după chip și logos, spre comuniunea după asemănarea Sfintei Treimi.
Însă cursul vieții sfârșește iremediabil în moarte. Este adevărat, viața are o surprinzătoare forță de regenerare, rezistă îndelung morții, dar în cele din urmă e copleșită de ea.
Nu ne simțim niciodată îndeajuns de pregătiți pentru a muri, câtă vreme ne lipsește pocăința, metanoia, schimbarea minții, fără de care ieșirea în largul vieții dumnezeiești cu rezistența egoistă obstinată dobândită, de-a lungul existenței trăite, prin păcate și deprinderi pătimașe, înseamnă un adevărat iad, sau o stare sfâșietoare de ascundere a chipului, un refuz continuu al luminii ce-ți scaldă ființa.
Înaintarea infinită în taină și accesul la perihoreza iubirii cer o extază a vieții, o ieșire din sine printr-un culoar de trecere, care să fie deopotrivă cea mai adâncă taină și numitor comun al tuturor experiențelor individuale. Acest Paște al ființei, trecere în care purtăm fiecare în parte destinul tuturor, îl constituie moartea.
Deși urâtă și temută, moartea este ieșirea din labirintul vieții condiționate de hainele de piele ale creației (urmările căderii) și accesul spre largul vieții necondiționate, al iubirii Preasfintei Treimi, Care ne cheamă spre prefacerea din slavă în slavă.
Deschizând calea spre împărăția cerurilor, pocăința este o moarte a omului vechi ca să se nască cel nou, legând astfel moartea de viață atât de strâns, încât ultima o copleșește pe prima, îi răstoarnă sensul și îi dă o nouă finalitate, pe care o cerem Tatălui ceresc din postura noastră de fii: învierea noastră cea de toate zilele.
Florin Caragiu
