Marina Dumitrescu, “Tu, adică eu” (Vinea, 2019). Poezia, un “survol al tămăduirii”

Versurile, aceste fosile purtând “memoria insomniilor”... Volumul “Tu, adică eu” (Vinea, 2019), semnat de Marina Dumitrescu, scapără în frisonul poetic imagini emblematice, în care se-ntretaie urme, omenești, dumnezeiești.

Prezențe se-ntrepătrund: “tot împreună tot toamna / printre copacii în flăcări”, fiecare într-o luptă cu îngerul celuilalt, spre dobândirea isihiei: “fiecare / la trântă cu singurătatea celuilalt / ce liniște s-ar lăsa pe neașteptate”.

Gestul își răspândește strălucirea chenotică: “șterge-mi penumbrele (...) scoate-mă / din fotografii, mai slobodă / ca niciodată nicăieri cad / în genunchi”.

Zgomotul străzii se estompează, într-o eflorescență cu patina adâncimilor: “zumzetul străzii / absent, toate florile negre”, în care celălalt e ascunzișul perfect: “ne-am ascuns / ca struții într-o / îmbrățișare”, fără de care “s-ar sălbătici / pe dinăuntru cristalele”.

Amintirile caută febril o rememorare de taină: “vrem să-ți cunoaștem raiul (...) / noi, amintirile tale”, pentru care “se roagă miezul pietrei” din noi.

Printre “primele flori de vișin / împrăștiate de vânt”, irumpe simțământul de grație al stării descoperite în fața lui Dumnezeu și al vorbirii cu El: “ce bine îmi cunoști / dantela mărginirilor”.

Întâlnirea de la răscruce trece la limită lumea în poezie, odată cu un dar inefabil: “totul a trecut în poezie, mereu / ai lăsat de la Tine acel ceva” și o activare a condiției euharistice: “e firesc să se rupă câte ceva din mine / oridecâteori (...) mulțumesc”.

Mărturisirea “handicapului” existențial în raport cu starea paradisiacă zugrăvită de dimineața care “nu a trădat niciodată” are loc firesc, cu smerenie și speranță.

În felul ei unic, poezia apare ca un “survol al tămăduirii”, la care cititorul e invitat să participe.

Florin Caragiu