Școala Martiriului (40)

În volumul „Poveste fără sfârșit”, de Michael Ende, în personajul principal Bastian are loc la un moment dat un fel de răsturnare a ordinii nevoilor sau priorităților. În măsura în care nevoia lui de a mânca scădea, „se trezea în el un dor de cu totul alt fel, o dorință cum nu mai simțise niciodată până atunci și care se deosebea în toate privințele de toate dorințele sale trecute”. Această dorință ultimă pe care a regăsit-o era chiar cea de a iubi, care era adevărata sa voință. În sens creștin, este revelația faptului că mai adâncă și mai autentică decât voința de supraviețuire e voința izvorâtă din însuși chipul nostru pecetluit  de iubirea Sfintei Treimi. Această voință se împletește cu voia dumnezeiască, resimțind în sânurile sale dorul părtășiei la comoara ei infinită. Bastian realizează însă dificultatea de a iubi, și i se spune că va putea s-o facă abia atunci când va fi băut din apa vieții. Apa vieții închipuie în creștinism taina Logosului întrupat, prin care Dumnezeu sălășluiește în inima omului, în așa măsură încât ajungem să iubim cu iubirea cu care El ne iubește. Doar această iubire desăvârșită alungă frica, ne spune sfântul Apostol Ioan, întrucât „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I In. 4, 16). Așa putem înțelege cum au putut depăși sfinții martiri spaima firească în fața chinurilor și morții, având în ei dorul de Dumnezeu și însăși apa vieții, iubirea Sfintei Treimi devenită atât de intimă lor.  

Florin Caragiu

Școala Martiriului (39)

Un aspect esențial al stării în hotarul veșniciei care este martiriul îl constituie legătura cu cei mutați dintre noi. Cei care și-au sfârșit viața pământească nu sunt șterși cu buretele din conștiință, ci îi resimțim ca suflete vii, așa cum au fost creați de suflarea Dumnezeiască. Viața actuală e astfel o verigă între viața înaintașilor noștri și cea a urmașilor noștri. De aceea avem o dublă responsabilitate, pe de o parte față de cei ce ne-au precedat, să rodim ceea ce ei au semănat, să ducem mai departe binele făcut de ei, și în același timp să oprim urmările păcatelor lor și să transfigurăm aceste moșteniri genetice prin darul și harul lui Dumnezeu, pe de altă parte, față de urmașii noștri, să le dăruim o zestre bună și sfințită prin viața noastră virtuoasă și sporită în dragoste, și să ardem în noi înșine prin pocăință, mărturisire și îndreptare toate dobândirile păcătoase, pentru a nu-i împovăra prin transmiterea unui memorial nociv. Sfinții martiri s-au păstrat neclintiți în mărturisirea credinței lor având înainte norul de mărturii ale înaintașilor, și legătura vie a sfințeniei între Biserica cerească și cea pământească i-a întărit permanent, făcându-i mai tari decât orice chinuri. De asemenea, au fost impulsionați de datoria sfântă de a ține aprins și a răspândi mai departe în lume focul pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ (Lc. 12, 49), ca o zestre suprafirească neprețuită pentru toți cei ce vor urma.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (38)

Fiecare confruntare cu o patimă este pe undeva un martiriu, o mărturisire a faptului că iubești pe Dumnezeu și asprimea unui urcuș duhovnicesc mai mult decât acea aparent dulce alunecare pe panta păcatului care în cele din urmă sleiește puterile ființei și dă rodul amar al durerii, frustrării, contrarietății. În plus, dacă memoriile binelui sădite în ființa noastră îi dau o consistență luminoasă, o tărie a afirmării întru chipul dragostei, memoriile răului săvârșit constituie focare explozive ale autodistrugerii, ale estompării până la întunecare a chipului iubirii dumnezeiești pecetluit pe ființa noastră. La ieșirea sa din această lume, aceste memorii ale binelui sau răului constituie zestrea noastră pământească, materialul ce intră cumva în alcătuirea locașului nostru de după moarte. Starea de martiriu este așadar caracterizată de o dispoziție de a înainta contra curentului decadent al lumii, de a suferi greutățile acestei asumări cu bucuria că la capătul drumului ne așteaptă Izvorul de Viață dumnezeiesc și, mai mult, că pe tot parcursul drumului suntem mângâiați și călăuziți de Sfântul Duh.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (37)

Sfinții martiri au trăit cu înfrigurare revelația că „pământul se va umple de cunoştinţa slavei Domnului, întocmai ca apele care acoperă sânul mării” (Avacum 2, 14). În lumina vederii lui Dumnezeu se dezvăluie în întreaga amploare spectacolul naturii ce întrupează contrastul între lucrarea dreptății și cea a milostivirii divine. Natura este întruchipată în gestul ei grandios în fața lucrării dumnezeiești descoperite: „Munţii Te-au văzut şi s-au cutremurat; puhoaie de apă au trecut. Adâncul şi-a slobozit glasul său şi mâinile sale în sus le ridică” (Avacum 3, 10). Paradoxal, odată cu zbuciumul lăuntric la auzul glasului lui Dumnezeu se developează liniștea în fața marii îngrijorări ce umbrește căile nedreptății (Avacum 3, 16-17), pentru că Domnul este tăria ce ne poartă pe culmi (Avacum 3, 19). „Izbucnire de lumină ca la răsărit de soare, raze vii din mâna Lui pornesc!” (Avacum 3, 4).

Florin Caragiu

Școala Martiriului (36)

Condiția martiriului este una de trecere la limită a așezării lumii pământești actuale. Urmând înrâuririlor harului divin, sfinții martiri au arătat că menirea omului are o dimensiune pascală, de hotar sau punte de legătură între cele vremelnice și cele veșnice. Săgeata timpului arată faptul că lumea e destinată prefacerii, iar această preschimbare capătă caracteristicile unei înnoiri doar printr-o răsturnare a cursului entropic al vieții actuale, prin asimilarea sfințeniei dumnezeiești și rodirea chipului mai presus de fire pecetluit în ființa de creație. Viețile sfinților au mărturisit despre această luminare tainică a lumii – cu bătaie până în străfundurile materiei – devenită responsivă prin atingerea Duhului Sfânt ce iradiază din inima omului îndumnezeit. În orizontul eshatologic, muțenia și inerția materiei sunt depășite în relația cu omul, a cărui conștiință poate actualiza prin unirea personală cu Dumnezeu potențialul logosic al formelor de creație.

Florin Caragiu