În virtutea dreptului la replică, răspundem în cele ce urmează d-lui Ioan Buduca şi d-nei Renata Tatomir care, în intervenţiile lor*, în cotidianul Ziua – în ediţiile datate 30. 04. 09 şi 01.07.09 – au considerat inadmisibilă poziţia – altfel, de bun simţ pentru orice demers teologic integrat în tradiţie – pe care şi-au asumat-o autorii volumului „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă (Ed. Basilica a Patriarhiei Române, 2009). Aceştia, se ştie, în Introducere au adus unele critici metodei transdisciplinare.
Considerăm că argumentele aduse în acest sens de Ioan Buduca sunt cel puţin discutabile din punct de vedere filosofic, nu numaidecât teologic. Cu referire la raportul dintre trăire şi gândire, ni se reproşează că am ignorat doctrina nivelelor de realitate necesare pentru a înţelege semnificaţia şi menirea acestora. Este lesne de sesizat tendinţa criticului nostru de a folosi ca reper absolute în clarificarea sensului noţiunilor gândirea transdisciplinară, ca şi când n-ar mai exista nicio altă posibilitate de a da înţeles şi consistenţă conceptelor şi funcţiunii lor (cu toate acestea, în mod paradoxal, d-l Buduca apreciază pozitiv tematica şi studiile din volum, ceea ce înseamnă implicit că dialogul dintre teologie şi ştiinţă se poate efectua cu succes şi în afara cadrului transdisciplinar).
Cu privire la raportul dintre trăire şi gândire, a le asimila pe acestea, pe fiecare în parte – după cum sugerează d-l Buduca – unui alt nivel de realitate şi deci unor funcţiuni care diverg între ele constituie, în opinia noastră, nu doar un abuz presupoziţional, dar şi o excedare a bunului simţ, o contrazicere flagrantă a realităţii psihologice înseşi care spune cu totul altceva. Unitatea ontologică a fiinţei umane cunoaşte o lege internă fundamentală, ţinând de evidenţă. Aceasta este afirmarea identităţii de sine prin unitatea dintre trăire şi gândire, dintre trăire şi acţiune. Omul trăieşte gândind şi gândeşte trăind, cum remarca Petre Ţuţea (exponentul bunului simţ filosofic): „În logică legile gândirii juste au la bază sentimentul justului sau injustului. Din universul de valori nu putem ieşi”. Axiomele sunt principii nemijlocite juste, ce ţin de intuiţie, o „revelaţie internă a omului” (Goethe).
A postula separaţia dintre trăire şi gândire, invocând filosofia nivelelor de realitate şi doctrina adevărului nemanifest, constituie o afirmaţie inacceptabilă psihologic în primul rând, pentru că ea ameninţă unitatea ontologică a fiinţei şi perturbă grav acel élan dinamic unificator al trăirii, ce tinde să smulgă valenţe creative raţiunii, să penetreze – prin cooperare, prin consens, dar mai ales prin crearea unui orizont de aşteptare – orice altă funcţie cognitivă. Creativitatea însăşi, arată Jean Burgos, poeticianul imaginarului, conţine în sine presentimentul schimbării lumii şi convertirea raţiunii. Homo humanus este o unitate ontologică, în care tendinţa fundamentală este dată de „sintonizarea fiinţei umane cu oricare parte a sufletului său” (S. D. Ogodescu). La rândul său, Prescott Lecky (cel ce a elaborat teoria autoconsistenţei) a arătat – destul de convingător – că tendinţa spre unitate constituie o forţă motivaţională de seamă a persoanei, pe care o concepe ca pe o „schemă unificatoare a experienţei, o organizare a valorilor care sunt consistente unele cu altele”.
Reducerea disonanţei şi realizarea consonanţei ţine de echilibrul psihic al întregului. Dacă există, nevoia de disonanţă e oricum motivată de trecerea la un nivel superior de consonanţă. Docta „schizofrenie” teoretică are printre multe alte hibe şi un viciu major: este inaplicabilă, întrucât psihologic neviabilă.
În doctrina celor trei materii – elaborată de Lupaşcu – care este fondul filosofic al metodei transdisciplinare, niciun sens al existenţei nu apare privilegiat. Moartea şi viaţa, răul şi binele au acelaşi drept de existenţă în cetatea ontologiei generale. Drept urmare, axiologia este redusă la tăcere, iar Hristos, Viaţa lumii, se reduce la un „antagonist” neputincios al morţii perene – atât de perenă, încât Lupaşcu a denumit-o „subiect” absolut al existenţei, ca şi viaţa. De o asemenea viziune autorii cărţii incriminate în precedent semnalatele articole se delimitează net şi sperăm că ne va fi acordat dreptul la replică pentru a exprima opţiunea proprie.
Considerăm în plus că doctrina adevărului nemanifest, în care adeptului ei de seamă, Basarab Nicolescu, i s-a revelat (!) natura non-manifestă a adevărului (să fie vorba aici de o iluminare gnostică?), caută să se impună atenţiei printr-o atitudine criticabilă filosofic, o dată ce postulează un definitiv al cunoaşterii şi totodată acţionează ca un factor menit să inhibe forţa motivaţională a demersului opţional.
Istoria ne-a dat adesea lecţii că în vremuri de relativizare a valorii se stârnesc în societate reacţii iraţionale, tendinţe spre anarhie şi manifestări de sălbăticie. Fondul opţional al fiinţei nu poate fi reprimat fără a declanşa opoziţii violente, de natură inconştientă. Dacă raţiunea devalorizează alegerea, atunci instinctul va alege el, şi va alege cu o forţă irepresibilă şi cu atât mai primejdioasă.
Doctrina adevărului nemanifest riscă să fie receptată ca un gest intelectual cu accent totalitar şi riscă să genereze printre emulii ei o atitudine fanatizată, împinsă chiar mai departe decât aceea posibil generată de un entuziasm natural al opţiunii. O dovadă în acest sens sunt afirmaţiile d-nei Renata Tatomir, care compun o imagine profund distorsionată asupra realităţii, pe care autoarea, extrem de exaltată, o contemplă prin lentila transdisciplinarităţii. După ce califică transdisciplinaritatea ca pe o culme de neatins a gândirii, autoarea se referă la aceeaşi celebră şi nepreţuită metodă ca la un declanşator de numărătoare inversă spre momentul iminent, momentul zero. Care este acela? Iminenta întâlnire cu civilizaţiile extraterestre, pe care mediatorul Basarab Nicolescu va fi pregătit-o în secret, uzând de asul din mânecă: „tainicul terţ ascuns” (Ioan Buduca). No comment!
Florin Caragiu
co-autor al volumului
„Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă”
.................................................................
* http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-07-01&id=255157
http://ziua.ro/f.php?data=2009-04-30&thread=252528&id=47115
http://www.ziua.ro/display.php?data=2009-04-30&id=252528
joi, 30 iulie 2009
marți, 28 iulie 2009
Cine calomniază transdisciplinaritatea?
F.C. La aceeaşi adresă, http://egophobia.dap.ro/revista/?tag=basarab-nicolescu
un articol care completează triada protestelor egophobice este semnat de proprietarul sitului: Ştefan Bolea, probabil si dirijorul simfoniei. Moto-ul „… că nu ştiu ce fac.” (Luca, 23, 34), se potriveşte foarte bine pentru răspunsul meu. Ştefan Bolea înalţă la rândul său în articolul “Transdisciplinaritatea calomniata”, un hotârât apel revoluţionar la “lupta de clasă”, o grabă de cetăţean turmentat a etichetării, o umoare suspectă şi o reacţie lipsită de orice deontologie, punând căruţa înaintea cailor (i. e. eticheta inaintea verificarii continutului) şi în fond dovedind că nu ştie cu ce se mănâncă tema volumului “Repere patristice în dialogul dintre ştiinţă şi religie” (ed. Basilica, 2009). El afirmă nici mai mult nici mai puţin că “din cele 50 de pagini ale introducerii (…) 35 sunt dedicate calomnierii transdisciplinarităţii”. Care va să zică, o poziţie critică împotriva transdisciplinarităţii şi în principal contra pretenţiilor ei totalizatoare înseamnă calomniere. Aviz amatorilor! Pentru a inhiba din start orice avânt de a intra în substanţa textului, poetul Bolea recurge la o imagerie din arsenalul său „mizerabilist”: “În opinia autorilor, dialogul dintre teologie şi ştiinţă ar trebui, probabil, să fie unul dintre un gestapovist şi un martor mut. Cu alte cuvinte, ştiinţa, dacă nu acceptă un rol ancilar, trebuie să recite o poezie învăţată pe de rost, altfel va fi aspru pedepsită.” De unde rezulta asta, nu ne poate preciza domnul Bolea, aratand o lipsa deranjanta de vocatie de translator cand spune ca “aflăm că «experierea relaţiei om-Dumnezeu este şi rămâne o taină de necircumscris demersului ştiinţelor» (15). Traducere: nu ne interesează dacă ştiinţa are ceva de spus în legătură cu Dumnezeu, pentru că oricum bate câmpii. Mai mult, noi (aka Biserica Ortodoxă) ştim ceva ce ştiinţa nu ştie (ton de imperialist şăgalnic)”. Păi expresia citată exprimă un adevăr evident pentru un om de ştiinţă, al cărui demers nu caută să circumscrie experierea relaţiei om-Dumnezeu, care rămâne un fapt metaştiinţific. Domnul Bolea exultând de mania sa anticlericalistă arată prin traducerea sa grave carenţe de logică filosofică şi de coerenţă în gândire.
Ş.B. (citat): “Mai departe, „reducerea teologiei la «teologia ştiinţifică academică» ar însemna rezumarea dialogului «teologie-ştiinţă» la un monolog intra-ştiinţific” (15). Aici avem o mostră de frică: we fight but we don’t surrender. Coşmarul Bisericii Ortodoxe? Un monolog „intra-ştiinţific”, ca să preluăm exprimarea greoaie a autorilor. Proiectul? Visul ei realizabil? Un monolog teologic. (Din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă.)”.
F. C.: Este limpede pentru cine a parcurs scrierile patristice ca în perspectiva Parintilor teologia este înţeleasă ca „stiinta ascetico-mistica”, ca un fapt cu un profund conţinut existenţial (d. ex. „teolog este cel ce se roagă”) şi nu ca stiinta academica. Este deci consecvent cu titlul volumului o abordare in acest sens a raportului teologie-stiinta. Aici nu este vorba despre un demers reductiv, ci amplificator, dialogal si comunional, pentru că teologia inteleasa ca fapt duhovnicesc poate valoriza şi teologia academică si relatia ei cu stiintele, conferindu-i un continut calitativ, existential. Ca nu se vrea un monolog teologic o arata continutul capitolelor volumului, in a caror substanta d-l Bolea, hipnotizat de propria sa concluzie turnată în fruntea articolului, nu se prea ocupa. Cred ca d-l Bolea, ca director de site, isi imagineaza multe relativ la faima proprie, cand observa cu satisfactie ascunsa in sprijinul argumentului sau ca e vorba de un monolog teologic ca: „din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă”. Or ar trebui mai degraba sa remarce faptul ca cei 11 autori (il scuzam pe d-l Bolea de eroarea de calcul, matematica nefiind punctul lui forte) sunt cadre universitare, cei mai multi dintre ei persoane cu dubla calificare, intre ei numarandu-se doctori in filosofie, economie, inginerie bio-medicala, bursieri Fullbright postdoc in inteligenta artificiala, teologie (il amintim pe eminentul decan al facultatii de Teologie Ortodoxa din Cluj-Napoca), ca sa dau numai cateva exemple. Premisele raportarii teologie-stiinta sunt implinite intai de toate in autorii insisi, carora le sunt familiare teologia, filosofia, stiinta, intrepatrunse non-conflictual, integrate intr-un mod de viata crestin.
Ş.B. (citat): „Potrivit Sfinţilor Părinţi, Adevărul … poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale.” (17) Să fiu sincer, credeam că adevărul face parte din quest-ul declarat al activităţii ştiinţifice; probabil, că din punctul de vedere al hermeneuticii Sfinţilor Părinţi (mi se pare oarecum ciudat să-i iei ca referinţă în secolul 21), ştiinţa are parte doar de un micro-adevăr, care ar fi bine să-l păstreze pentru propriul folos. „În Ortodoxie nu este resimţit nici un fel de complex în faţa dezvoltării ştiinţelor” (17) Dacă tot aducem psihanaliza pe masă, se pare că tocmai contrariul este adevărat, într-o lume care se raportează întâi la propria conştiinţă şi propriul discernământ şi care este capabilă să discearnă critic o oarecare revelaţie şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică.
F. C.: D-l Bolea da lectii de psihanaliza, insa din pacate in stilul unui pamfletar de duzina. El face lamentabila eroare de a personifica si pune in opozitie stiinta si teologia, aruncandu-ne in carca faptul de a fi partinitori. Nu exista asa ceva in volum. D-l Bolea mai curand cade el insusi in mecanismul proiectiei unui vechi complex psihologic, al emanciparii. Volumul afirma valoarea stiintei, si modul in care cunoasterea rationala se intrepatrunde fertil cu cea revelata, afirmarea necesitatii unei constiinte a limitelor nefiind urmarea unui impuls sadic ci o vitala responsabilitate umana in contextul unei lumi care adesea abuzează de darurile firii eludând limitele cuvenite (a se vedea avortul, sinuciderea, crimele, formele de sclavagism modern, atentatele, dictaturile etc.), cu consecinte dezastruoase. Pentru o traire crestina nefragmentata, neschizoida, “raportarea la propria constiinta si propriul discernamant”, precum si “discernerea critică a revelaţiei şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică” nu se desfasoara segmentat, fac corp comun, se intrepatrund in lumina credintei. Teologia si stiinta nu se intalnesc intr+un punct T abscons ci in miezul unui eveniment de comuniune. Este interesant ca principiul organicitatii nu este incompatibil cu principiul ierarhic, dimpotriva! De aceea, rabufnirea d-lui Bolea in fata unei prioritati a revelatiei in constiinta crestina, din care trage concluzia ca este anulat demersul critic sau stiintific, exprima din nou carenţele sale de gandire, faptul ca merge ca pe şine pe niste clisee de gandire disociativa revolute, si nu coboara din marfarul de preconceptii in campul textual, pentru o abordare mai atenta si aplicata care sa deceleze intentia autorilor.
D-l Bolea devine patetic, stahanovist, in zelul său demolator, răstălmăcind tot ce-i pică în mână pentru a fredona la infinit un bagaj destul de sărac de idei. El face dintr-un demers critic poezie de proasta calitate. El crede că a-l demola pe Pr. Stăniloae l-ar propulsa din anonimat pe bolta gândirii, însă după sforţări eroice reuşeşte cel mult să emită “enormităţi minimaliste” demne de puţul gândirii. Uite ce zice criticul nostru simpatic: “O notă din Stăniloaie ne va învăţa quid est veritas, fiind întocmită în maniera unui Zeitgeist dinainte de Epoca Luminilor: „Am cunoscut că cei ce socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei culturi atee drept lumină.” (18) Oximoronul nu ne spune mare lucru despre adevăr, dar ne predică intoleranţa faţă de ateism, menit parcă unor tenebre veşnice”. Iarăşi o eroare de logică grosolană: a vedea că cineva este în greşeală nu implică a fi intolerant, însă deja ne-am obişnuit cu inconsecvenţa de poet care subversionează logica.
Ş.B. (citat): “Mai aflăm că „raţiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive”, explicându-ni-se că „oprirea înseamnă aici, în primul rând, a recunoaşte limitele proprii în mod onest, apoi a respecta taina şi cuvântul lui Dumnezeu, a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, taina Treimii în teologie, taina Creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică, sau taina veacului viitor” (20-21 n.). Oprindu-ne, să aruncăm pedant şi cu emfază, fizica, biologia şi filosofia la recyle bin, pentru că –nu-i aşa?- asta ne dictează „raţiunea umană””.
F. C.¨Ca un jucator inrait care trage numai lozuri necastigatoare, egofobul nostru rateaza si intelegerea afirmatiei autorilor referitoare la necesitatea unei constiinte a limitelor, a evita speculatiile cu indrazneala necuvenita insemnand tocmai respectarea domeniului de competenta al stiintei, refuzul scientismului, iar asta nu inseamna defel a arunca la gunoi pedant si cu emfaza fizica, biologia si filosofia, ci a fi constient de caracterul conditionat imanent al afirmatiilor stiintifice si de caracterul metastiintific al interpretarilor privind problemele mai sus mentionate ce ies din campul de experienta si verificare stiintific, interpretari care presupun implicit sau explicit un camp de presupozitii metastiintifice, intre care se numara si cele religioase.
Ş.B. (citat): „Basarab Nicolescu, în cartea sa despre Böhme, remarca faptul că acesta „era considerat în vremea lui «eretic»”. Pentru Biserica Ortodoxă veacurile nu au trecut şi „dialogul între teologia ortodoxă şi ştiinţă nu poate fi purtat pe fondul unui mod de cugetare eretic” (26). Probabil un Galilei născut astăzi în spaţiul românesc ar avea şansa unei cariere à la Iulian Apostatul. Probabil şi Bosch este eretic azi, să-l scoatem de la Prado”.
F. C..:Nu l-am facut noi pe Bohme eretic, e un fapt istoric, doar am citat o afirmatie a d-lui Basarab. Nu suntem primii, s-a mai spus de către mulţi că gândirea lui Bohme reflecta anumite incongruente in raport cu cea crestina. Faptul de a alege in discursul nostru sa ne situam pe un fond de gandire patristic nu inseamna, pe de alta parte a osandi pe nimeni, este o limitare impusa de titlu, fapt atat de simplu incat d-lui Bolea, furat de farmecul ghilotinei, nici nu-i trece prin cap. Până şi simpla pomenire a cuvântului erezie îi provoacă convulsii bravului luptător egophob, uitând că acest cuvânt reprezintă în gândirea patristică nu atat o condamnare, cat o realitate existenţială, a înstrăinării de corpul şi ethosul Bisericii, pe care o atesta sinoadele ecleziale. În fond, ce-i pasă d-lui Bolea de a respecta tradiţia Bisericii?
Ş.B. (citat): „Ortodoxia respinge în chip fundamental şi organic ereziile şi tendinţele gnostice” (27). Este bine ales cuvântul fundamental, pentru că inconştientul colectiv al autorilor are rigoarea unui taliban român (parafrazându-l pe Dawkins). Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic. Reducţionismul Hristos = Biserică nu i-ar fi plăcut nici lui Dostoievski, pe care Lubac îl valoriza (în mod eronat oare?, s-ar întreba autorii)
F. C. : D-l Bolea devine pe alocuri suspect de prostie, cu afirmaţia: “Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic”. În sens creştin, cum ar putea să nu fie în afara Bisericii, a Trupului lui Hristos, cel care ratează adevărul dumnezeiesc Hristos. Aici Bolea mizează pe magia terţului inclus: după părerea lui, poţi fi creştin şi fără Hristos! E tare tipul! Apoi, ca pe o duşcă tare, mai trage o concluzie, înfierând reducţionismul Hristos=Biserică, ce nu rezultă de nicăieri în spusele noastre. Îi sugerăm să urmeze cât mai serios cursuri de logică, neaparat începând cu cea elementară. Îl mai ia „aliat” şi pe Dostoevski, total aiurea. E comic omul. Probabil ca a vrut sa faca o figura de stil, insa atat s-a priceput. Deja imi dau seama ca nu poti sa ceri prea mult de la un spirit asa de infierbantat. Trebuie sa-l tratezi afabil, cu condescendenta, umor, destindere.
Ş.B. (citat): „Marele inchizitor ortodox are şi valenţe de profiler: „Mistica lui Böhme se încadrează cel mai uşor în contextul simptomo-patologiei falşilor iluminaţi” (28). O observaţie de bun simţ: când am citit Aurora, mi-am dat seama că găsesc o cale de acces către religie. Probabil asta au simţit-o şi alţi ucenici în ale filosofiei, care caută răspunsuri alternative la această problemă decât cele date de religiile instituţionalizate”.
F. C.: Se vede ca omul vede in Biserica o simpla institutie si un proces de institutionalizare, n-are taine, preferand o religie fara Biserica. E optiunea lui, nimic de zis, e cu totul liber. Insa nu inteleg de ce se revolta ca unii oameni isi asuma o alta optiune, care vede in Biserica un corp comunitar liturgic. i.e. strabatut si unit de taina Euharistiei, a impartasirii cu Trupul lui Hristos. Biserica nu obliga pe nimeni sa ia o anume optiune, insa isi afirma identitatea prin consensul in chestiunile fundamentale al membrilor ei si are tot dreptul s-o faca in deplina libertate.
Ş.B. (citat): „Ergo, dacă Böhme este maladiv, atunci preiau strategia Noica-Cioran din recenzia la Pe culmile disperării: Poţi să minţi în continuare – eu te cred. Chiar ironizând calomnia operată de autori, ea are constantele sale confuze, acide şi insidoase. „Lipsă de discernământ teologic”, „demers de otrăvire”, „teologie căzută” (30) – mai lipseşte să spună despre Böhme că era satanist. Se sugerează totuşi, prin Besançon, că a fost pre-leninist, că dorea să „instaureze Reich-ul” (nici nu pot să mă gândesc cum ar trebui să înţeleg această referinţă), că era pre-iluminist (30-31), acuzaţii grave şi deloc dovedite, dar un eretic este condamnat la muţenie, nu?”
F. C.: Aici iar o da in bara d-l Bolea, neintelegand ca ne referim la filosofia leninista, si la ideea de Reich ca Imparatie pe pamant, precum si la o istorie a dezvoltarii ideilor. Un alt rateu al distinsului stahanovist in ale transdisciplinaritatii Bolea este concluzia ca libertatea interpretarii e incompatibila cu eroarea in ale teologiei, erezie insemnand si parere gresita in raport cu revelatia dumnezeiasca. Daca afirmatia lui Patapievici este de bun simt: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-una plină de necunoscute”, de aici nu reiese ca adevarul e nemanifest, ci pot fi grade de revelare a lui, ca apofaticul nu poate fi epuizat, cu toate ca se face partial aratat. O problemă a concepţiei dlui Basarab este ca proiectează într-un punct abstract apofatismul viu al fiinţei, care are dezvăluirile lui catafatice. Se ridică întrebarea dacă acest terţ ascuns, asul din maneca, chiar există... Existenţa lui Dumnezeu, chiar nedemonstrabilă ştiinţific, e mărturisită de experienţa lui. Însă punctul T, panaceul transdisciplinar, de ce experienţă e mărturisit? De cea ştiinţifică? Filosofică? Teologică? Se va spune că de niciuna, că e „între” şi „deasupra” şi „dincolo” de ele, nemanifest. Ei, bine, unii pot vedea în asta un simplu joc de cuvinte, o conventie fara continut concret. De ce să-i înfierăm? Mi-as dori o explicatie mai consistenta din partea d-lui Basarab, marturisesc ca nu m-a convins conceptia dansului, nici macar sub raport filosofic.
Ş.B. (citat): „Cu Leloup, care argumentează pe marginea lui Sartre („dacă omul este condamnat să fie liber, înseamnă că e condamnat să interpreteze”), ne „aflăm … în plin teritoriu tenebros al justificărilor de tip eretic” (36-37). Observaţi limbajul misterios al romanului poliţist, care a descoperit de mult vinovatul, dar tot se minunează. Leloup, care militează pentru „posibilitatea creştinismului de a deveni adult” (36) nu ar fi presimţit că exegeţii lui au făcut jurământul minoratului. Autorul contemporan francez „oferă radiografia unui demers profund bolnav şi pervertitor” (38) – recitind textele, am spune că avem de-a face cu marchizul de Sade, nu cu individ tolerant şi deschis”.
F. C.: S-a explicat care sunt problemele vizate la Leloup, din punctul nostru de vedere, o dublare a istoriei prin speculatii gnostice si milenariste nu e nicidecum un semn de maturitate, ci mai degraba al unui derapaj, imaginatia creatoare avand un alt rol, de creare a unor opere care să întrupeze o viziune ce transcende istoria, nu concurează cu ea, nu o substituie, nu se autoiluzionează.
Ş.B. (citat): „De la pluralitatea complexă şi unitatea deschisă, două dintre atributele transdisciplinare, se ajunge, cam abrupt, la teoria popperiană a adevărului nemanifest. În comentariul lui Patapievici, această teorie poate fi rezumată astfel: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-un plină de necunoscute” (49). Un principiu de bun-simţ, care poate fi confirmat empiric, aş spune, autorii cred altceva: Nicolescu, Popper şi Patapievici (compania este ilustră, dar conexiunea nu foarte clară, repet) vor fi temperaţi cu citate din Evanghelie (50)”.
F. C. Dacă, după d-l Bolea, “Teologia în dialog este surdă şi s-ar descurca foarte bine dacă adversarul ei ar fi mut”, eu cred că mai degrabă că d-l Bolea e o persoană care n-are nimic de spus dar se bagă în seamă, îi place să se dea negativist, e fascinat să se dea în petic. În fond, cred că este un tip simpatic care se visează a fi în plină afirmare. Aş bea cu el o bere la Muzeul Literaturii, o dată. Poate s-ar mai destinde. Masca grotescă pe care o poartă în tot acest discurs nu îi vine bine.
Ş. B. (citat): “Autorii oferă şi mostre de umor involuntar: „Ne amintim binecunoscuta afirmaţie că televiziunea … a creat post-modernismul” (53). Atât de binecunoscută, încât n-a auzit nimeni de ea: probabil o glumă internă, eclezială”.
F. C.: Ce pot să mai spun aici? Ignoranţă crasă. “Râzi tu, râzi, Harap Alb, dar nu e râsul tău!” În cazul d-lui Bolea Ştefan, se confirmă că preşedintele ţării a nimerit-o când s-a referit la unii pretinşi filosofi şi doctoranzi egomaniaci de profesie. Referitor la acest doctorand în materie de postmodernism şi existenţialism, puse (Doamne, cum?) în raport, este surprinzător de aflat că această minte doctă nu poate procesa ideea atât de vehiculată în abecedarele postmodernismului, cum că televiziunea are cel puţin un rol modelator în postmodernism (David Harvey). Mai mult decât atât, Brandon Taylor insistă pe idea unui determinism spiritual complex între modul televiziunii şi fiinţa care locuieşte acest mediu şi devine parte din tehnosistem, respectiv chiar priza lui. Că televiziunea a creat postmodernismul – deşi o metaforă – este o afirmaţie cât se poate de banală şi adevărată, aşa cum era dizlocării energiei din materie a “creat” spiritul modern, axat pe cultul forţei. În fine, experienţa televiziunii (a mediilor) nu-i o chestiune de opţiune filosofică (în filosofie non-opţiunea însăşi este o opţiune), ci ţine de puterea imaginii de a transmite mesaje, de forţa de sugestie a simulacrului, a suprafeţei, a indecidabilului. Să nu uităm că postmodernismul începe de fapt o dată cu Derrida de la gramatică. Or gramatica e, în primul rând, sintaxă, joc, nu semantică. Aşa că, deşiră-te mărgărite… legătura postmodernismului cu ficţiunea, şi mai ales cu voinţa de ficţiune, e notorie. Nu aştept replică. Această gafă în materie de documentare este o mostră a unei geografii mentale arsă de caniculă. Îi recomandăm d-lui Bolea apă minerală (călduţă) din plin. Mare atenţie la recomandările publicitare de la Radio România Actualităţi.
Ş.B. (citat): „Aflăm că omul este „prin excelenţă o fiinţă a opţiunii” (53) – principiu existenţialist, de altfel, care nu se prea leagă de postulatul „despătimirii” (20), nemaiputând spera azi la punctul de vedere al spectatorului detaşat – şi că „psihicul uman rejectează spontan ca pe un corp străin starea de blocaj în non-opţiune” (53). Care sunt opţiunile, deci, ale acestui dialog între ştiinţă şi religie, în care ştiinţa n-a spus nici un cuvânt, fără să fie pusă la punct? Dacă crezi ce spunem noi, eşti Taliban”.
F. C. : D-l Bolea devine tot mai plictisitor cu lamentările sale că ştiinţa nu are de spus niciun cuvânt. Păi ce, ştiinţa e om? Eu, ca om de ştiinţă şi teolog de profesie am o viziune despre această relaţie între teologie şi ştiinţă în context eclezial, deci cu o limitare dată de tema aleasă în volum, viziune pe care o afirm împreună cu autorii volumului. Şi, slavă Domnului, sunt sute de pagini cu referire la ştiinţă în volum, ignorate de d-l Bolea. Făcând o mică glumă, fie-mi iertată, cred că el este transdisciplinar din necesitate, fiind în afara tuturor domeniilor. Oricum, dacă nu eşti politic corect în sensul lui Bolea, dacă nu foloseşti dicţionarul lui de cuvinte newspeak, rişti o etichetă lipită pe frunte, ca in joacă. Amuzant!
Ş.B. (citat): “Dacă nu, eretic ca Böhme, Leloup şi Nicolescu. Tough choice… Talibanul român trage linia: „Pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă.” (56) Parcă l-am auzit pe Ştefan cel Mare [devenit ulterior şi Sfânt] din filmul lui Mircea Drăgan grăind sau mai aproape de noi, pe Ceauşescu. Să fim stoici şi să-l ascultăm şi pe Cuviosul Paisie Aghioritul, „ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult” (59). Dacă vreţi tranchilizante, ştiţi la cine să apelaţi. În concluzie, să remarcăm că cei zece autori + coordonatorul semnează Introducerea cu sintagma „autorii”. Ar fost mai nimerit nick-ul de legiunea specială. Ipoteza mea neutră este că unul din cei unsprezece a primit comanda de a încropi o execuţie stalinistă a transdisciplinarităţii, pe care, după ce a dus-o la bun sfârşit, ruşinat şi într-un acces de laşitate a ascuns-o sub numele gregar „autorii”, pentru a evita orice responsabilitate. Cine a făcut-o? Autorii. Care? Nu contează, am scris la 22 de mâini…
F. C.: Aici d-l Bolea, făcând miştouri ieftine despre plenitudinea credinţei revelate, de care un creştin ar trebui să se jeneze a o afirma, de apelarea la sfinţi considerată a fi un fel de tranchilizant, arată, ca transdisciplinar lipsit de talent, cât de străin este de gândirea patristică, un exemplu în plus pentru inadecvarea transdisciplinaritatii in mediere. Nu cred ca d-lui Basarab, pe care il respect, ii face cinste sa aiba astfel de sustinatori. Penibil e iarăşi ca şi confraţii lui la egophobia când nu înţelege că toţi autorii îşi asumă ce s-a scris în Introducere şi că nu e nimic de ascuns.
Cât despre erezie, ea înseamnă părere greşită în raport cu dogma revelată, şi exprimă o poziţionare a omului în raport cu conţinutul de credinţă al revelaţiei. Nu am spus că d-l Basarab ar fi eretic, ci am susţinut părerea că situarea transdisciplinarităţii ca acoperiş al dialogului în cadrul dat de reperele patristice e improprie. Acest lucru a fost observat şi de Preafericitul Daniel. În rest, tot respectul! Şi nu e vorba de resentimente aici. Şi e loc şi de o argumentare din partea dânsului că nu e aşa. Demersul recent al d-lui Basarab de a evidenţia o filiaţie pregnantă între gândirea lui Jakob Boehme si gandirea patristica este superfluu filosofic şi abuziv teologic. Deranjează ambiţia de a supune Ortodoxia, adevărul dogmatic, întemeiat pe revelaţie, şi de asemeni ştiinţa, cu rigorile ei, grilelor unei pseudofilosofii personale, unei opinii cât se poate de subiective. Cum poate poezia lui Boehme să ajute la o mediere între câmpuri de conştiinţă atât de riguroase precum ştiinţa şi teologia patristică, judecate în raport?
În concluzie, apărătorul de serviciu Bolea a sunat adunarea şi încearcă în tot chipul să lipească etichete pe unde apucă, însă, după opinia mea, nu reuşeşte decât să se facă de râs. Critică, nene, dar arată că te pricepi la ştiinţă şi la teologie! Încă o dată, criticile noastre aduse transdisciplinarităţii nu o desfiinţează, vizează nu distrugerea unui om sau a unei opere, ci o distanţare necesară faţă de un proiect nerealist, utopic, al transdisciplinarităţii de a superviza ştiinţa şi teologia patristică, în volumul amintit. Fiind un articol polemic, nu iau in serios, decât tot ca un joc, etichetarile d-lui Bolea, problema de fond ramane insa neatinsa de el pentru ca nu a inteles nici macar titlul volumului. Transdisciplinaritatea nu e calomniata, maestre, ci e supusa unei critici. Incapacitatea de a raspunde la critici cumulata cu un tupeu hipertrofiat si grotesc nu face decat sa complice lucrurile. Il invit sa se mai documenteze, sa mai aprofundeze inainte de a se vârî in chestiuni despre care se vede de la o posta ca nu le stapaneste. Cine calomniază transdisciplinaritatea? Un colectiv de oameni care asuma o abordare critica dintr+o anume perspectiva, sau un cor de aparatori de ocazie, tupeişti şi incapabili de a face mai mult decât o rescriere după mintea lor a intenţiilor autorilor, apelând la un discurs de tip hărţuire, incapabili de a "muşca" din subiectul volumului? Qui prodest?
un articol care completează triada protestelor egophobice este semnat de proprietarul sitului: Ştefan Bolea, probabil si dirijorul simfoniei. Moto-ul „… că nu ştiu ce fac.” (Luca, 23, 34), se potriveşte foarte bine pentru răspunsul meu. Ştefan Bolea înalţă la rândul său în articolul “Transdisciplinaritatea calomniata”, un hotârât apel revoluţionar la “lupta de clasă”, o grabă de cetăţean turmentat a etichetării, o umoare suspectă şi o reacţie lipsită de orice deontologie, punând căruţa înaintea cailor (i. e. eticheta inaintea verificarii continutului) şi în fond dovedind că nu ştie cu ce se mănâncă tema volumului “Repere patristice în dialogul dintre ştiinţă şi religie” (ed. Basilica, 2009). El afirmă nici mai mult nici mai puţin că “din cele 50 de pagini ale introducerii (…) 35 sunt dedicate calomnierii transdisciplinarităţii”. Care va să zică, o poziţie critică împotriva transdisciplinarităţii şi în principal contra pretenţiilor ei totalizatoare înseamnă calomniere. Aviz amatorilor! Pentru a inhiba din start orice avânt de a intra în substanţa textului, poetul Bolea recurge la o imagerie din arsenalul său „mizerabilist”: “În opinia autorilor, dialogul dintre teologie şi ştiinţă ar trebui, probabil, să fie unul dintre un gestapovist şi un martor mut. Cu alte cuvinte, ştiinţa, dacă nu acceptă un rol ancilar, trebuie să recite o poezie învăţată pe de rost, altfel va fi aspru pedepsită.” De unde rezulta asta, nu ne poate preciza domnul Bolea, aratand o lipsa deranjanta de vocatie de translator cand spune ca “aflăm că «experierea relaţiei om-Dumnezeu este şi rămâne o taină de necircumscris demersului ştiinţelor» (15). Traducere: nu ne interesează dacă ştiinţa are ceva de spus în legătură cu Dumnezeu, pentru că oricum bate câmpii. Mai mult, noi (aka Biserica Ortodoxă) ştim ceva ce ştiinţa nu ştie (ton de imperialist şăgalnic)”. Păi expresia citată exprimă un adevăr evident pentru un om de ştiinţă, al cărui demers nu caută să circumscrie experierea relaţiei om-Dumnezeu, care rămâne un fapt metaştiinţific. Domnul Bolea exultând de mania sa anticlericalistă arată prin traducerea sa grave carenţe de logică filosofică şi de coerenţă în gândire.
Ş.B. (citat): “Mai departe, „reducerea teologiei la «teologia ştiinţifică academică» ar însemna rezumarea dialogului «teologie-ştiinţă» la un monolog intra-ştiinţific” (15). Aici avem o mostră de frică: we fight but we don’t surrender. Coşmarul Bisericii Ortodoxe? Un monolog „intra-ştiinţific”, ca să preluăm exprimarea greoaie a autorilor. Proiectul? Visul ei realizabil? Un monolog teologic. (Din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă.)”.
F. C.: Este limpede pentru cine a parcurs scrierile patristice ca în perspectiva Parintilor teologia este înţeleasă ca „stiinta ascetico-mistica”, ca un fapt cu un profund conţinut existenţial (d. ex. „teolog este cel ce se roagă”) şi nu ca stiinta academica. Este deci consecvent cu titlul volumului o abordare in acest sens a raportului teologie-stiinta. Aici nu este vorba despre un demers reductiv, ci amplificator, dialogal si comunional, pentru că teologia inteleasa ca fapt duhovnicesc poate valoriza şi teologia academică si relatia ei cu stiintele, conferindu-i un continut calitativ, existential. Ca nu se vrea un monolog teologic o arata continutul capitolelor volumului, in a caror substanta d-l Bolea, hipnotizat de propria sa concluzie turnată în fruntea articolului, nu se prea ocupa. Cred ca d-l Bolea, ca director de site, isi imagineaza multe relativ la faima proprie, cand observa cu satisfactie ascunsa in sprijinul argumentului sau ca e vorba de un monolog teologic ca: „din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă”. Or ar trebui mai degraba sa remarce faptul ca cei 11 autori (il scuzam pe d-l Bolea de eroarea de calcul, matematica nefiind punctul lui forte) sunt cadre universitare, cei mai multi dintre ei persoane cu dubla calificare, intre ei numarandu-se doctori in filosofie, economie, inginerie bio-medicala, bursieri Fullbright postdoc in inteligenta artificiala, teologie (il amintim pe eminentul decan al facultatii de Teologie Ortodoxa din Cluj-Napoca), ca sa dau numai cateva exemple. Premisele raportarii teologie-stiinta sunt implinite intai de toate in autorii insisi, carora le sunt familiare teologia, filosofia, stiinta, intrepatrunse non-conflictual, integrate intr-un mod de viata crestin.
Ş.B. (citat): „Potrivit Sfinţilor Părinţi, Adevărul … poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale.” (17) Să fiu sincer, credeam că adevărul face parte din quest-ul declarat al activităţii ştiinţifice; probabil, că din punctul de vedere al hermeneuticii Sfinţilor Părinţi (mi se pare oarecum ciudat să-i iei ca referinţă în secolul 21), ştiinţa are parte doar de un micro-adevăr, care ar fi bine să-l păstreze pentru propriul folos. „În Ortodoxie nu este resimţit nici un fel de complex în faţa dezvoltării ştiinţelor” (17) Dacă tot aducem psihanaliza pe masă, se pare că tocmai contrariul este adevărat, într-o lume care se raportează întâi la propria conştiinţă şi propriul discernământ şi care este capabilă să discearnă critic o oarecare revelaţie şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică.
F. C.: D-l Bolea da lectii de psihanaliza, insa din pacate in stilul unui pamfletar de duzina. El face lamentabila eroare de a personifica si pune in opozitie stiinta si teologia, aruncandu-ne in carca faptul de a fi partinitori. Nu exista asa ceva in volum. D-l Bolea mai curand cade el insusi in mecanismul proiectiei unui vechi complex psihologic, al emanciparii. Volumul afirma valoarea stiintei, si modul in care cunoasterea rationala se intrepatrunde fertil cu cea revelata, afirmarea necesitatii unei constiinte a limitelor nefiind urmarea unui impuls sadic ci o vitala responsabilitate umana in contextul unei lumi care adesea abuzează de darurile firii eludând limitele cuvenite (a se vedea avortul, sinuciderea, crimele, formele de sclavagism modern, atentatele, dictaturile etc.), cu consecinte dezastruoase. Pentru o traire crestina nefragmentata, neschizoida, “raportarea la propria constiinta si propriul discernamant”, precum si “discernerea critică a revelaţiei şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică” nu se desfasoara segmentat, fac corp comun, se intrepatrund in lumina credintei. Teologia si stiinta nu se intalnesc intr+un punct T abscons ci in miezul unui eveniment de comuniune. Este interesant ca principiul organicitatii nu este incompatibil cu principiul ierarhic, dimpotriva! De aceea, rabufnirea d-lui Bolea in fata unei prioritati a revelatiei in constiinta crestina, din care trage concluzia ca este anulat demersul critic sau stiintific, exprima din nou carenţele sale de gandire, faptul ca merge ca pe şine pe niste clisee de gandire disociativa revolute, si nu coboara din marfarul de preconceptii in campul textual, pentru o abordare mai atenta si aplicata care sa deceleze intentia autorilor.
D-l Bolea devine patetic, stahanovist, in zelul său demolator, răstălmăcind tot ce-i pică în mână pentru a fredona la infinit un bagaj destul de sărac de idei. El face dintr-un demers critic poezie de proasta calitate. El crede că a-l demola pe Pr. Stăniloae l-ar propulsa din anonimat pe bolta gândirii, însă după sforţări eroice reuşeşte cel mult să emită “enormităţi minimaliste” demne de puţul gândirii. Uite ce zice criticul nostru simpatic: “O notă din Stăniloaie ne va învăţa quid est veritas, fiind întocmită în maniera unui Zeitgeist dinainte de Epoca Luminilor: „Am cunoscut că cei ce socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei culturi atee drept lumină.” (18) Oximoronul nu ne spune mare lucru despre adevăr, dar ne predică intoleranţa faţă de ateism, menit parcă unor tenebre veşnice”. Iarăşi o eroare de logică grosolană: a vedea că cineva este în greşeală nu implică a fi intolerant, însă deja ne-am obişnuit cu inconsecvenţa de poet care subversionează logica.
Ş.B. (citat): “Mai aflăm că „raţiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive”, explicându-ni-se că „oprirea înseamnă aici, în primul rând, a recunoaşte limitele proprii în mod onest, apoi a respecta taina şi cuvântul lui Dumnezeu, a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, taina Treimii în teologie, taina Creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică, sau taina veacului viitor” (20-21 n.). Oprindu-ne, să aruncăm pedant şi cu emfază, fizica, biologia şi filosofia la recyle bin, pentru că –nu-i aşa?- asta ne dictează „raţiunea umană””.
F. C.¨Ca un jucator inrait care trage numai lozuri necastigatoare, egofobul nostru rateaza si intelegerea afirmatiei autorilor referitoare la necesitatea unei constiinte a limitelor, a evita speculatiile cu indrazneala necuvenita insemnand tocmai respectarea domeniului de competenta al stiintei, refuzul scientismului, iar asta nu inseamna defel a arunca la gunoi pedant si cu emfaza fizica, biologia si filosofia, ci a fi constient de caracterul conditionat imanent al afirmatiilor stiintifice si de caracterul metastiintific al interpretarilor privind problemele mai sus mentionate ce ies din campul de experienta si verificare stiintific, interpretari care presupun implicit sau explicit un camp de presupozitii metastiintifice, intre care se numara si cele religioase.
Ş.B. (citat): „Basarab Nicolescu, în cartea sa despre Böhme, remarca faptul că acesta „era considerat în vremea lui «eretic»”. Pentru Biserica Ortodoxă veacurile nu au trecut şi „dialogul între teologia ortodoxă şi ştiinţă nu poate fi purtat pe fondul unui mod de cugetare eretic” (26). Probabil un Galilei născut astăzi în spaţiul românesc ar avea şansa unei cariere à la Iulian Apostatul. Probabil şi Bosch este eretic azi, să-l scoatem de la Prado”.
F. C..:Nu l-am facut noi pe Bohme eretic, e un fapt istoric, doar am citat o afirmatie a d-lui Basarab. Nu suntem primii, s-a mai spus de către mulţi că gândirea lui Bohme reflecta anumite incongruente in raport cu cea crestina. Faptul de a alege in discursul nostru sa ne situam pe un fond de gandire patristic nu inseamna, pe de alta parte a osandi pe nimeni, este o limitare impusa de titlu, fapt atat de simplu incat d-lui Bolea, furat de farmecul ghilotinei, nici nu-i trece prin cap. Până şi simpla pomenire a cuvântului erezie îi provoacă convulsii bravului luptător egophob, uitând că acest cuvânt reprezintă în gândirea patristică nu atat o condamnare, cat o realitate existenţială, a înstrăinării de corpul şi ethosul Bisericii, pe care o atesta sinoadele ecleziale. În fond, ce-i pasă d-lui Bolea de a respecta tradiţia Bisericii?
Ş.B. (citat): „Ortodoxia respinge în chip fundamental şi organic ereziile şi tendinţele gnostice” (27). Este bine ales cuvântul fundamental, pentru că inconştientul colectiv al autorilor are rigoarea unui taliban român (parafrazându-l pe Dawkins). Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic. Reducţionismul Hristos = Biserică nu i-ar fi plăcut nici lui Dostoievski, pe care Lubac îl valoriza (în mod eronat oare?, s-ar întreba autorii)
F. C. : D-l Bolea devine pe alocuri suspect de prostie, cu afirmaţia: “Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic”. În sens creştin, cum ar putea să nu fie în afara Bisericii, a Trupului lui Hristos, cel care ratează adevărul dumnezeiesc Hristos. Aici Bolea mizează pe magia terţului inclus: după părerea lui, poţi fi creştin şi fără Hristos! E tare tipul! Apoi, ca pe o duşcă tare, mai trage o concluzie, înfierând reducţionismul Hristos=Biserică, ce nu rezultă de nicăieri în spusele noastre. Îi sugerăm să urmeze cât mai serios cursuri de logică, neaparat începând cu cea elementară. Îl mai ia „aliat” şi pe Dostoevski, total aiurea. E comic omul. Probabil ca a vrut sa faca o figura de stil, insa atat s-a priceput. Deja imi dau seama ca nu poti sa ceri prea mult de la un spirit asa de infierbantat. Trebuie sa-l tratezi afabil, cu condescendenta, umor, destindere.
Ş.B. (citat): „Marele inchizitor ortodox are şi valenţe de profiler: „Mistica lui Böhme se încadrează cel mai uşor în contextul simptomo-patologiei falşilor iluminaţi” (28). O observaţie de bun simţ: când am citit Aurora, mi-am dat seama că găsesc o cale de acces către religie. Probabil asta au simţit-o şi alţi ucenici în ale filosofiei, care caută răspunsuri alternative la această problemă decât cele date de religiile instituţionalizate”.
F. C.: Se vede ca omul vede in Biserica o simpla institutie si un proces de institutionalizare, n-are taine, preferand o religie fara Biserica. E optiunea lui, nimic de zis, e cu totul liber. Insa nu inteleg de ce se revolta ca unii oameni isi asuma o alta optiune, care vede in Biserica un corp comunitar liturgic. i.e. strabatut si unit de taina Euharistiei, a impartasirii cu Trupul lui Hristos. Biserica nu obliga pe nimeni sa ia o anume optiune, insa isi afirma identitatea prin consensul in chestiunile fundamentale al membrilor ei si are tot dreptul s-o faca in deplina libertate.
Ş.B. (citat): „Ergo, dacă Böhme este maladiv, atunci preiau strategia Noica-Cioran din recenzia la Pe culmile disperării: Poţi să minţi în continuare – eu te cred. Chiar ironizând calomnia operată de autori, ea are constantele sale confuze, acide şi insidoase. „Lipsă de discernământ teologic”, „demers de otrăvire”, „teologie căzută” (30) – mai lipseşte să spună despre Böhme că era satanist. Se sugerează totuşi, prin Besançon, că a fost pre-leninist, că dorea să „instaureze Reich-ul” (nici nu pot să mă gândesc cum ar trebui să înţeleg această referinţă), că era pre-iluminist (30-31), acuzaţii grave şi deloc dovedite, dar un eretic este condamnat la muţenie, nu?”
F. C.: Aici iar o da in bara d-l Bolea, neintelegand ca ne referim la filosofia leninista, si la ideea de Reich ca Imparatie pe pamant, precum si la o istorie a dezvoltarii ideilor. Un alt rateu al distinsului stahanovist in ale transdisciplinaritatii Bolea este concluzia ca libertatea interpretarii e incompatibila cu eroarea in ale teologiei, erezie insemnand si parere gresita in raport cu revelatia dumnezeiasca. Daca afirmatia lui Patapievici este de bun simt: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-una plină de necunoscute”, de aici nu reiese ca adevarul e nemanifest, ci pot fi grade de revelare a lui, ca apofaticul nu poate fi epuizat, cu toate ca se face partial aratat. O problemă a concepţiei dlui Basarab este ca proiectează într-un punct abstract apofatismul viu al fiinţei, care are dezvăluirile lui catafatice. Se ridică întrebarea dacă acest terţ ascuns, asul din maneca, chiar există... Existenţa lui Dumnezeu, chiar nedemonstrabilă ştiinţific, e mărturisită de experienţa lui. Însă punctul T, panaceul transdisciplinar, de ce experienţă e mărturisit? De cea ştiinţifică? Filosofică? Teologică? Se va spune că de niciuna, că e „între” şi „deasupra” şi „dincolo” de ele, nemanifest. Ei, bine, unii pot vedea în asta un simplu joc de cuvinte, o conventie fara continut concret. De ce să-i înfierăm? Mi-as dori o explicatie mai consistenta din partea d-lui Basarab, marturisesc ca nu m-a convins conceptia dansului, nici macar sub raport filosofic.
Ş.B. (citat): „Cu Leloup, care argumentează pe marginea lui Sartre („dacă omul este condamnat să fie liber, înseamnă că e condamnat să interpreteze”), ne „aflăm … în plin teritoriu tenebros al justificărilor de tip eretic” (36-37). Observaţi limbajul misterios al romanului poliţist, care a descoperit de mult vinovatul, dar tot se minunează. Leloup, care militează pentru „posibilitatea creştinismului de a deveni adult” (36) nu ar fi presimţit că exegeţii lui au făcut jurământul minoratului. Autorul contemporan francez „oferă radiografia unui demers profund bolnav şi pervertitor” (38) – recitind textele, am spune că avem de-a face cu marchizul de Sade, nu cu individ tolerant şi deschis”.
F. C.: S-a explicat care sunt problemele vizate la Leloup, din punctul nostru de vedere, o dublare a istoriei prin speculatii gnostice si milenariste nu e nicidecum un semn de maturitate, ci mai degraba al unui derapaj, imaginatia creatoare avand un alt rol, de creare a unor opere care să întrupeze o viziune ce transcende istoria, nu concurează cu ea, nu o substituie, nu se autoiluzionează.
Ş.B. (citat): „De la pluralitatea complexă şi unitatea deschisă, două dintre atributele transdisciplinare, se ajunge, cam abrupt, la teoria popperiană a adevărului nemanifest. În comentariul lui Patapievici, această teorie poate fi rezumată astfel: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-un plină de necunoscute” (49). Un principiu de bun-simţ, care poate fi confirmat empiric, aş spune, autorii cred altceva: Nicolescu, Popper şi Patapievici (compania este ilustră, dar conexiunea nu foarte clară, repet) vor fi temperaţi cu citate din Evanghelie (50)”.
F. C. Dacă, după d-l Bolea, “Teologia în dialog este surdă şi s-ar descurca foarte bine dacă adversarul ei ar fi mut”, eu cred că mai degrabă că d-l Bolea e o persoană care n-are nimic de spus dar se bagă în seamă, îi place să se dea negativist, e fascinat să se dea în petic. În fond, cred că este un tip simpatic care se visează a fi în plină afirmare. Aş bea cu el o bere la Muzeul Literaturii, o dată. Poate s-ar mai destinde. Masca grotescă pe care o poartă în tot acest discurs nu îi vine bine.
Ş. B. (citat): “Autorii oferă şi mostre de umor involuntar: „Ne amintim binecunoscuta afirmaţie că televiziunea … a creat post-modernismul” (53). Atât de binecunoscută, încât n-a auzit nimeni de ea: probabil o glumă internă, eclezială”.
F. C.: Ce pot să mai spun aici? Ignoranţă crasă. “Râzi tu, râzi, Harap Alb, dar nu e râsul tău!” În cazul d-lui Bolea Ştefan, se confirmă că preşedintele ţării a nimerit-o când s-a referit la unii pretinşi filosofi şi doctoranzi egomaniaci de profesie. Referitor la acest doctorand în materie de postmodernism şi existenţialism, puse (Doamne, cum?) în raport, este surprinzător de aflat că această minte doctă nu poate procesa ideea atât de vehiculată în abecedarele postmodernismului, cum că televiziunea are cel puţin un rol modelator în postmodernism (David Harvey). Mai mult decât atât, Brandon Taylor insistă pe idea unui determinism spiritual complex între modul televiziunii şi fiinţa care locuieşte acest mediu şi devine parte din tehnosistem, respectiv chiar priza lui. Că televiziunea a creat postmodernismul – deşi o metaforă – este o afirmaţie cât se poate de banală şi adevărată, aşa cum era dizlocării energiei din materie a “creat” spiritul modern, axat pe cultul forţei. În fine, experienţa televiziunii (a mediilor) nu-i o chestiune de opţiune filosofică (în filosofie non-opţiunea însăşi este o opţiune), ci ţine de puterea imaginii de a transmite mesaje, de forţa de sugestie a simulacrului, a suprafeţei, a indecidabilului. Să nu uităm că postmodernismul începe de fapt o dată cu Derrida de la gramatică. Or gramatica e, în primul rând, sintaxă, joc, nu semantică. Aşa că, deşiră-te mărgărite… legătura postmodernismului cu ficţiunea, şi mai ales cu voinţa de ficţiune, e notorie. Nu aştept replică. Această gafă în materie de documentare este o mostră a unei geografii mentale arsă de caniculă. Îi recomandăm d-lui Bolea apă minerală (călduţă) din plin. Mare atenţie la recomandările publicitare de la Radio România Actualităţi.
Ş.B. (citat): „Aflăm că omul este „prin excelenţă o fiinţă a opţiunii” (53) – principiu existenţialist, de altfel, care nu se prea leagă de postulatul „despătimirii” (20), nemaiputând spera azi la punctul de vedere al spectatorului detaşat – şi că „psihicul uman rejectează spontan ca pe un corp străin starea de blocaj în non-opţiune” (53). Care sunt opţiunile, deci, ale acestui dialog între ştiinţă şi religie, în care ştiinţa n-a spus nici un cuvânt, fără să fie pusă la punct? Dacă crezi ce spunem noi, eşti Taliban”.
F. C. : D-l Bolea devine tot mai plictisitor cu lamentările sale că ştiinţa nu are de spus niciun cuvânt. Păi ce, ştiinţa e om? Eu, ca om de ştiinţă şi teolog de profesie am o viziune despre această relaţie între teologie şi ştiinţă în context eclezial, deci cu o limitare dată de tema aleasă în volum, viziune pe care o afirm împreună cu autorii volumului. Şi, slavă Domnului, sunt sute de pagini cu referire la ştiinţă în volum, ignorate de d-l Bolea. Făcând o mică glumă, fie-mi iertată, cred că el este transdisciplinar din necesitate, fiind în afara tuturor domeniilor. Oricum, dacă nu eşti politic corect în sensul lui Bolea, dacă nu foloseşti dicţionarul lui de cuvinte newspeak, rişti o etichetă lipită pe frunte, ca in joacă. Amuzant!
Ş.B. (citat): “Dacă nu, eretic ca Böhme, Leloup şi Nicolescu. Tough choice… Talibanul român trage linia: „Pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă.” (56) Parcă l-am auzit pe Ştefan cel Mare [devenit ulterior şi Sfânt] din filmul lui Mircea Drăgan grăind sau mai aproape de noi, pe Ceauşescu. Să fim stoici şi să-l ascultăm şi pe Cuviosul Paisie Aghioritul, „ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult” (59). Dacă vreţi tranchilizante, ştiţi la cine să apelaţi. În concluzie, să remarcăm că cei zece autori + coordonatorul semnează Introducerea cu sintagma „autorii”. Ar fost mai nimerit nick-ul de legiunea specială. Ipoteza mea neutră este că unul din cei unsprezece a primit comanda de a încropi o execuţie stalinistă a transdisciplinarităţii, pe care, după ce a dus-o la bun sfârşit, ruşinat şi într-un acces de laşitate a ascuns-o sub numele gregar „autorii”, pentru a evita orice responsabilitate. Cine a făcut-o? Autorii. Care? Nu contează, am scris la 22 de mâini…
F. C.: Aici d-l Bolea, făcând miştouri ieftine despre plenitudinea credinţei revelate, de care un creştin ar trebui să se jeneze a o afirma, de apelarea la sfinţi considerată a fi un fel de tranchilizant, arată, ca transdisciplinar lipsit de talent, cât de străin este de gândirea patristică, un exemplu în plus pentru inadecvarea transdisciplinaritatii in mediere. Nu cred ca d-lui Basarab, pe care il respect, ii face cinste sa aiba astfel de sustinatori. Penibil e iarăşi ca şi confraţii lui la egophobia când nu înţelege că toţi autorii îşi asumă ce s-a scris în Introducere şi că nu e nimic de ascuns.
Cât despre erezie, ea înseamnă părere greşită în raport cu dogma revelată, şi exprimă o poziţionare a omului în raport cu conţinutul de credinţă al revelaţiei. Nu am spus că d-l Basarab ar fi eretic, ci am susţinut părerea că situarea transdisciplinarităţii ca acoperiş al dialogului în cadrul dat de reperele patristice e improprie. Acest lucru a fost observat şi de Preafericitul Daniel. În rest, tot respectul! Şi nu e vorba de resentimente aici. Şi e loc şi de o argumentare din partea dânsului că nu e aşa. Demersul recent al d-lui Basarab de a evidenţia o filiaţie pregnantă între gândirea lui Jakob Boehme si gandirea patristica este superfluu filosofic şi abuziv teologic. Deranjează ambiţia de a supune Ortodoxia, adevărul dogmatic, întemeiat pe revelaţie, şi de asemeni ştiinţa, cu rigorile ei, grilelor unei pseudofilosofii personale, unei opinii cât se poate de subiective. Cum poate poezia lui Boehme să ajute la o mediere între câmpuri de conştiinţă atât de riguroase precum ştiinţa şi teologia patristică, judecate în raport?
În concluzie, apărătorul de serviciu Bolea a sunat adunarea şi încearcă în tot chipul să lipească etichete pe unde apucă, însă, după opinia mea, nu reuşeşte decât să se facă de râs. Critică, nene, dar arată că te pricepi la ştiinţă şi la teologie! Încă o dată, criticile noastre aduse transdisciplinarităţii nu o desfiinţează, vizează nu distrugerea unui om sau a unei opere, ci o distanţare necesară faţă de un proiect nerealist, utopic, al transdisciplinarităţii de a superviza ştiinţa şi teologia patristică, în volumul amintit. Fiind un articol polemic, nu iau in serios, decât tot ca un joc, etichetarile d-lui Bolea, problema de fond ramane insa neatinsa de el pentru ca nu a inteles nici macar titlul volumului. Transdisciplinaritatea nu e calomniata, maestre, ci e supusa unei critici. Incapacitatea de a raspunde la critici cumulata cu un tupeu hipertrofiat si grotesc nu face decat sa complice lucrurile. Il invit sa se mai documenteze, sa mai aprofundeze inainte de a se vârî in chestiuni despre care se vede de la o posta ca nu le stapaneste. Cine calomniază transdisciplinaritatea? Un colectiv de oameni care asuma o abordare critica dintr+o anume perspectiva, sau un cor de aparatori de ocazie, tupeişti şi incapabili de a face mai mult decât o rescriere după mintea lor a intenţiilor autorilor, apelând la un discurs de tip hărţuire, incapabili de a "muşca" din subiectul volumului? Qui prodest?
Mult zgomot pentru nimic. Spiritus Sanctus vs. Spiritus Scientiae?
Un alt articol, al domnului Petrisor Militaru, vine sa tina isonul campaniei impotriva volumului “Repere Patristice in Dialogul dintre Stiinta si Teologie”, aparut la Basilica. Si acest text este la fel de neinspirat, plin de clisee si platitudini, lipsit de incursiuni in problema de fond a volumului, raportul stiinta-teologie din perspective reperelor patristice.
Sa luam la rand pe cateva dintre acestea:
PM1 "cunoasterea stiintifică nu implică în mod necesar credinta in Dumnezeu"
FC1 Nu, insa autori crestini ortodocsi cum ar fi Alexei Nesteruk arata sensul in care activitatea stiintifica poate fi vazuta ca activitate euharistica!
PM2 "in viziunea teologilor mintea omului nu poate fi luminată decat „in comuniune cu Ratiunea divina a Creatorului" ceea ce nu este valabil in cazul cunoasterii de tip stiintific."
FC2 Ratiunea divina a Creatorului se descopera *incepand cu Creatia* prin mijlocirea intelectului spiritual (nous).
PM3 "De unde intelegem ca trairea duhovnicească nu intra în domeniul cunoasterii stiintifice"
FC3 Contemplarea lucrurilor create – da, chiar si prin medierea stiintei – poate fi valorizata ca traire duhovniceasca! Vezi FC1
PM4 "Deci cum am putea stabili o punte de legatura intre două tipuri de cunoastere care isi orientează atentia spre obiecte diferite de cunoastere?"
FC4 Creatia si Creatorul sunt diferite, insa pe de alta parte Creatia nu este autonoma, iar trairea duhovniceasca incepe cu contemplatia naturala - a lucrurilor create, si se misca de acolo in sus, spre stari din ce in ce mai "induhovnicite".
PM5 "in sfera spirituală domina nivelul afectiv al fiintei (credinta), iar în sfera stiintifică domină nivelul intelectual (gandirea de tip argumentativ si demonstrativ).
FC5 Afirmatie de un psihologism simplist, schematizator, reductionist. Gandirea de tip argumentativ si demonstrativ a avut adesea un rol important in teologie.
PM6 "In mod previzibil, in general, teologii subliniaza superioritatea ratiunii inspirate de Creator, iar oamenii de stiinta sustin superioritatea gandirii matematice, rationale".
FC6 Iarasi o simplficare ce se misca intre copilareasc si stupid. Teologii vad gandirea matematica, rationala, ca reflectand Creatorul. Pentru ei toata ratiunea este inspirata de Creator, chiar daca uneori este folosita in scopuri mai putin "bune". Rationalitatea umana si rationalitatea creatiei sunt strans legate si pot fi contemplate ca fapt teologic (duhovnicesc).
PM7 "In afara acestor două pozitii, adică fara a afirma superioritatea uneia sau a alteia, se situeaza metodologia transdisciplinara"
FC7 Vezi FC6. Apologie a transdisciplinaritatii bazata pe un "straw man" argument.
PM8 "care este taxată in introducerea acestei carti prin apelul la invatatura patristica."
FC8 Fiind crestini ortodocsi, ni se va ierta oare ca facem apel la "invatatura patristica"? Intrebare retorica, bineinteles.
PM9 "Dialogul nu poate fi localizat nici in intelect, nici in afectiv, ci undeva între ele, [more of the same crap - ignored, n.n.]"
FC9 Ehei... undeva, candva, parca... Un nonsens care iarasi se bazeaza pe un "straw man" (falsa reprezentare si insuficienta cunoastere a pozitiei teologiei crestin ortodoxe).
PM10 "unul din motivele pentru care Basarab Nicolescu vede in metodologia
transdiciplinara o cale privilegiata de a asigura dialogul dintre ştiinta si religie."
FC10 Fiecare are dreptul la propria opinie. Termenul generic de "religie" e foarte problematic. In orice caz, fiind interesati in *dialogul dintre teologia ortodoxa si stiinta* noi contestam relevanta cruciala a transdisciplinaritatii in cadrul acestui dialog. Ceea ce facem, facem fara TD, si totul e OK.
PM11 "Revenind la Introducere, vom spune ca aceasta este semnata de Autorii, care in felul acesta anonim nici nu isi asuma ce spun".
FC11 E de-a dreptul ridicol. "Autorii" este echivalent cu o lista de 11 persoane care au contribuit la volum si care subscriu la cele afirmate in statement. Bineinteles ca cu totii isi asuma ceea ce scrie acolo.
PM12 "Cu alte cuvinte, metodologia poate sa mijloceasca orice dialog intre oricare discipline".
FC12 You've got to be kidding me. E mult zgomot vis-a-vis de "metodologia TD" insa asta-i cam tot: chiar si in afara cadrului "dialog teologie si stiinta" e marcata de controverse, si e departe de a fi facand parte din "mainstream"! In encicopedia-mamut a universitatii Stanford pe teme de filosofie si teme conexe (inclusiv "science and religion"!) nu se mentioneaza nici macar o data TD*.
PM13 "Confuzia vine din faptul ca „autorii” confunda „spiritul stiintific” cu gândirea de tip rational.
FC13 Nu cumva confuzia este a autorului acestui articol de blog care nu se prea oboseste sa citeasca cu atentie textul?
PM14 "E momentul să subliniem că metodologia transdisciplinara promovează un nou tip de rationalitate."
FC14 Asta ii e pretentia, adevarat. Si deci...?
PM15 "Dar nici acest nou tip de rationalitate nu este pe placul autorilor fiindcă el are la baza gandirea de tip bohmeian, care nu intra in granitele doctrinei crestin-ortodoxe."
FC15 O fraza de o platitudine rara! Gandirea teologica a lui Jacob Boehme are destule probleme teologice in general (i.e., nu numai "in granitele doctrinei crestin-ortodoxe"). Faptul ca "Jacob Boehme are pozitii incompatibile cu crestinismul ortodox" este cat se poate de evident. Tocmai,"transdiciplinarii", care par sa caute sa isi implementeze (prin metode mai mult sau mai putin subtile) pozitiile filosofice in cadrul... "dialogului dintre teologia ortodoxa si stiinta" sunt cei ce intra in stare de alerta maxima cind cineva afirma acest simplu adevar. Renuntam sa continuam sa comentam celelalte pasaje ale articolului, - in linii mari... "more of the same" - care fac apologetica TD in fata "teologiei ortodoxe" (doar-doar cei interesati de "teologie ortodoxa si stiinta" vor considera potrivit sa faca un act de renuntare, dupa lecturarea pasajelor apologetice ale d-lui Militaru, la "teologia ortodoxa" in favoarea "noii trinitati" cu complex de superioritate, constand din "cartile apocrife, practicile de tip oriental si metodologia transdisciplinara").
Comentarii aditionale
Trebuie sa mai spun ca autorii nu identifica doctrina lui Jakob Bohme cu metodologia transdisciplinara, cum in necunostinta de cauza pretinde dl Petrisor (chiar o fi citit volumul nostru?, ma intreb citindu-i articolul), ci sustin numai ca in ciuda apropierilor primeia de gandirea crestina exista si indepartari, incompatibilitati de substanta, ca de exemplu modul de rezolvare a problemei contrariilor (a se vedea aici si modul de rezolvare a aceleiasi probleme la Lupascu si in metodologia transdiciplinara, care are printre surse gandirea lui Bohme), evolutia sau ajungerea la constiinta de sine a lui Dumnezeu. D-l Petrisor insusi arata un dram de onestitate cand afirma ca “în mod clar, Dumneazeul lui Böhme «care se reproduce la nesfârşit, pe toate nivelurile de Realitate» nu este compatibil cu Cel din gândirea teologică ortodoxă”. Αsta e tot ce spunem si noi, ca nu e cazul a se marsa in cadrul unei abordari din perspectiva reperelor patristice pe asemenea doctrine ce manifesta unele incompatibilitati de fond, nu e vorba despre niciun ton resentimentar, sau de negarea in bloc a valorii sau desfiintarea operei unor autori. Am explicat foarte clar ca dorim sa ne pastram in acest cadru fidel reperelor patristice pentru a evita eventuale confuzii, gen cele privind ideea de transreligiozitate. Nu mai trebuie sa spunem ca teoria despre nivelurile de realitate nu rezulta “stiintific” din fizica cuantica, ci este o extrapolare metastiintifica care poate fi pusa, de ce nu, sub raportul continutului, sub semnul intrebarii, sub diverse aspecte, dintre care am mentionat cateva. De asemeni, criticul nostru nu realizeaza ca marxism-leninismul elaboreaza un amplu demers filosofic care are o istorie in spate, in teoria ideilor, identificandu-l simplist cu un angajament politic. Mai degraba d-l Petrisor se dovedeste resentimentar, nerealizand ca ceea ce se reproseaza este o situare neadecvata a unor teorii, si nu denigrarea unor autori, prin dezinformare si cu rea vointa. El crede ca isi sporeste forta argumentelor adaugand etichete, care tradeaza mai degraba lenea sau incapacitatea lui de a ataca probleme de fond.
Inca un punct contestabil e obiectia d-lui Petrisor ca „abundă citatele din teologi creştini de prim rang, dar cu excepţia în care vorbim despre dogma creştină, ele nu au nici o legătură cu subiectul în discuţie, cum ar fi ştiinţa sau transdisciplinaritatea. Cu alte cuvinte deşi sunt folosite drept argument, ele nu sunt argumente. Pentru simplul fapt că marii teologi ortodocşi nu au avut în vedere în mesajul lor relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu îi interesa.”. Dimpotriva, marii teologi s-au interesat de toate cele omenesti, in felul lor, si cuvintele lor ce vizeaza aspecte existentiale si revelate au implicatii mai mult sau mai putin directe in tot ce se intampla.
Domnul Petrisor manipuleaza opinia publica sugerand un conflict intre opinia autorilor si ştiinţă. Nimic mai fals. Ca om de formaţie ştiinţifică, îmi este evident că teoria d-lui Basarab nu este ştiinţifică, ci metaştiinţifică. În volumul nostru, din contră, am promovat ştiinţa ca pe o activitate care poate fiu purtată din miezul unei trăiri existenţiale plenare, duhovniceşti. Şi asta nu o deformează sau micşorează cu nimic, ci o valorizează spiritual. Raportul teologie ortodoxa – stiinta nu implica necesar un acoperis transdisciplinar. Fiind majoritatea oameni cu dubla formatie, este ridicol de a sugera in acest context un conflict al autorilor cu stiinta, ca reprezentanti ai Bisericii. Daca trairea duhovniceasca nu isi propune necesar sa explice legile ce guverneaza lumea, ea poate oferi un continut calitativ intelegerii si responsabilitatii demersului stiintific, astfel incat sa nu devina o intelegere fara constiinta si fara har. In volumul nostru am valorizat demersul stiintific in specificul lui propriu, si in sens spiritual in intregul unei atitudini integrale, nescindate, a omului crestin (ne-am asumat pozitia omului crestin ortodox, fapt care mi se pare onest si o afirmare a identitatii de credinta nu poate decat sa fie un factor pozitiv in orice dialog sincer), pentru ca evita fatarnicia, care mai devreme sau mai taryiu duce la impasuri in dialog. D-l Petrisor muta problema in stil paseist-revanşard si plin de clisee de trista amintire in campul unui pretins conflict intre teologia ortodoxa si stiinta, mai mult, intre institutia Bisericii si stiinta, fapt absolut inexistent in cadrul volumului nostru, pe care criticul egophob se pare ca nu s-a ostenit sa-l citeasca. Drept urmare, tocmai nefiind in conflict din perspectiva omului crestin cu dubla specializare, nici stiinta, nici teologia nu au nevoie imperioasa de un avocat numit transdisciplinaritate, Criticabila sau nu in considerarea ei de pe diverse pozitii si din diverse perspective, asta e parerea noastra, in sprijinul careia am adus argumente din campul stiintific, filosofic si teologic.
“autori fără nume, fără renume şi fără argumente neagă aplicabilitatea metodologiei transdisciplinare”.
Trecand cu ingaduinta peste argumentul la persoana adus de ilustrul necunoscut Petrisor (pentru mine ceea ce conteaza este textul in sine, ironia aceasta e doar o reflectie in oglinda fata de un mod nepotrivit de raportare la text), argument descalificant din start in cadrul unei polemici academice, pot spune ca autorii volumului nu contesta decat aplicabilitatea metodologiei transdisciplinare in cadrul oferit de reperele patristice, date fiind anumite incompatibilitati de substanta.
In final, d-l Petrisor invoca iar false probleme. Pentru un crestin “superioritatea” viziunii revelate fata de orice tip de cunoastere creata nu poate fi motiv de ingamfare, se refera la un continut existential si mistic al trairii venit din participarea la o initiativa si lucrare divine care il transcend pe om, sunt un dar si nu un merit, prin urmare nu exista motive de superiorizare a cuiva. Pur si simplu, faptul ca Dumnezeu e mai presus de om si El a creat lumea nu este semn de aroganta ci o evidenta a credintei crestine. In plus, dezamagindu-l iar pe d-l Petrisor, trebuie sa spun ca autorii au pregatirea profesionala de a reprezenta si a valoriza ambele pozitii, nu numai pe cea teologica, avand studii si specializari in stiinte si teologie. De asemeni in filosofie, in campul careia exista abordari conexe mult mai aplicate, concrete si fertile pentru tema noastra decat transdisciplinaritatea (a se vedea fenomenologia liturgica, spre exemplu). Ca volumul nostru este perfectibil, nimeni dintre autori nu neaga, insa asteptam critici mai constructive, axate pe o problematica de fond.
_____________________________________________________________________________
* Termenul "TD" (intelegand prin asta sirul de caractere 'transdisciplinarity') nu apare nici macar o data in toata enciclopedia (deci nu numai ca nu are alocata o sectiune aparte, si nici macar nu apare in consistenta sectiune de Religie si Stiinta - daca "metodologia transdisciplinara" in relatia stiinta-religie ar avea o asemenea recunoastere unanima in mainstream, ne-am astepta sa apara macar
acolo!). Cuvantul "transdisciplinary" apare in sectiunile dedicate lui Jean Baudrillard, Estetica Feminista si Bernard Williams - in ultima numai in cadrul unei referinte. Cuvantul "trans-disciplinary" apare in capitolele "Molecular Biology" (insa numai in titlul unei referinte istoriografice pe teme de "Incipient Legitimation of Molecular Biology in the 1930s") si "Life" (tot istoriografie, in relatie cu referinta mentionata anterior). Cam asta-i tot. Nici o mentionare a "metodologiei transdisciplinare" intr-un context care ar angaja stiinta si religia ca parteneri. Ca fapt divers, Lupasco/Lupascu nu apare nici o singura data.
Sa luam la rand pe cateva dintre acestea:
PM1 "cunoasterea stiintifică nu implică în mod necesar credinta in Dumnezeu"
FC1 Nu, insa autori crestini ortodocsi cum ar fi Alexei Nesteruk arata sensul in care activitatea stiintifica poate fi vazuta ca activitate euharistica!
PM2 "in viziunea teologilor mintea omului nu poate fi luminată decat „in comuniune cu Ratiunea divina a Creatorului" ceea ce nu este valabil in cazul cunoasterii de tip stiintific."
FC2 Ratiunea divina a Creatorului se descopera *incepand cu Creatia* prin mijlocirea intelectului spiritual (nous).
PM3 "De unde intelegem ca trairea duhovnicească nu intra în domeniul cunoasterii stiintifice"
FC3 Contemplarea lucrurilor create – da, chiar si prin medierea stiintei – poate fi valorizata ca traire duhovniceasca! Vezi FC1
PM4 "Deci cum am putea stabili o punte de legatura intre două tipuri de cunoastere care isi orientează atentia spre obiecte diferite de cunoastere?"
FC4 Creatia si Creatorul sunt diferite, insa pe de alta parte Creatia nu este autonoma, iar trairea duhovniceasca incepe cu contemplatia naturala - a lucrurilor create, si se misca de acolo in sus, spre stari din ce in ce mai "induhovnicite".
PM5 "in sfera spirituală domina nivelul afectiv al fiintei (credinta), iar în sfera stiintifică domină nivelul intelectual (gandirea de tip argumentativ si demonstrativ).
FC5 Afirmatie de un psihologism simplist, schematizator, reductionist. Gandirea de tip argumentativ si demonstrativ a avut adesea un rol important in teologie.
PM6 "In mod previzibil, in general, teologii subliniaza superioritatea ratiunii inspirate de Creator, iar oamenii de stiinta sustin superioritatea gandirii matematice, rationale".
FC6 Iarasi o simplficare ce se misca intre copilareasc si stupid. Teologii vad gandirea matematica, rationala, ca reflectand Creatorul. Pentru ei toata ratiunea este inspirata de Creator, chiar daca uneori este folosita in scopuri mai putin "bune". Rationalitatea umana si rationalitatea creatiei sunt strans legate si pot fi contemplate ca fapt teologic (duhovnicesc).
PM7 "In afara acestor două pozitii, adică fara a afirma superioritatea uneia sau a alteia, se situeaza metodologia transdisciplinara"
FC7 Vezi FC6. Apologie a transdisciplinaritatii bazata pe un "straw man" argument.
PM8 "care este taxată in introducerea acestei carti prin apelul la invatatura patristica."
FC8 Fiind crestini ortodocsi, ni se va ierta oare ca facem apel la "invatatura patristica"? Intrebare retorica, bineinteles.
PM9 "Dialogul nu poate fi localizat nici in intelect, nici in afectiv, ci undeva între ele, [more of the same crap - ignored, n.n.]"
FC9 Ehei... undeva, candva, parca... Un nonsens care iarasi se bazeaza pe un "straw man" (falsa reprezentare si insuficienta cunoastere a pozitiei teologiei crestin ortodoxe).
PM10 "unul din motivele pentru care Basarab Nicolescu vede in metodologia
transdiciplinara o cale privilegiata de a asigura dialogul dintre ştiinta si religie."
FC10 Fiecare are dreptul la propria opinie. Termenul generic de "religie" e foarte problematic. In orice caz, fiind interesati in *dialogul dintre teologia ortodoxa si stiinta* noi contestam relevanta cruciala a transdisciplinaritatii in cadrul acestui dialog. Ceea ce facem, facem fara TD, si totul e OK.
PM11 "Revenind la Introducere, vom spune ca aceasta este semnata de Autorii, care in felul acesta anonim nici nu isi asuma ce spun".
FC11 E de-a dreptul ridicol. "Autorii" este echivalent cu o lista de 11 persoane care au contribuit la volum si care subscriu la cele afirmate in statement. Bineinteles ca cu totii isi asuma ceea ce scrie acolo.
PM12 "Cu alte cuvinte, metodologia poate sa mijloceasca orice dialog intre oricare discipline".
FC12 You've got to be kidding me. E mult zgomot vis-a-vis de "metodologia TD" insa asta-i cam tot: chiar si in afara cadrului "dialog teologie si stiinta" e marcata de controverse, si e departe de a fi facand parte din "mainstream"! In encicopedia-mamut a universitatii Stanford pe teme de filosofie si teme conexe (inclusiv "science and religion"!) nu se mentioneaza nici macar o data TD*.
PM13 "Confuzia vine din faptul ca „autorii” confunda „spiritul stiintific” cu gândirea de tip rational.
FC13 Nu cumva confuzia este a autorului acestui articol de blog care nu se prea oboseste sa citeasca cu atentie textul?
PM14 "E momentul să subliniem că metodologia transdisciplinara promovează un nou tip de rationalitate."
FC14 Asta ii e pretentia, adevarat. Si deci...?
PM15 "Dar nici acest nou tip de rationalitate nu este pe placul autorilor fiindcă el are la baza gandirea de tip bohmeian, care nu intra in granitele doctrinei crestin-ortodoxe."
FC15 O fraza de o platitudine rara! Gandirea teologica a lui Jacob Boehme are destule probleme teologice in general (i.e., nu numai "in granitele doctrinei crestin-ortodoxe"). Faptul ca "Jacob Boehme are pozitii incompatibile cu crestinismul ortodox" este cat se poate de evident. Tocmai,"transdiciplinarii", care par sa caute sa isi implementeze (prin metode mai mult sau mai putin subtile) pozitiile filosofice in cadrul... "dialogului dintre teologia ortodoxa si stiinta" sunt cei ce intra in stare de alerta maxima cind cineva afirma acest simplu adevar. Renuntam sa continuam sa comentam celelalte pasaje ale articolului, - in linii mari... "more of the same" - care fac apologetica TD in fata "teologiei ortodoxe" (doar-doar cei interesati de "teologie ortodoxa si stiinta" vor considera potrivit sa faca un act de renuntare, dupa lecturarea pasajelor apologetice ale d-lui Militaru, la "teologia ortodoxa" in favoarea "noii trinitati" cu complex de superioritate, constand din "cartile apocrife, practicile de tip oriental si metodologia transdisciplinara").
Comentarii aditionale
Trebuie sa mai spun ca autorii nu identifica doctrina lui Jakob Bohme cu metodologia transdisciplinara, cum in necunostinta de cauza pretinde dl Petrisor (chiar o fi citit volumul nostru?, ma intreb citindu-i articolul), ci sustin numai ca in ciuda apropierilor primeia de gandirea crestina exista si indepartari, incompatibilitati de substanta, ca de exemplu modul de rezolvare a problemei contrariilor (a se vedea aici si modul de rezolvare a aceleiasi probleme la Lupascu si in metodologia transdiciplinara, care are printre surse gandirea lui Bohme), evolutia sau ajungerea la constiinta de sine a lui Dumnezeu. D-l Petrisor insusi arata un dram de onestitate cand afirma ca “în mod clar, Dumneazeul lui Böhme «care se reproduce la nesfârşit, pe toate nivelurile de Realitate» nu este compatibil cu Cel din gândirea teologică ortodoxă”. Αsta e tot ce spunem si noi, ca nu e cazul a se marsa in cadrul unei abordari din perspectiva reperelor patristice pe asemenea doctrine ce manifesta unele incompatibilitati de fond, nu e vorba despre niciun ton resentimentar, sau de negarea in bloc a valorii sau desfiintarea operei unor autori. Am explicat foarte clar ca dorim sa ne pastram in acest cadru fidel reperelor patristice pentru a evita eventuale confuzii, gen cele privind ideea de transreligiozitate. Nu mai trebuie sa spunem ca teoria despre nivelurile de realitate nu rezulta “stiintific” din fizica cuantica, ci este o extrapolare metastiintifica care poate fi pusa, de ce nu, sub raportul continutului, sub semnul intrebarii, sub diverse aspecte, dintre care am mentionat cateva. De asemeni, criticul nostru nu realizeaza ca marxism-leninismul elaboreaza un amplu demers filosofic care are o istorie in spate, in teoria ideilor, identificandu-l simplist cu un angajament politic. Mai degraba d-l Petrisor se dovedeste resentimentar, nerealizand ca ceea ce se reproseaza este o situare neadecvata a unor teorii, si nu denigrarea unor autori, prin dezinformare si cu rea vointa. El crede ca isi sporeste forta argumentelor adaugand etichete, care tradeaza mai degraba lenea sau incapacitatea lui de a ataca probleme de fond.
Inca un punct contestabil e obiectia d-lui Petrisor ca „abundă citatele din teologi creştini de prim rang, dar cu excepţia în care vorbim despre dogma creştină, ele nu au nici o legătură cu subiectul în discuţie, cum ar fi ştiinţa sau transdisciplinaritatea. Cu alte cuvinte deşi sunt folosite drept argument, ele nu sunt argumente. Pentru simplul fapt că marii teologi ortodocşi nu au avut în vedere în mesajul lor relaţia teologiei cu ştiinţa. Nici nu îi interesa.”. Dimpotriva, marii teologi s-au interesat de toate cele omenesti, in felul lor, si cuvintele lor ce vizeaza aspecte existentiale si revelate au implicatii mai mult sau mai putin directe in tot ce se intampla.
Domnul Petrisor manipuleaza opinia publica sugerand un conflict intre opinia autorilor si ştiinţă. Nimic mai fals. Ca om de formaţie ştiinţifică, îmi este evident că teoria d-lui Basarab nu este ştiinţifică, ci metaştiinţifică. În volumul nostru, din contră, am promovat ştiinţa ca pe o activitate care poate fiu purtată din miezul unei trăiri existenţiale plenare, duhovniceşti. Şi asta nu o deformează sau micşorează cu nimic, ci o valorizează spiritual. Raportul teologie ortodoxa – stiinta nu implica necesar un acoperis transdisciplinar. Fiind majoritatea oameni cu dubla formatie, este ridicol de a sugera in acest context un conflict al autorilor cu stiinta, ca reprezentanti ai Bisericii. Daca trairea duhovniceasca nu isi propune necesar sa explice legile ce guverneaza lumea, ea poate oferi un continut calitativ intelegerii si responsabilitatii demersului stiintific, astfel incat sa nu devina o intelegere fara constiinta si fara har. In volumul nostru am valorizat demersul stiintific in specificul lui propriu, si in sens spiritual in intregul unei atitudini integrale, nescindate, a omului crestin (ne-am asumat pozitia omului crestin ortodox, fapt care mi se pare onest si o afirmare a identitatii de credinta nu poate decat sa fie un factor pozitiv in orice dialog sincer), pentru ca evita fatarnicia, care mai devreme sau mai taryiu duce la impasuri in dialog. D-l Petrisor muta problema in stil paseist-revanşard si plin de clisee de trista amintire in campul unui pretins conflict intre teologia ortodoxa si stiinta, mai mult, intre institutia Bisericii si stiinta, fapt absolut inexistent in cadrul volumului nostru, pe care criticul egophob se pare ca nu s-a ostenit sa-l citeasca. Drept urmare, tocmai nefiind in conflict din perspectiva omului crestin cu dubla specializare, nici stiinta, nici teologia nu au nevoie imperioasa de un avocat numit transdisciplinaritate, Criticabila sau nu in considerarea ei de pe diverse pozitii si din diverse perspective, asta e parerea noastra, in sprijinul careia am adus argumente din campul stiintific, filosofic si teologic.
“autori fără nume, fără renume şi fără argumente neagă aplicabilitatea metodologiei transdisciplinare”.
Trecand cu ingaduinta peste argumentul la persoana adus de ilustrul necunoscut Petrisor (pentru mine ceea ce conteaza este textul in sine, ironia aceasta e doar o reflectie in oglinda fata de un mod nepotrivit de raportare la text), argument descalificant din start in cadrul unei polemici academice, pot spune ca autorii volumului nu contesta decat aplicabilitatea metodologiei transdisciplinare in cadrul oferit de reperele patristice, date fiind anumite incompatibilitati de substanta.
In final, d-l Petrisor invoca iar false probleme. Pentru un crestin “superioritatea” viziunii revelate fata de orice tip de cunoastere creata nu poate fi motiv de ingamfare, se refera la un continut existential si mistic al trairii venit din participarea la o initiativa si lucrare divine care il transcend pe om, sunt un dar si nu un merit, prin urmare nu exista motive de superiorizare a cuiva. Pur si simplu, faptul ca Dumnezeu e mai presus de om si El a creat lumea nu este semn de aroganta ci o evidenta a credintei crestine. In plus, dezamagindu-l iar pe d-l Petrisor, trebuie sa spun ca autorii au pregatirea profesionala de a reprezenta si a valoriza ambele pozitii, nu numai pe cea teologica, avand studii si specializari in stiinte si teologie. De asemeni in filosofie, in campul careia exista abordari conexe mult mai aplicate, concrete si fertile pentru tema noastra decat transdisciplinaritatea (a se vedea fenomenologia liturgica, spre exemplu). Ca volumul nostru este perfectibil, nimeni dintre autori nu neaga, insa asteptam critici mai constructive, axate pe o problematica de fond.
_____________________________________________________________________________
* Termenul "TD" (intelegand prin asta sirul de caractere 'transdisciplinarity') nu apare nici macar o data in toata enciclopedia (deci nu numai ca nu are alocata o sectiune aparte, si nici macar nu apare in consistenta sectiune de Religie si Stiinta - daca "metodologia transdisciplinara" in relatia stiinta-religie ar avea o asemenea recunoastere unanima in mainstream, ne-am astepta sa apara macar
acolo!). Cuvantul "transdisciplinary" apare in sectiunile dedicate lui Jean Baudrillard, Estetica Feminista si Bernard Williams - in ultima numai in cadrul unei referinte. Cuvantul "trans-disciplinary" apare in capitolele "Molecular Biology" (insa numai in titlul unei referinte istoriografice pe teme de "Incipient Legitimation of Molecular Biology in the 1930s") si "Life" (tot istoriografie, in relatie cu referinta mentionata anterior). Cam asta-i tot. Nici o mentionare a "metodologiei transdisciplinare" intr-un context care ar angaja stiinta si religia ca parteneri. Ca fapt divers, Lupasco/Lupascu nu apare nici o singura data.
luni, 27 iulie 2009
Repere patristice pro sau contra dialogul stiinta-teologie?
Am dat azi pe net, postat pe EgoPHobia, la adresa
http://egophobia.dap.ro/revista/?tag=basarab-nicolescu
peste un articol al lui Marius Cristian Ene, intitulat: „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă”. M-a amuzat vehemenţa lui „proletară” impotriva volumului, mai precis impotriva Introducerii, critica lui de o superficialitate perfect compatibilă cu lipsa oricărei abordări serioase a problemelor de fond. Din respect faţă de el, acceptând posibilitatea unei diferenţe de păreri, si trecand cu vederea etichetarile copilaresti, care totusi nu il onoreaza, ale domniei sale, îi răspund aici punctual. Pasajele intre ghilimele sunt ale sus-numitului domn Ene.
Iata cum isi incepe diatriba:
MCE: “Înainte de a deveni capabil să porţi un dialog, trebuie să îndeplineşti cel puţin două condiţii, dintre care una ţine de relaţia cu sine, iar cealaltă de relaţia cu celălalt. În primul rând, trebuie să exişti ca partener de dialog. Adică să ai o opinie clar formulată despre ceea ce urmează să spui (altfel, dacă în propria gândire există contradicţii, trebuie mai întâi să porţi un dialog cu tine însuţi, pentru a le rezolva şi a deveni coerent), iar această opinie să îţi aparţină în totalitate (dacă te prezinţi la dialog susţinând opinia altcuiva, prezenţa ta acolo devine inutilă, deoarece nu aduce nimic nou). Lucrarea „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“, redactată de un colectiv de zece autori, avându-l drept coordonator pe Adrian Lemeni, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi apărută la Editura Basilica a Patriarhiei Române chiar în acest an, încalcă flagrant aceste condiţii, în ciuda principiilor generoase enunţate în Prefaţa Patriarhului Daniel. În ceea ce priveşte prima condiţie – coerenţa – lacunele sunt evidente pe mai multe niveluri. În primul rând, colectivul de autori nu a reuşit să cadă de acord nici măcar asupra editurii la care urma să apară lucrarea. Gândită iniţial pentru a vedea lumina tiparului în cadrul colecţiei „Ştiinţă şi Religie“ de la Editura Curtea Veche – motiv pentru care a fost organizată inclusiv o întâlnire la Bucureşti, pe data de 24 septembrie 2008, organizată de polul Bucureşti şi numită „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“ – lucrarea a fost publicată în final la editura Basilica a Patriarhiei Române. După mai bine de o jumătate de an de pregătire a lucrării, 8 dintre cei 14 autori ai diferitelor texte, inclusiv coordonatorul, cereau retragerea volumului de la Curtea Veche. Apoi aceştia s-au răzgândit încă o dată, spunând că acceptă publicarea la Curtea Veche, dar cu două condiţii: eliminarea frazei standard care se pune pe coperta a patra a cărţilor din colecţie, precum şi scoaterea din volum a unei lucrări prezentate de grupul de la Ploieşti. Cum a doua condiţie nu a putut fi acceptată, s-a convenit să aibă loc o întâlnire de lucru pentru a fi lămurite aceste probleme, întâlnire care nu a mai avut loc niciodată. Şi, în final, volumul a apărut la o altă editură decât cea pentru care fusese pregătit, cu un conţinut sensibil modificat faţă de ceea ce se intenţionase iniţial şi cu o introducere de 60 de pagini pe care o semnează „Autorii“, deşi ne este greu să credem că 11 oameni au putut lucra împreună la un astfel de text”.
Răspuns:
În ce priveşte articolul dlui Marius Cristian Ene, este cel puţin neserioasă, patetică, dacă nu chiar ridicolă, insistenţa pe bucătăria apariţiei volumului, dat fiind că este evident motivul pentru care autorii au preferat publicarea la editura Basilica, neajungerea la un consens privind rolul mediator al transdisciplinarităţii (contestat de autori în mod argumentat) în ce priveşte tema volumului: reperele patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă. Nu exista nicio obligaţie pentru autori de a publica volumul la Curtea Veche, şi oricum ideea volumului nu îi aparţine dlui Basarab Nicolescu, ci lui Adrian Lemeni şi drept urmare autorii volumului de la Basilica, sub coordonarea aceluiaşi, aveau tot dreptul de a publica unde vor materialele lor şi de a alege formula unei perspective cât mai unitare. Nu există astfel nicio incoerenţă la nivel editorial, numai faptul neajungerii la un acord şi o alegere în consecinţă.
MCE: “Pe un alt nivel – acela al textului în sine – lipsa de coerenţă şi de continuitate cu sine însuşi în discurs este ilustrată perfect dacă alăturăm afirmarea chiar în primele pagini ale volumului a necesităţii „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“, cu alte afirmaţii făcute în Introducere, de genul: „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“. Superb exemplu de autosuficienţă, condamnată drastic cu numai 15 pagini mai devreme, în aceeaşi carte!”
Răspuns:
Marius-Cristian Ene se grăbeşte cu concluziile sau pare incapabil să înţeleagă faptul că îţi poţi asuma credinţa creştină fără aroganţă sau autosuficienţă, căci faptul că „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“ ţine pur şi simplu de credinţa creştină în plenitudinea revelaţiei, a experienţei şi a cunoaşterii luminate de har, fără a exclude prezenţa adevărului, a “scânteilor de adevăr”, prin iconomia dumnezeiască, în diferite grade, peste tot. Nu se pot însă nivela, în sens patristic, cunoaşterea din afară cu cea revelată, şi acest lucru ţine de statutul ontologic al distincţiei între necreat şi creat şi nu de arogarea vreunui privilegiu de către cineva. Astfel, consecvenţa faţă de viziunea creştină este perfect compatibilă, date fiind valorizările iconomice ale adevărului dăruit, şi nu posedat, cu necesitatea „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“.
MCE: “A doua condiţie care ţine de propria pregătire pentru un dialog – cea de a fi capabil să vii cu propria opinie – are de suferit chiar ca urmare a faptului că Introducerea nu este semnată, sau mai precis, autorul ei se ascunde în spatele sintagmei „autorii“. Astfel, o introducere de 60 de pagini la o lucrare despre dialogul dintre ştiinţă şi religie are pretenţia de a avea un autor colectiv şi anonim, la fel ca o doină populară în care un tânăr aude cântecul cucului şi, emoţionat, începe să cânte din fluier despre mândruţa lui dragă. Opiniile din Introducere nu sunt, aşadar, asumate, şi nu putem şti cui îi aparţin cu adevărat”.
Răspuns:
Această obiecţie nu are nicio consistenţă, dat fiind că singurul lucru care contează este dezbaterea pe probleme de fond, lucru neglijat cu totul de contestatarii volumului “Repere patristice”. Singurul lucru pe care îl pot face este să extragă nişte expresii şi să se hazardeze în deducţii nefondate, prin acuze melodramatice, răstălmăcind intenţia auctorială.
MCE: “În ceea ce priveşte condiţiile de pregătire a unui dialog care ţin de propria persoană, am remarcat inconsecvenţe crase, cereri de modificare a unei structuri care fusese iniţial acceptată, dorinţa de a exclude lucrări din volum, schimbarea editurii, afirmarea unor principii pentru a le încălca după zece pagini, ascunderea unui autor în spatele unui grup de 11 persoane”.
Răspuns:
Dl. Ene invocă iarăşi probleme de bucătăria demersurilor editoriale, sau face afirmaţii fără acoperire, nefiind deloc clar de ce principiile enunţate ar fi încălcate, mai degrabă avem de-a face cu interpretări abuzive din partea criticului nostru, care ar face mai bine decât să se grăbească a da verdicte să reflecteze mai consecvent asupra cadrului de abordare al volumului, şi anume cel dat de reperele patristice. Tocmai necesitatea consecvenţei faţă de acest cadru a impus schimbarea intenţiei iniţiale în privinţa formei finale a volumului, şi implicit precizările din Introducere, ca o distantare necesara fata de o pozitie ce sustine inflexibil unicitatea medierii prin transdisciplinaritate a raportului teologie-stiinta.
MCE: “Condiţiile care ţin de relaţia cu celălalt – posibilul partener de dialog –
presupun respectul pentru ceea ce acesta are de spus şi convingerea că o discuţie poate fi constructivă. Altfel, dialogul se transformă în două monologuri perfect paralele, fără nici un fel de legătură între ele”.
Răspuns:
Respectul faţă de dl. Profesor Basarab şi atitudinea constructivă nu exclud o poziţie critică pe problema de fond a intrebarii asupra adecvării transdisciplinarităţii la rolul de mediator în dialogul ştiinţă-teologie ortodoxă, din perspectivă patristică. Asta am şi încercat să argumentăm, că nu considerăm adecvată o situare absconsă în afara teologiei şi ştiinţei, pentru a media dialogul. În fond, dacă ar fi să fim mai exacţi, dialogul este între persoane ce deţin ele însele un orizont ştiinţific şi unul teologic, şi în a căror gândire cele două abordări funcţionează întrepătrunse. În cazul autorilor volumului, majoritatea au dublă calificare. A vedea adevărul în lumina credinţei nu înseamnă deci a absorbi ştiinţa în teologie, ci a le vedea întrepătrunse, fără prefacere a specificurilor, într-o relaţie în care conţinutul existenţial al cunoaşterii şi conştiinţa limitelor sunt potenţate calitativ (!) de intensitatea unei relaţii cu Dumnezeu, despre care dă seama teologia. Aş fi sincer interesat de poziţia dlui Basarab faţă de critica la adresa filosofiei lui Lupaşcu adusă, din perspectivă creştină (!), în capitolul despre energii create şi necreate. E timpul să lăsăm deoparte bărbăteşte mania persecuţiei şi să ne limităm la problemele de fond. Curajul de a-ţi spune opiniile nu trebuie confundat cu intoleranţa, habotnicia, fanatismul. Accept că există şi alte păreri şi nu fac din asta o problemă, însă nu înseamnă că trebuie, de dragul unei curioase corectitudini politice, să renunţ la simţul critic de substanţă creştină. Dacă există erori de fond în lucrare, rămâne să se vadă în dezbateri civilizate şi aplicate, din partea unor oameni care chiar stăpânesc problemele şi caută să înţeleagă intenţia autorilor. Luat si de valul euforiei unei izbanzi facile, mizand pe forta sincronizarii cu alti critici la fel de neinspirati sau superficiali ai volumului (carora le voi raspunde separat), Dl. Ene a reuşit în mod strălucit să fie „pe lângă” subiectul volumului. Nu m-a convins deloc ca stapaneste cunoasterea lui (nici macar ca l-a parcurs, daramite inteles!). Ca s-o faca, trebuie sa dovedeasca o capacitate de aprofundare, sa muste mai putin din persoane si mai mult din text si context, fara sa-si sparga dintii. Nu pot decat sa ii urez prieteneste succes!
MCE: „„Respectul“ autorului colectiv şi anonim al Introducerii faţă de ştiinţă este ilustrat de alte două afirmaţii: citatul din Cuviosul Paisie Aghioritul, prezentat drept concluzie la un subcapitol: „Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult“, dar şi îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“. Cu alte cuvinte, întreaga cercetare din domenii precum fizica, astronomia sau biologia este taxată drept o „îndrăzneală necuvenită“, o obrăznicie care depăşeşte flagrant limitele fixate de teologie”.
Răspuns:
O altă neînţelegere provine din interpretările tendenţioase ale unor afirmaţii, pe idea predeterminată că autorii ar vrea să favorizeze teologia în disputa ei cu ştiinţa. Or pentru autorii, repet, cu dublă calificare, problema nu este de a favoriza teologia ca domeniu, ci de a respecta o ordine a priorităţilor care, singura, face ca cele două cunoaşteri, ştiinţifică şi teologică, să se acordeze într-un mod deschis experienţei lui Dumnezeu, relaţiei cu Dumnezeu care, în Hristos şi Biserică, potrivit reperelor patristice, atinge un punct culminant nu pentru vrednicia oamenilor ci pentru darul lui Dumnezeu împărtăşit de Sus. Faptul că ştiinţa poate genera tulburări nu înseamnă o lipsă de respect faţă de ştiinţă, ci un fapt care reflectă dificultatea trecerii de la aspectul cantitativ la cel calitativ, de la afirmatiile stiintifice la fundamentele si interpretarile metastiintifice. La fel, îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“ nu are de-a face cu interpretarea aberantă a dlui Ene care îl traduce prin faptul de a taxa întreaga cercetare din fizică, astronomie sau biologie drept „îndrăzneală necuvenită“. S-a vrut a se atenţiona asupra riscurilor ideologizării ştiinţei prin diverse forme de scientism, care uită de caracterul condiţionat al afirmaţiilor ştiinţifice şi practic nesocotesc limitele metodologice ale ştiinţei însăşi, care nu are mijloacele de a enunţa afirmaţii sigure asupra unor tipuri de realităţi neexperimentabile instrumental, neverificabile cu mijloacele ei, dat fiind caracterul calitativ apofatic al existenţei personale şi generale. Deci este un apel la o conştiinţă a limitelor ontologice în raport cu realitatea transcendentală şi cea transcendentă (pe care nu teologia le fixează, ea doar le poate recunoaşte) care face posibil dialogul, şi nicidecum un totalitarism al teologiei în raport cu ştiinţa. Nu este vorba nici de prioritatea unui mod teologic de cunoaştere teoretică asupra unui alt mod teoretic de cunoaştere ştiinţifică, ci de prioritatea relaţiei cu Adevărul întrupat dincolo de interpretările noastre teoretice. Acest Adevăr, în sens patristic, a fost revelat drept Cuvântul întrupat, Fiul lui Dumnezeu, care are o existenţă de sine, ca Unul din Treimea Dumnezeiască, şi nu depinde de interpretările teologiei sau ştiinţelor academice. Taina întrupării Lui fundamentează şi raţionalitatea lumii.
MCE: “Ori, cu un astfel de partener obraznic nu porţi un dialog, ci doar îi ţii prelegeri despre buna purtare şi îl pui la punct pentru că nu se conformează principiilor tale. Şi exact acest lucru se întâmplă în Introducere. Bohme este condamnat ca eretic, ştiinţa este denunţată ca obraznică, transdisciplinaritatea este pusă la zid pentru că doreşte un dialog real, în care fiecare partener de discuţie îşi respectă partenerul, şi nu un dialog al surzilor, în care partenerii să se comporte ca nişte personaje ale lui Ionesco.
Răspuns:
Cu riscul de a-l dezamăgi pe domnul Ene, în volumul de Repere patristice nu este vorba nici de a ţine prelegeri despre buna purtare şi de o punere la punct pentru neconformarea la principiile autorilor. Faptul că gândirea lui Bohme are devieri eretice nu este decât o consemnare istorică, pe care o remarcă şi dl Basarab, deci nu putem fi nicicum acuzaţi noi de condamnarea lui, ci rostul observaţiilor privitoare la Bohme este de a atenţiona asupra riscului anexarii gandirii cu accente panteiste a lui Bohme drept culme a gandirii crestine. Nu a fost contestata fertilitatea gandirii lui Bohme, ci proasta pozitionare a ei de catre dl Basarab. La fel, nu s-a intentionat a contesta transdisciplinaritatea ca abordare filosofica, ci relevanta ei scazuta si chiar inadvertenta ei in cadrul temei acestui volum. Daca argumentele din volum nu par a fi suficiente, il rog pe dl Ene sa treaca de la etichetari facile la problemele de fond, ce necesita o aprofundare a subiectului, aprofundare de care deocamdata nu da dovada.
MCE: „Ştiinţa a întins o mână teologiei, dar aceasta din urmă a demonstrat că nu poate depăşi poziţia absorbţiei ştiinţei contemporane în teologia ortodoxă. Din toate aceste motive, credem că un titlu mai potrivit pentru volumul apărut la editura Basilica a Patriarhiei Române este „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă“.
Răspuns:
"Desfiintatorul" volumului este incapabil sa iasa din tiparul personificarii stiintei si teologiei. In fapt, stiinta nu poate intinde o mana teologiei, ca n-are asa ceva. Problema este modul in care fuzioneaza in campul personal cele doua perspective astfel incat omul sa nu capete o atitudine schizoida si sa ramana deschis dialogului fertil cu alte persoane. Un dialog care isi asuma riscuri, admite reflectie critica, polemica, lucru pe care l-am incercat si noi, de dragul adevarului, cu o anume fermitate care se pare ca a deranjat, insa fara a impune nimanui nimic, si cu tot respectul cuvenit dlui Basarab. Şi încă ceva: ca unul care am fost olimpic naţional la matematică, bursier în Germania şi cadru universitar suficienţi ani, nu am niciun complex vizavi de relaţia ştiinţă-teologie, ci mai degrabă ambele îmi sunt familiare în specificul lor.
http://egophobia.dap.ro/revista/?tag=basarab-nicolescu
peste un articol al lui Marius Cristian Ene, intitulat: „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă”. M-a amuzat vehemenţa lui „proletară” impotriva volumului, mai precis impotriva Introducerii, critica lui de o superficialitate perfect compatibilă cu lipsa oricărei abordări serioase a problemelor de fond. Din respect faţă de el, acceptând posibilitatea unei diferenţe de păreri, si trecand cu vederea etichetarile copilaresti, care totusi nu il onoreaza, ale domniei sale, îi răspund aici punctual. Pasajele intre ghilimele sunt ale sus-numitului domn Ene.
Iata cum isi incepe diatriba:
MCE: “Înainte de a deveni capabil să porţi un dialog, trebuie să îndeplineşti cel puţin două condiţii, dintre care una ţine de relaţia cu sine, iar cealaltă de relaţia cu celălalt. În primul rând, trebuie să exişti ca partener de dialog. Adică să ai o opinie clar formulată despre ceea ce urmează să spui (altfel, dacă în propria gândire există contradicţii, trebuie mai întâi să porţi un dialog cu tine însuţi, pentru a le rezolva şi a deveni coerent), iar această opinie să îţi aparţină în totalitate (dacă te prezinţi la dialog susţinând opinia altcuiva, prezenţa ta acolo devine inutilă, deoarece nu aduce nimic nou). Lucrarea „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“, redactată de un colectiv de zece autori, avându-l drept coordonator pe Adrian Lemeni, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi apărută la Editura Basilica a Patriarhiei Române chiar în acest an, încalcă flagrant aceste condiţii, în ciuda principiilor generoase enunţate în Prefaţa Patriarhului Daniel. În ceea ce priveşte prima condiţie – coerenţa – lacunele sunt evidente pe mai multe niveluri. În primul rând, colectivul de autori nu a reuşit să cadă de acord nici măcar asupra editurii la care urma să apară lucrarea. Gândită iniţial pentru a vedea lumina tiparului în cadrul colecţiei „Ştiinţă şi Religie“ de la Editura Curtea Veche – motiv pentru care a fost organizată inclusiv o întâlnire la Bucureşti, pe data de 24 septembrie 2008, organizată de polul Bucureşti şi numită „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“ – lucrarea a fost publicată în final la editura Basilica a Patriarhiei Române. După mai bine de o jumătate de an de pregătire a lucrării, 8 dintre cei 14 autori ai diferitelor texte, inclusiv coordonatorul, cereau retragerea volumului de la Curtea Veche. Apoi aceştia s-au răzgândit încă o dată, spunând că acceptă publicarea la Curtea Veche, dar cu două condiţii: eliminarea frazei standard care se pune pe coperta a patra a cărţilor din colecţie, precum şi scoaterea din volum a unei lucrări prezentate de grupul de la Ploieşti. Cum a doua condiţie nu a putut fi acceptată, s-a convenit să aibă loc o întâlnire de lucru pentru a fi lămurite aceste probleme, întâlnire care nu a mai avut loc niciodată. Şi, în final, volumul a apărut la o altă editură decât cea pentru care fusese pregătit, cu un conţinut sensibil modificat faţă de ceea ce se intenţionase iniţial şi cu o introducere de 60 de pagini pe care o semnează „Autorii“, deşi ne este greu să credem că 11 oameni au putut lucra împreună la un astfel de text”.
Răspuns:
În ce priveşte articolul dlui Marius Cristian Ene, este cel puţin neserioasă, patetică, dacă nu chiar ridicolă, insistenţa pe bucătăria apariţiei volumului, dat fiind că este evident motivul pentru care autorii au preferat publicarea la editura Basilica, neajungerea la un consens privind rolul mediator al transdisciplinarităţii (contestat de autori în mod argumentat) în ce priveşte tema volumului: reperele patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă. Nu exista nicio obligaţie pentru autori de a publica volumul la Curtea Veche, şi oricum ideea volumului nu îi aparţine dlui Basarab Nicolescu, ci lui Adrian Lemeni şi drept urmare autorii volumului de la Basilica, sub coordonarea aceluiaşi, aveau tot dreptul de a publica unde vor materialele lor şi de a alege formula unei perspective cât mai unitare. Nu există astfel nicio incoerenţă la nivel editorial, numai faptul neajungerii la un acord şi o alegere în consecinţă.
MCE: “Pe un alt nivel – acela al textului în sine – lipsa de coerenţă şi de continuitate cu sine însuşi în discurs este ilustrată perfect dacă alăturăm afirmarea chiar în primele pagini ale volumului a necesităţii „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“, cu alte afirmaţii făcute în Introducere, de genul: „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“. Superb exemplu de autosuficienţă, condamnată drastic cu numai 15 pagini mai devreme, în aceeaşi carte!”
Răspuns:
Marius-Cristian Ene se grăbeşte cu concluziile sau pare incapabil să înţeleagă faptul că îţi poţi asuma credinţa creştină fără aroganţă sau autosuficienţă, căci faptul că „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“ ţine pur şi simplu de credinţa creştină în plenitudinea revelaţiei, a experienţei şi a cunoaşterii luminate de har, fără a exclude prezenţa adevărului, a “scânteilor de adevăr”, prin iconomia dumnezeiască, în diferite grade, peste tot. Nu se pot însă nivela, în sens patristic, cunoaşterea din afară cu cea revelată, şi acest lucru ţine de statutul ontologic al distincţiei între necreat şi creat şi nu de arogarea vreunui privilegiu de către cineva. Astfel, consecvenţa faţă de viziunea creştină este perfect compatibilă, date fiind valorizările iconomice ale adevărului dăruit, şi nu posedat, cu necesitatea „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“.
MCE: “A doua condiţie care ţine de propria pregătire pentru un dialog – cea de a fi capabil să vii cu propria opinie – are de suferit chiar ca urmare a faptului că Introducerea nu este semnată, sau mai precis, autorul ei se ascunde în spatele sintagmei „autorii“. Astfel, o introducere de 60 de pagini la o lucrare despre dialogul dintre ştiinţă şi religie are pretenţia de a avea un autor colectiv şi anonim, la fel ca o doină populară în care un tânăr aude cântecul cucului şi, emoţionat, începe să cânte din fluier despre mândruţa lui dragă. Opiniile din Introducere nu sunt, aşadar, asumate, şi nu putem şti cui îi aparţin cu adevărat”.
Răspuns:
Această obiecţie nu are nicio consistenţă, dat fiind că singurul lucru care contează este dezbaterea pe probleme de fond, lucru neglijat cu totul de contestatarii volumului “Repere patristice”. Singurul lucru pe care îl pot face este să extragă nişte expresii şi să se hazardeze în deducţii nefondate, prin acuze melodramatice, răstălmăcind intenţia auctorială.
MCE: “În ceea ce priveşte condiţiile de pregătire a unui dialog care ţin de propria persoană, am remarcat inconsecvenţe crase, cereri de modificare a unei structuri care fusese iniţial acceptată, dorinţa de a exclude lucrări din volum, schimbarea editurii, afirmarea unor principii pentru a le încălca după zece pagini, ascunderea unui autor în spatele unui grup de 11 persoane”.
Răspuns:
Dl. Ene invocă iarăşi probleme de bucătăria demersurilor editoriale, sau face afirmaţii fără acoperire, nefiind deloc clar de ce principiile enunţate ar fi încălcate, mai degrabă avem de-a face cu interpretări abuzive din partea criticului nostru, care ar face mai bine decât să se grăbească a da verdicte să reflecteze mai consecvent asupra cadrului de abordare al volumului, şi anume cel dat de reperele patristice. Tocmai necesitatea consecvenţei faţă de acest cadru a impus schimbarea intenţiei iniţiale în privinţa formei finale a volumului, şi implicit precizările din Introducere, ca o distantare necesara fata de o pozitie ce sustine inflexibil unicitatea medierii prin transdisciplinaritate a raportului teologie-stiinta.
MCE: “Condiţiile care ţin de relaţia cu celălalt – posibilul partener de dialog –
presupun respectul pentru ceea ce acesta are de spus şi convingerea că o discuţie poate fi constructivă. Altfel, dialogul se transformă în două monologuri perfect paralele, fără nici un fel de legătură între ele”.
Răspuns:
Respectul faţă de dl. Profesor Basarab şi atitudinea constructivă nu exclud o poziţie critică pe problema de fond a intrebarii asupra adecvării transdisciplinarităţii la rolul de mediator în dialogul ştiinţă-teologie ortodoxă, din perspectivă patristică. Asta am şi încercat să argumentăm, că nu considerăm adecvată o situare absconsă în afara teologiei şi ştiinţei, pentru a media dialogul. În fond, dacă ar fi să fim mai exacţi, dialogul este între persoane ce deţin ele însele un orizont ştiinţific şi unul teologic, şi în a căror gândire cele două abordări funcţionează întrepătrunse. În cazul autorilor volumului, majoritatea au dublă calificare. A vedea adevărul în lumina credinţei nu înseamnă deci a absorbi ştiinţa în teologie, ci a le vedea întrepătrunse, fără prefacere a specificurilor, într-o relaţie în care conţinutul existenţial al cunoaşterii şi conştiinţa limitelor sunt potenţate calitativ (!) de intensitatea unei relaţii cu Dumnezeu, despre care dă seama teologia. Aş fi sincer interesat de poziţia dlui Basarab faţă de critica la adresa filosofiei lui Lupaşcu adusă, din perspectivă creştină (!), în capitolul despre energii create şi necreate. E timpul să lăsăm deoparte bărbăteşte mania persecuţiei şi să ne limităm la problemele de fond. Curajul de a-ţi spune opiniile nu trebuie confundat cu intoleranţa, habotnicia, fanatismul. Accept că există şi alte păreri şi nu fac din asta o problemă, însă nu înseamnă că trebuie, de dragul unei curioase corectitudini politice, să renunţ la simţul critic de substanţă creştină. Dacă există erori de fond în lucrare, rămâne să se vadă în dezbateri civilizate şi aplicate, din partea unor oameni care chiar stăpânesc problemele şi caută să înţeleagă intenţia autorilor. Luat si de valul euforiei unei izbanzi facile, mizand pe forta sincronizarii cu alti critici la fel de neinspirati sau superficiali ai volumului (carora le voi raspunde separat), Dl. Ene a reuşit în mod strălucit să fie „pe lângă” subiectul volumului. Nu m-a convins deloc ca stapaneste cunoasterea lui (nici macar ca l-a parcurs, daramite inteles!). Ca s-o faca, trebuie sa dovedeasca o capacitate de aprofundare, sa muste mai putin din persoane si mai mult din text si context, fara sa-si sparga dintii. Nu pot decat sa ii urez prieteneste succes!
MCE: „„Respectul“ autorului colectiv şi anonim al Introducerii faţă de ştiinţă este ilustrat de alte două afirmaţii: citatul din Cuviosul Paisie Aghioritul, prezentat drept concluzie la un subcapitol: „Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult“, dar şi îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“. Cu alte cuvinte, întreaga cercetare din domenii precum fizica, astronomia sau biologia este taxată drept o „îndrăzneală necuvenită“, o obrăznicie care depăşeşte flagrant limitele fixate de teologie”.
Răspuns:
O altă neînţelegere provine din interpretările tendenţioase ale unor afirmaţii, pe idea predeterminată că autorii ar vrea să favorizeze teologia în disputa ei cu ştiinţa. Or pentru autorii, repet, cu dublă calificare, problema nu este de a favoriza teologia ca domeniu, ci de a respecta o ordine a priorităţilor care, singura, face ca cele două cunoaşteri, ştiinţifică şi teologică, să se acordeze într-un mod deschis experienţei lui Dumnezeu, relaţiei cu Dumnezeu care, în Hristos şi Biserică, potrivit reperelor patristice, atinge un punct culminant nu pentru vrednicia oamenilor ci pentru darul lui Dumnezeu împărtăşit de Sus. Faptul că ştiinţa poate genera tulburări nu înseamnă o lipsă de respect faţă de ştiinţă, ci un fapt care reflectă dificultatea trecerii de la aspectul cantitativ la cel calitativ, de la afirmatiile stiintifice la fundamentele si interpretarile metastiintifice. La fel, îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“ nu are de-a face cu interpretarea aberantă a dlui Ene care îl traduce prin faptul de a taxa întreaga cercetare din fizică, astronomie sau biologie drept „îndrăzneală necuvenită“. S-a vrut a se atenţiona asupra riscurilor ideologizării ştiinţei prin diverse forme de scientism, care uită de caracterul condiţionat al afirmaţiilor ştiinţifice şi practic nesocotesc limitele metodologice ale ştiinţei însăşi, care nu are mijloacele de a enunţa afirmaţii sigure asupra unor tipuri de realităţi neexperimentabile instrumental, neverificabile cu mijloacele ei, dat fiind caracterul calitativ apofatic al existenţei personale şi generale. Deci este un apel la o conştiinţă a limitelor ontologice în raport cu realitatea transcendentală şi cea transcendentă (pe care nu teologia le fixează, ea doar le poate recunoaşte) care face posibil dialogul, şi nicidecum un totalitarism al teologiei în raport cu ştiinţa. Nu este vorba nici de prioritatea unui mod teologic de cunoaştere teoretică asupra unui alt mod teoretic de cunoaştere ştiinţifică, ci de prioritatea relaţiei cu Adevărul întrupat dincolo de interpretările noastre teoretice. Acest Adevăr, în sens patristic, a fost revelat drept Cuvântul întrupat, Fiul lui Dumnezeu, care are o existenţă de sine, ca Unul din Treimea Dumnezeiască, şi nu depinde de interpretările teologiei sau ştiinţelor academice. Taina întrupării Lui fundamentează şi raţionalitatea lumii.
MCE: “Ori, cu un astfel de partener obraznic nu porţi un dialog, ci doar îi ţii prelegeri despre buna purtare şi îl pui la punct pentru că nu se conformează principiilor tale. Şi exact acest lucru se întâmplă în Introducere. Bohme este condamnat ca eretic, ştiinţa este denunţată ca obraznică, transdisciplinaritatea este pusă la zid pentru că doreşte un dialog real, în care fiecare partener de discuţie îşi respectă partenerul, şi nu un dialog al surzilor, în care partenerii să se comporte ca nişte personaje ale lui Ionesco.
Răspuns:
Cu riscul de a-l dezamăgi pe domnul Ene, în volumul de Repere patristice nu este vorba nici de a ţine prelegeri despre buna purtare şi de o punere la punct pentru neconformarea la principiile autorilor. Faptul că gândirea lui Bohme are devieri eretice nu este decât o consemnare istorică, pe care o remarcă şi dl Basarab, deci nu putem fi nicicum acuzaţi noi de condamnarea lui, ci rostul observaţiilor privitoare la Bohme este de a atenţiona asupra riscului anexarii gandirii cu accente panteiste a lui Bohme drept culme a gandirii crestine. Nu a fost contestata fertilitatea gandirii lui Bohme, ci proasta pozitionare a ei de catre dl Basarab. La fel, nu s-a intentionat a contesta transdisciplinaritatea ca abordare filosofica, ci relevanta ei scazuta si chiar inadvertenta ei in cadrul temei acestui volum. Daca argumentele din volum nu par a fi suficiente, il rog pe dl Ene sa treaca de la etichetari facile la problemele de fond, ce necesita o aprofundare a subiectului, aprofundare de care deocamdata nu da dovada.
MCE: „Ştiinţa a întins o mână teologiei, dar aceasta din urmă a demonstrat că nu poate depăşi poziţia absorbţiei ştiinţei contemporane în teologia ortodoxă. Din toate aceste motive, credem că un titlu mai potrivit pentru volumul apărut la editura Basilica a Patriarhiei Române este „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă“.
Răspuns:
"Desfiintatorul" volumului este incapabil sa iasa din tiparul personificarii stiintei si teologiei. In fapt, stiinta nu poate intinde o mana teologiei, ca n-are asa ceva. Problema este modul in care fuzioneaza in campul personal cele doua perspective astfel incat omul sa nu capete o atitudine schizoida si sa ramana deschis dialogului fertil cu alte persoane. Un dialog care isi asuma riscuri, admite reflectie critica, polemica, lucru pe care l-am incercat si noi, de dragul adevarului, cu o anume fermitate care se pare ca a deranjat, insa fara a impune nimanui nimic, si cu tot respectul cuvenit dlui Basarab. Şi încă ceva: ca unul care am fost olimpic naţional la matematică, bursier în Germania şi cadru universitar suficienţi ani, nu am niciun complex vizavi de relaţia ştiinţă-teologie, ci mai degrabă ambele îmi sunt familiare în specificul lor.
sâmbătă, 25 iulie 2009
despre grija faţă de cuvânt vs. tirania ideii
Cum pentru orice cuvânt vom da răspuns în Ziua Judecăţii, mă gândesc cât este de important să ai în minte o prioritate a Persoanei în raport cu ideea, a iubirii în raport cu ideologia, a Adevărului şi dreptăţii în raport cu îndreptăţirea. Mai ales în sens creştin.
Adevărul nu are decât de câştigat în urma acestui fapt, pentru că este, deasupra oricărei ideologii, Persoană dumnezeiască şi iubirea faţă de el se manifestă într-o vedere iconică asupra aproapelui. Patericele sunt pline de astfel de exemple, de subversionare a gândului corect, însă formalist, gol de simţirea inimii, insensibil la alteritate, la aplicarea în ordinul iconomiei.
În acest fel, cuvântul se va adresa omului viu, chip al lui Dumnezeu, şi nu va fi o formă de cultivare a patimilor. Va şti să lase loc tăcerii şi lucrării directe a lui Dumnezeu, va avea ca prioritate mântuirea şi nu izbânda cu orice preţ a ideii. De aceea nu se va bucura de susţinerea ei pătimaşă, de un triumf al ei cu preţul necinstirii aprroapelui. Va şti să rabde "etichetările" celorlalţi fără a le răspunde cu aceeaşi monedă, ca să evite o mutare a problemei de fond într-o confruntare de orgolii rănite. Se poate vedea adesea, mai ales în mass-media o infestare a discursului, chiar inter-creştin, prin etichetări, "atacuri la chip" şi demnitatea celuilalt, căutarea de a prinde în cuvânt şi răstălmăcirea obstinată, etc., de a atrage "susţinători" în numele unei "idei nobile", căreia merită să i se aducă "jertfe sângeroase".
Totul pe un fond de tulburare vădită, de fixare pe idee până la panică, până la demonizarea figurii celuilalt. Asta e sacrificiul cerut de urmărirea obsesivă a unei idei, oricât de nobile. Creştinismul, însă, pune Persoana deasupra ideii. Vestirea evanghelică are forţa transmiterii de la gură la gură, nu se sprijină în forţa mediatică a manipulării maselor. Or o acţiune care vizează persoana e răbdătoare, netulburată, împreună-lucrătoare cu Dumnezeu.
Insistenţa ei e, chiar când se cere a fi fermă şi durabilă, totuşi paşnică, nu e ameninţătoare, separatistă şi fanatică. Nu creează luptători în numele ideii, ci în numele lui Dumnezeu care S-a dat pe Sine jertfă pentru mântuirea noastră. De aceea, nu e bine să se facă dispute între crreştini,. etichetări, partide şi scenarii de desfiinţare a oponentului virtual sau real, ci când ai ceva de spus s-o faci cu linişte şi ca pe o datorie, cu grijă faţă de persoană, pentru că o idee nu are niciun sens în afara comuniunii, măcar intenţionale. De cele mai multe ori, excesele vin din dorinţa exacerbată de a convinge, în graba de a da argumente zdrobitoare în favoarea ideii apelându-se la "distrugerea" chipului celuilalt.
Lipsa de conţinut creştin a unei atari atitudini este trădată de faptul că ideea acaparează toată energia luptătorului ideolog, acesta ajungând să neglijeze poruncile lui Dumnezeu şi propria sa mântuire. Încrezându-se tot mai mult în activismul său, pierde treptat încrederea în modalitatea tainică a credinţei de a apela la ajutorul lui Dumnezeu şi de a primi să se facă voia Lui, care nu este întotdeauna echivalentul unei concretizări a ideii "optime" după gândul omenesc. Frâiele unei voinţe marcate de fixaţii nu mai pot fi cedate nici măcar voii lui Dumnezeu, şi aceasta duce tragic la o golire treptată de har a creştinului, care îşi face voia sa, chiar "sub acoperire", până la împietrire, deznădejde şi sentimentul de părăsire.
Primul pas spre eliberarea de boala "ideologizării" credinţei este înfrânarea de la etichetări şi intrarea permanentă în fondul problemei, pe de o parte, cu o detaşare ce ţine de respectul faţă de prezenţa lui Dumnezeu şi icoana tainică pe care o ai în faţă când te adresezi unui om, şi pe de alta, cu nevoinţa de a lega un dialog, de a nu te separa în inima ta de fratele tău, şi a nu-l dispreţui, de a nu te superioriza faţă de el în mintea ta, oricât de căzut ţi se pare că ar fi. Chiar dacă poţi avea impresia că spui lucrurilor pe nume, prin etichetări de cele mai multe ori nu faci decât să transformi un potenţial dialog într-un babilon actual.
Aceasta nu implică o atitudine permisivă sau relativistă sau deschisă la compromis faţă de rău, ci poate adăposti o atitudine şi gândire critică, ţinând de "iconicul" unui mod de întâmpinare a celuilalt, care trăieşte în virtutea iubirii şi milostivirii divine, ca şi tine, şi pentru care timpul nu e un simplu factor de presiune în favoarea unei idei eficiente, ci un interval al dialogului fiinţei omeneşti cu Dumnezeu. Să spunem aici că oricât de eficientă, o idee nu e şi suficientă pentru a da trup comuniunii. Mai trebuie ceva inefabil, care poate fi din nefericire pierdut pe drumul spre punerea în practică a ideii, fapt care poate face din ea literă moartă.
Obişnuinţa etichetărilor şi a întoarcerii cu aceeaşi monedă se numără poate între cele mai facile moduri de a pierde sensibilitatea la taină şi descoperire: "Cel ce a dobândit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani. Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă în acelaşi cuget. Dragoste adevărată a dobândit acela care nu suferă bănuieli şi vorbe împotriva aproapelui", spune Talasie Libianul.
Adevărul nu are decât de câştigat în urma acestui fapt, pentru că este, deasupra oricărei ideologii, Persoană dumnezeiască şi iubirea faţă de el se manifestă într-o vedere iconică asupra aproapelui. Patericele sunt pline de astfel de exemple, de subversionare a gândului corect, însă formalist, gol de simţirea inimii, insensibil la alteritate, la aplicarea în ordinul iconomiei.
În acest fel, cuvântul se va adresa omului viu, chip al lui Dumnezeu, şi nu va fi o formă de cultivare a patimilor. Va şti să lase loc tăcerii şi lucrării directe a lui Dumnezeu, va avea ca prioritate mântuirea şi nu izbânda cu orice preţ a ideii. De aceea nu se va bucura de susţinerea ei pătimaşă, de un triumf al ei cu preţul necinstirii aprroapelui. Va şti să rabde "etichetările" celorlalţi fără a le răspunde cu aceeaşi monedă, ca să evite o mutare a problemei de fond într-o confruntare de orgolii rănite. Se poate vedea adesea, mai ales în mass-media o infestare a discursului, chiar inter-creştin, prin etichetări, "atacuri la chip" şi demnitatea celuilalt, căutarea de a prinde în cuvânt şi răstălmăcirea obstinată, etc., de a atrage "susţinători" în numele unei "idei nobile", căreia merită să i se aducă "jertfe sângeroase".
Totul pe un fond de tulburare vădită, de fixare pe idee până la panică, până la demonizarea figurii celuilalt. Asta e sacrificiul cerut de urmărirea obsesivă a unei idei, oricât de nobile. Creştinismul, însă, pune Persoana deasupra ideii. Vestirea evanghelică are forţa transmiterii de la gură la gură, nu se sprijină în forţa mediatică a manipulării maselor. Or o acţiune care vizează persoana e răbdătoare, netulburată, împreună-lucrătoare cu Dumnezeu.
Insistenţa ei e, chiar când se cere a fi fermă şi durabilă, totuşi paşnică, nu e ameninţătoare, separatistă şi fanatică. Nu creează luptători în numele ideii, ci în numele lui Dumnezeu care S-a dat pe Sine jertfă pentru mântuirea noastră. De aceea, nu e bine să se facă dispute între crreştini,. etichetări, partide şi scenarii de desfiinţare a oponentului virtual sau real, ci când ai ceva de spus s-o faci cu linişte şi ca pe o datorie, cu grijă faţă de persoană, pentru că o idee nu are niciun sens în afara comuniunii, măcar intenţionale. De cele mai multe ori, excesele vin din dorinţa exacerbată de a convinge, în graba de a da argumente zdrobitoare în favoarea ideii apelându-se la "distrugerea" chipului celuilalt.
Lipsa de conţinut creştin a unei atari atitudini este trădată de faptul că ideea acaparează toată energia luptătorului ideolog, acesta ajungând să neglijeze poruncile lui Dumnezeu şi propria sa mântuire. Încrezându-se tot mai mult în activismul său, pierde treptat încrederea în modalitatea tainică a credinţei de a apela la ajutorul lui Dumnezeu şi de a primi să se facă voia Lui, care nu este întotdeauna echivalentul unei concretizări a ideii "optime" după gândul omenesc. Frâiele unei voinţe marcate de fixaţii nu mai pot fi cedate nici măcar voii lui Dumnezeu, şi aceasta duce tragic la o golire treptată de har a creştinului, care îşi face voia sa, chiar "sub acoperire", până la împietrire, deznădejde şi sentimentul de părăsire.
Primul pas spre eliberarea de boala "ideologizării" credinţei este înfrânarea de la etichetări şi intrarea permanentă în fondul problemei, pe de o parte, cu o detaşare ce ţine de respectul faţă de prezenţa lui Dumnezeu şi icoana tainică pe care o ai în faţă când te adresezi unui om, şi pe de alta, cu nevoinţa de a lega un dialog, de a nu te separa în inima ta de fratele tău, şi a nu-l dispreţui, de a nu te superioriza faţă de el în mintea ta, oricât de căzut ţi se pare că ar fi. Chiar dacă poţi avea impresia că spui lucrurilor pe nume, prin etichetări de cele mai multe ori nu faci decât să transformi un potenţial dialog într-un babilon actual.
Aceasta nu implică o atitudine permisivă sau relativistă sau deschisă la compromis faţă de rău, ci poate adăposti o atitudine şi gândire critică, ţinând de "iconicul" unui mod de întâmpinare a celuilalt, care trăieşte în virtutea iubirii şi milostivirii divine, ca şi tine, şi pentru care timpul nu e un simplu factor de presiune în favoarea unei idei eficiente, ci un interval al dialogului fiinţei omeneşti cu Dumnezeu. Să spunem aici că oricât de eficientă, o idee nu e şi suficientă pentru a da trup comuniunii. Mai trebuie ceva inefabil, care poate fi din nefericire pierdut pe drumul spre punerea în practică a ideii, fapt care poate face din ea literă moartă.
Obişnuinţa etichetărilor şi a întoarcerii cu aceeaşi monedă se numără poate între cele mai facile moduri de a pierde sensibilitatea la taină şi descoperire: "Cel ce a dobândit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani. Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă în acelaşi cuget. Dragoste adevărată a dobândit acela care nu suferă bănuieli şi vorbe împotriva aproapelui", spune Talasie Libianul.
Comentariu la "Trăirea Mistică a Liturghiei" (I)
„Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de «renaşterea Viului» din noi. Creaţia se îndepărtează prin «păcat». Toată VIAŢA Creaţiei după căderea din Rai este «autochinuirea Vieţii». Viaţa în «păcat» este alegerea «morţii» şi iluziei ei, este «negarea demonică». Dumnezeu «interzice» Omului în Rai «alegerea morţii» prin «mâncarea din pomul antivieţii. «De veţi mânca veţi muri» (Fac. 2, 17). Diavolul a «inventat» antiviaţa-negaţia. Creaţia îşi adaugă anormal experienţa «morţii». Viaţa este «Lumină» şi moartea este întuneric. Întunericul nu există, este «orbirea» celor care neagă Lumina. Împărăţia «orbilor» este împărăţia întunericului, este iadul morţii. Reîntoarcerea la Chipul Vieţii-Luminii prin uşa Hristică şi Suflul Dătător de Viaţă al Sfântului Duh este «Salvarea» Creaţiei căzute în păcat. Acesta este «Duhul Filocaliei». Modalitatea Isihastă Filocalică este «Reînvierea» Duhului de Viaţă din fiecare din noi. Boala şi moartea sunt «batjocorirea» Chipului de Dumnezeu din Creaţie. Creştinismul Filocalic este «ieşirea» din boala păcatului, ieşirea din «antilimbajul diavolesc». Păcatul este «duhul negativizării» Vieţii, este antilimbajul-destructurarea şi batjocorirea «Cuvântului-Logosului» Dumnezeiesc. Isihasmul Filocalic este «revenirea» la Duhul Vieţii prin «resacralizarea» în Sfântul Duh şi reprimirea «Cuvântului Logos-Hristic». Trăirea mistică Isihastă este «reintrarea» în Duhul şi Limbajul existenţei Nemuritoare. Mulţi încă nu înţeleg că «păcatul» este cauza morţii. Păcatul ne «desparte» de Biserica şi Preoţia Vieţii. Viaţa este „Biserica Preoţiei Cuvântului-Logosului Dumnezeiesc Creator». «Prin Cuvânt toate s-au făcut» (Ioan 1, l-3). Viaţa Creaţiei este «Scriptura-Evanghelia» din «Altarul» Liturgic al Sfântului Duh. Viaţa Creaţiei este «Limbaj Sacru» şi «Împărtăşanie-Euharistie», este Biserică şi Preoţie în egalitate şi nedespărţire. Păcatul este «ruperea» de Biserica Cuvântului-Logosului Creator Dumnezeiesc şi de Preoţia Tainei Sfântului Duh. Restabilirea Creaţiei este astfel «Destin Hristic», este destinul reîntâlnirii Creaţiei cu Chipul Creator. Restabilirea Creaţiei căzute este «trecerea din păcatul laic şi profan» în Sfinţenia Sacrului Hristic. Aceasta este mistica Isihastă Filocalică” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Trăirea Mistică a Liturghiei, Ed. Platytera, Bucureşti, 2009, cap. 1: „Duhul Filocalic”, pp. 13-14).
Comentariu:
Ceea ce numim viaţă este, în fapt, de multe ori aşa-zisa stare de moarte sufletească, urmare a păcatului, ca despărţire de Dumnezeu. Aceasta este „ruptura” fundamentală a existenţei. Şi cum fiinţa creaţiei are taina cuvântului Dumnezeiesc creator, cum omul este icoană creată a Cuvântului întrupat, după cum spun Sfinţii Părinţi, ruptura de Dumnezeu, pierderea iubirii de Dumnezeu înseamnă în primul rând o dezbinare în sine. De aceea spun unii psihologi că psihicul omului apare scindat. Orice împărăţie care se dezbină în sine nu durează, spune Scriptura. Aşa e şi cu omul, schisma în sine ce urmează înstrăinării de Dumnezeu e sinonimă unei orientări spre moarte. Starea pe care o trăim noi astăzi este una de profundă dezbinare interioară, socială, cosmică şi supracosmică, adică în relaţia cu Dumnezeu cel peste toate. Dar chipul lui Dumnezeu şi pecetea lui din creaţie nu pot fi distruse. Ocultarea lor prin păcat şi autoiluzionare şi aderenţă la sugestiile demonice – potrivnice liturghisirii tainei divine – se răsfrânge în sine ca sfâşiere lăuntrică, ca îndepărtare de proriul „chip”. Rezultă o anume inaccesibilitate la propria „taină”, ca suferinţă a neîmplinirii şi incomunicabilităţii, prin urmare a ratării existenţiale. Pe de altă parte însă, viaţa înseamnă acea condiţie de posibilitate de răsturnare a eşecului prin minunea reînvierii, a renaşterii prin pocăinţă. Prin porunca Sa, Dumnezeu îl opreşte pe om să se automaltrateze, să-şi desfiinţeze libertatea duhului printr-o alegere ca „din afara” iubirii, o alegere ce pierde conţinutul libertăţii adevărate, împărtăşirea de harul şi Adevărul dumnezeiesc ce-l fac pe om liber. Dumnezeu nu a creat moartea. Prin căderea sa din invidie faţă de omul destinat a fi vasul Întrupării lui Dumnezeu în creaţie, diavolul a „inventat” moartea, care este o manifestare în plan fizic şi spiritual a afectării condiţiei euharistice a creaţiei, adică a condiţiei de participare la taina Întrupării lui Dumnezeu în creaţie. De aceea iadul este asociat cu întunericul cel paradoxal „din afara” Iubirii Treimice atotprezente, cu un gest de sinucidere metafizică. Este întunericul existenţial al refuzului împărtăşirii de „Lumina lumii”. Dar viaţa, câtă ne este dată, are darul de a păstra o uşă deschisă întoarcerii la liturghisirea tainei existenţei: părtăşia de Chipul Fiului şi de Suflarea Duhului Sfânt care dau fiinţă şi viaţă creaţiei întru iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Boala şi moartea exprimă învăluit, iconomic, afectarea acestei capacităţi de participare a omului la dumnezeiasca lucrare, şi totodată acea oprelişte pe care o ridică natura în faţa spectrului înstăpânirii rupturii spirituale faţă de Dumnezeu, de sine şi de celelalte fiinţe create. Moartea este un hotar pus păcatului, în natura creată. Părintele Ghelasie aşază drama istoriei umane de după cădere în tensiunea acelui „a fi sau a nu fi” în perspectivă mistic-liturgică: a te împărtăşi sau a nu te împărtăşi de iubirea Sfintei Treimi coborâtă în creaţie, taina însăşi a Bisericii şi a transfigurării zidirii. Trăirea filocalică este miracolul redescoperirii propriului chip şi al înaintării spre împlinire în "asemănarea" şi "unirea" dumnezeiască mai presus de fire.
Volumul, apărut recent, este al V-lea din seria de "Opere Complete" ale Părintelui Ghelasie Gheorghe şi este disponibil la:
http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/4021-trairea-mistica-a-liturghiei-ghelasie-ierom..html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
