între dealuri

pe unde mă plimb când cerul sfâşie norii

şi ceea ce-ating nu văd,

ce zăresc nu aud,

ce-ascult nu miros,

ce-adulmec nu-şi lasă gândul pe limbă,

ştiu doar că respiri lângă mine:

îmi faci loc,

pentru că vii şi sângele tău flutură ca un steag,

iar gâtul de lebădă se-nalţă

pe-un umăr al colinei căzute-n genunchi.

noaptea e gratis,

nimic nu e ca-nainte, nimic ca apoi. 

timpul se-ntinde ca o pastă frământată pe degete îndelung

într-un colţ la o masă suntem, iarăşi, la început,

ghicind următoarea mutare a porumbelului negru

pe dalele terasei,

sub ţeava de scurgere a lumii.

gesturile au ceva indefinit,

cum ar demara sub o cupolă de aer altceva,

pe când sub tălpile soarelui

nimeni n-are nevoie de nimeni

şi mustul curge din trupuri în pahare de pânză.

vezi? mereu ne întoarcem aici,

nu ne-a lipsit lumina căzută pe faţă-n amurg –

ni se-ncredinţează cu ochii închişi

şi gheare adâncite-n perniţe mâţa tăcută a marginilor.

ce-i un obiect, când spaţiul se-nfăşoară cu noi?

nu mai e gol. ia cu sine cuvintele plutind peste tăblia de lemn

viaţa. dăm din cap că aşa e,

gata să ne evacuăm în stradă ca pe un rău-platnic

şi să ne locuim unul pe altul.

aluviuni

poezia e un râu între mine şi tine

câteodată apele-i curg spumoase la vale

alteori alunecă-n sus fără grijă

ia cu sine tot felul de lucruri

dăruindu-le

dându-ni-se

ne trage uşor de pe maluri, din noi

şi aşa un fir de nisip, roua, frunzele, boarea

întreţesute în fiinţa noastră atrasă afară din sine

ţin la suprafaţă lucirea

în care un vers se cufundă

neîncăpute de moartea lor, doar cuvinte

îngropate în umbra mea până la brâu

lucrurile caută și găsesc

viața care nu-i a lor și strigă după mine

rătăcind pe cornee

vino și vezi

timpul ce se ridică din noi și din cer

dându-ne brânci

în dreptul fiecărui cuvânt stă un salt

luminând întunericul 

"Lumina Celui Nevazut": "Stiintele naturii si stiintele spiritului" - emisiune difuzata la TRINITAS TV, 30 Mai 2013, invitati: Catalin Cioaba si Florin Caragiu. Moderator: Adrian Sorin Mihalache

foarte de dimineață

 

întredeschizi ochii: ții între gene lumea

să nu-ți scape. coada mierlei despică aerul –

o tăietură precisă și lungă de chirurg,

din care ies amintiri răscolite, un geamăt. 

nu recunoști vocea, te uiți printre ele-ndelung

și o figură clară îți sare în față. 

întoarce tânguirea ei o cheiță și te ridici

cu chipul scăldat în primele raze.

spațiul gol se strânge în jur ca un cearșaf boțit –

cum ai crede fără să vezi, îl dai într-o parte.

acum

ia lumea în spate și du-o cu tine

în crăpătura primului gând

e mare și grea

doar umbra-i cu anii ei lumină

ți se strecoară între genele strânse 

liniștește-o

leagănă-i cerul

întoarce spre tine

setea săpată în paharul amar

răstoarnă-l

dă-i un foc  

să-și respire îngerul 

și dacă văzându-l

nu mai poți trage spațiul afară din tine

lasă-l să crească 

pe acești munți

e atâta tăcere

simți piatra

cuprinsă de aceeași oboseală plăcută

ce te face să nu mai reziști

dorinței de a începe să urci

sus în vârf