O maladie a omului pe care o cunoaște epoca contemporană este fragmentarea. În activitățile noastre zilnice s-au înmulțit sarcinile. Când lucrezi spre îndeplinirea uneia din ele, cel mai mult consum de energie are loc în momentul variației bruște în trecerea de la una la alta. Înmulțindu-se cerințele și trecerile bruște de la o sarcină la alta, omul e pândit de oboseală și nevroză. I se cere să fie tot mai spontan, să se oprească brusc din ceva și să treacă la altceva de zeci de ori la rând, dar adesea clachează, și începe să maifeste o lipsă de prezență. Mintea apare supusă unui bruiaj continuu, unui asalt amețitor de impulsuri și trebuințe, încât nu se mai poate odihni și regenera cum se cuvine. Se dezvoltă rezistențe, reprimări, blocaje care sapă la temelia sănătății psihice și fizice. Sistemul imunitar e penetrat, reușește cu greu să facă față și după un timp se instalează vilnerabilitatea și, în cele din urmă, boala.
Am cunoscut monahi care, fiind ucenici la
părintele Ghelasie, erau supuși aceluiași asalt, prin ascultări numeroase și
diverse. Erau sfătuiți, însă, să păstreze mintea alipită de rugăciune și
închinare. Rugăciunea devenea pentru ei, prin ascultare și pomenirea lui Iisus,
un factor regulator al sănătății sufletului și trupului. Rugăciunea și gestul
de închinare (vizibil sau numai în minte) aduce la prezență sufletul, care,
luminat de chipul divin, devine încet-încet prezent în toate aceste ascultări/sarcini,
și, spre deosebire de minte, fiind simplu, neîmpărțit și neconsumabil ca mintea/energiile, nu se fragmentează în ele și ține adunată și mintea alipită de el.
O cheie a ieșirii din impasul generat de
fragmentare constă în rugăciunea și gestul iconic de stare în închinare
înaintea lui Dumnezeu (static sau dinamic, cu întreaga ființă), asimilate
astfel încât mintea să se odihnească în suflet și sufletul în Dumnezeu. Această
așezare a ființei ne dă adevărata spontaneitate și răbdarea cu bucurie în orice
încercare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu