Repere patristice pro sau contra dialogul stiinta-teologie?

Am dat azi pe net, postat pe EgoPHobia, la adresa

http://egophobia.dap.ro/revista/?tag=basarab-nicolescu

peste un articol al lui Marius Cristian Ene, intitulat: „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă”. M-a amuzat vehemenţa lui „proletară” impotriva volumului, mai precis impotriva Introducerii, critica lui de o superficialitate perfect compatibilă cu lipsa oricărei abordări serioase a problemelor de fond. Din respect faţă de el, acceptând posibilitatea unei diferenţe de păreri, si trecand cu vederea etichetarile copilaresti, care totusi nu il onoreaza, ale domniei sale, îi răspund aici punctual. Pasajele intre ghilimele sunt ale sus-numitului domn Ene.

Iata cum isi incepe diatriba:

MCE: “Înainte de a deveni capabil să porţi un dialog, trebuie să îndeplineşti cel puţin două condiţii, dintre care una ţine de relaţia cu sine, iar cealaltă de relaţia cu celălalt. În primul rând, trebuie să exişti ca partener de dialog. Adică să ai o opinie clar formulată despre ceea ce urmează să spui (altfel, dacă în propria gândire există contradicţii, trebuie mai întâi să porţi un dialog cu tine însuţi, pentru a le rezolva şi a deveni coerent), iar această opinie să îţi aparţină în totalitate (dacă te prezinţi la dialog susţinând opinia altcuiva, prezenţa ta acolo devine inutilă, deoarece nu aduce nimic nou). Lucrarea „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“, redactată de un colectiv de zece autori, avându-l drept coordonator pe Adrian Lemeni, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi apărută la Editura Basilica a Patriarhiei Române chiar în acest an, încalcă flagrant aceste condiţii, în ciuda principiilor generoase enunţate în Prefaţa Patriarhului Daniel. În ceea ce priveşte prima condiţie – coerenţa – lacunele sunt evidente pe mai multe niveluri. În primul rând, colectivul de autori nu a reuşit să cadă de acord nici măcar asupra editurii la care urma să apară lucrarea. Gândită iniţial pentru a vedea lumina tiparului în cadrul colecţiei „Ştiinţă şi Religie“ de la Editura Curtea Veche – motiv pentru care a fost organizată inclusiv o întâlnire la Bucureşti, pe data de 24 septembrie 2008, organizată de polul Bucureşti şi numită „Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă“ – lucrarea a fost publicată în final la editura Basilica a Patriarhiei Române. După mai bine de o jumătate de an de pregătire a lucrării, 8 dintre cei 14 autori ai diferitelor texte, inclusiv coordonatorul, cereau retragerea volumului de la Curtea Veche. Apoi aceştia s-au răzgândit încă o dată, spunând că acceptă publicarea la Curtea Veche, dar cu două condiţii: eliminarea frazei standard care se pune pe coperta a patra a cărţilor din colecţie, precum şi scoaterea din volum a unei lucrări prezentate de grupul de la Ploieşti. Cum a doua condiţie nu a putut fi acceptată, s-a convenit să aibă loc o întâlnire de lucru pentru a fi lămurite aceste probleme, întâlnire care nu a mai avut loc niciodată. Şi, în final, volumul a apărut la o altă editură decât cea pentru care fusese pregătit, cu un conţinut sensibil modificat faţă de ceea ce se intenţionase iniţial şi cu o introducere de 60 de pagini pe care o semnează „Autorii“, deşi ne este greu să credem că 11 oameni au putut lucra împreună la un astfel de text”.

Răspuns:

În ce priveşte articolul dlui Marius Cristian Ene, este cel puţin neserioasă, patetică, dacă nu chiar ridicolă, insistenţa pe bucătăria apariţiei volumului, dat fiind că este evident motivul pentru care autorii au preferat publicarea la editura Basilica, neajungerea la un consens privind rolul mediator al transdisciplinarităţii (contestat de autori în mod argumentat) în ce priveşte tema volumului: reperele patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă. Nu exista nicio obligaţie pentru autori de a publica volumul la Curtea Veche, şi oricum ideea volumului nu îi aparţine dlui Basarab Nicolescu, ci lui Adrian Lemeni şi drept urmare autorii volumului de la Basilica, sub coordonarea aceluiaşi, aveau tot dreptul de a publica unde vor materialele lor şi de a alege formula unei perspective cât mai unitare. Nu există astfel nicio incoerenţă la nivel editorial, numai faptul neajungerii la un acord şi o alegere în consecinţă.

MCE: “Pe un alt nivel – acela al textului în sine – lipsa de coerenţă şi de continuitate cu sine însuşi în discurs este ilustrată perfect dacă alăturăm afirmarea chiar în primele pagini ale volumului a necesităţii „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“, cu alte afirmaţii făcute în Introducere, de genul: „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“. Superb exemplu de autosuficienţă, condamnată drastic cu numai 15 pagini mai devreme, în aceeaşi carte!”

Răspuns:

Marius-Cristian Ene se grăbeşte cu concluziile sau pare incapabil să înţeleagă faptul că îţi poţi asuma credinţa creştină fără aroganţă sau autosuficienţă, căci faptul că „adevărul poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale“ ţine pur şi simplu de credinţa creştină în plenitudinea revelaţiei, a experienţei şi a cunoaşterii luminate de har, fără a exclude prezenţa adevărului, a “scânteilor de adevăr”, prin iconomia dumnezeiască, în diferite grade, peste tot. Nu se pot însă nivela, în sens patristic, cunoaşterea din afară cu cea revelată, şi acest lucru ţine de statutul ontologic al distincţiei între necreat şi creat şi nu de arogarea vreunui privilegiu de către cineva. Astfel, consecvenţa faţă de viziunea creştină este perfect compatibilă, date fiind valorizările iconomice ale adevărului dăruit, şi nu posedat, cu necesitatea „depăşirii unei poziţii reducţioniste bazate pe aroganţă şi pe autosuficienţă“.

MCE: “A doua condiţie care ţine de propria pregătire pentru un dialog – cea de a fi capabil să vii cu propria opinie – are de suferit chiar ca urmare a faptului că Introducerea nu este semnată, sau mai precis, autorul ei se ascunde în spatele sintagmei „autorii“. Astfel, o introducere de 60 de pagini la o lucrare despre dialogul dintre ştiinţă şi religie are pretenţia de a avea un autor colectiv şi anonim, la fel ca o doină populară în care un tânăr aude cântecul cucului şi, emoţionat, începe să cânte din fluier despre mândruţa lui dragă. Opiniile din Introducere nu sunt, aşadar, asumate, şi nu putem şti cui îi aparţin cu adevărat”.

Răspuns:

Această obiecţie nu are nicio consistenţă, dat fiind că singurul lucru care contează este dezbaterea pe probleme de fond, lucru neglijat cu totul de contestatarii volumului “Repere patristice”. Singurul lucru pe care îl pot face este să extragă nişte expresii şi să se hazardeze în deducţii nefondate, prin acuze melodramatice, răstălmăcind intenţia auctorială.

MCE: “În ceea ce priveşte condiţiile de pregătire a unui dialog care ţin de propria persoană, am remarcat inconsecvenţe crase, cereri de modificare a unei structuri care fusese iniţial acceptată, dorinţa de a exclude lucrări din volum, schimbarea editurii, afirmarea unor principii pentru a le încălca după zece pagini, ascunderea unui autor în spatele unui grup de 11 persoane”.

Răspuns:

Dl. Ene invocă iarăşi probleme de bucătăria demersurilor editoriale, sau face afirmaţii fără acoperire, nefiind deloc clar de ce principiile enunţate ar fi încălcate, mai degrabă avem de-a face cu interpretări abuzive din partea criticului nostru, care ar face mai bine decât să se grăbească a da verdicte să reflecteze mai consecvent asupra cadrului de abordare al volumului, şi anume cel dat de reperele patristice. Tocmai necesitatea consecvenţei faţă de acest cadru a impus schimbarea intenţiei iniţiale în privinţa formei finale a volumului, şi implicit precizările din Introducere, ca o distantare necesara fata de o pozitie ce sustine inflexibil unicitatea medierii prin transdisciplinaritate a raportului teologie-stiinta.

MCE: “Condiţiile care ţin de relaţia cu celălalt – posibilul partener de dialog –
presupun respectul pentru ceea ce acesta are de spus şi convingerea că o discuţie poate fi constructivă. Altfel, dialogul se transformă în două monologuri perfect paralele, fără nici un fel de legătură între ele”.

Răspuns:
Respectul faţă de dl. Profesor Basarab şi atitudinea constructivă nu exclud o poziţie critică pe problema de fond a intrebarii asupra adecvării transdisciplinarităţii la rolul de mediator în dialogul ştiinţă-teologie ortodoxă, din perspectivă patristică. Asta am şi încercat să argumentăm, că nu considerăm adecvată o situare absconsă în afara teologiei şi ştiinţei, pentru a media dialogul. În fond, dacă ar fi să fim mai exacţi, dialogul este între persoane ce deţin ele însele un orizont ştiinţific şi unul teologic, şi în a căror gândire cele două abordări funcţionează întrepătrunse. În cazul autorilor volumului, majoritatea au dublă calificare. A vedea adevărul în lumina credinţei nu înseamnă deci a absorbi ştiinţa în teologie, ci a le vedea întrepătrunse, fără prefacere a specificurilor, într-o relaţie în care conţinutul existenţial al cunoaşterii şi conştiinţa limitelor sunt potenţate calitativ (!) de intensitatea unei relaţii cu Dumnezeu, despre care dă seama teologia. Aş fi sincer interesat de poziţia dlui Basarab faţă de critica la adresa filosofiei lui Lupaşcu adusă, din perspectivă creştină (!), în capitolul despre energii create şi necreate. E timpul să lăsăm deoparte bărbăteşte mania persecuţiei şi să ne limităm la problemele de fond. Curajul de a-ţi spune opiniile nu trebuie confundat cu intoleranţa, habotnicia, fanatismul. Accept că există şi alte păreri şi nu fac din asta o problemă, însă nu înseamnă că trebuie, de dragul unei curioase corectitudini politice, să renunţ la simţul critic de substanţă creştină. Dacă există erori de fond în lucrare, rămâne să se vadă în dezbateri civilizate şi aplicate, din partea unor oameni care chiar stăpânesc problemele şi caută să înţeleagă intenţia autorilor. Luat si de valul euforiei unei izbanzi facile, mizand pe forta sincronizarii cu alti critici la fel de neinspirati sau superficiali ai volumului (carora le voi raspunde separat), Dl. Ene a reuşit în mod strălucit să fie „pe lângă” subiectul volumului. Nu m-a convins deloc ca stapaneste cunoasterea lui (nici macar ca l-a parcurs, daramite inteles!). Ca s-o faca, trebuie sa dovedeasca o capacitate de aprofundare, sa muste mai putin din persoane si mai mult din text si context, fara sa-si sparga dintii. Nu pot decat sa ii urez prieteneste succes!

MCE: „„Respectul“ autorului colectiv şi anonim al Introducerii faţă de ştiinţă este ilustrat de alte două afirmaţii: citatul din Cuviosul Paisie Aghioritul, prezentat drept concluzie la un subcapitol: „Ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult“, dar şi îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“. Cu alte cuvinte, întreaga cercetare din domenii precum fizica, astronomia sau biologia este taxată drept o „îndrăzneală necuvenită“, o obrăznicie care depăşeşte flagrant limitele fixate de teologie”.

Răspuns:

O altă neînţelegere provine din interpretările tendenţioase ale unor afirmaţii, pe idea predeterminată că autorii ar vrea să favorizeze teologia în disputa ei cu ştiinţa. Or pentru autorii, repet, cu dublă calificare, problema nu este de a favoriza teologia ca domeniu, ci de a respecta o ordine a priorităţilor care, singura, face ca cele două cunoaşteri, ştiinţifică şi teologică, să se acordeze într-un mod deschis experienţei lui Dumnezeu, relaţiei cu Dumnezeu care, în Hristos şi Biserică, potrivit reperelor patristice, atinge un punct culminant nu pentru vrednicia oamenilor ci pentru darul lui Dumnezeu împărtăşit de Sus. Faptul că ştiinţa poate genera tulburări nu înseamnă o lipsă de respect faţă de ştiinţă, ci un fapt care reflectă dificultatea trecerii de la aspectul cantitativ la cel calitativ, de la afirmatiile stiintifice la fundamentele si interpretarile metastiintifice. La fel, îndemnul de „a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, de exemplu, taina Treimii în teologie, taina creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică sau a veacului viitor“ nu are de-a face cu interpretarea aberantă a dlui Ene care îl traduce prin faptul de a taxa întreaga cercetare din fizică, astronomie sau biologie drept „îndrăzneală necuvenită“. S-a vrut a se atenţiona asupra riscurilor ideologizării ştiinţei prin diverse forme de scientism, care uită de caracterul condiţionat al afirmaţiilor ştiinţifice şi practic nesocotesc limitele metodologice ale ştiinţei însăşi, care nu are mijloacele de a enunţa afirmaţii sigure asupra unor tipuri de realităţi neexperimentabile instrumental, neverificabile cu mijloacele ei, dat fiind caracterul calitativ apofatic al existenţei personale şi generale. Deci este un apel la o conştiinţă a limitelor ontologice în raport cu realitatea transcendentală şi cea transcendentă (pe care nu teologia le fixează, ea doar le poate recunoaşte) care face posibil dialogul, şi nicidecum un totalitarism al teologiei în raport cu ştiinţa. Nu este vorba nici de prioritatea unui mod teologic de cunoaştere teoretică asupra unui alt mod teoretic de cunoaştere ştiinţifică, ci de prioritatea relaţiei cu Adevărul întrupat dincolo de interpretările noastre teoretice. Acest Adevăr, în sens patristic, a fost revelat drept Cuvântul întrupat, Fiul lui Dumnezeu, care are o existenţă de sine, ca Unul din Treimea Dumnezeiască, şi nu depinde de interpretările teologiei sau ştiinţelor academice. Taina întrupării Lui fundamentează şi raţionalitatea lumii.

MCE: “Ori, cu un astfel de partener obraznic nu porţi un dialog, ci doar îi ţii prelegeri despre buna purtare şi îl pui la punct pentru că nu se conformează principiilor tale. Şi exact acest lucru se întâmplă în Introducere. Bohme este condamnat ca eretic, ştiinţa este denunţată ca obraznică, transdisciplinaritatea este pusă la zid pentru că doreşte un dialog real, în care fiecare partener de discuţie îşi respectă partenerul, şi nu un dialog al surzilor, în care partenerii să se comporte ca nişte personaje ale lui Ionesco.

Răspuns:

Cu riscul de a-l dezamăgi pe domnul Ene, în volumul de Repere patristice nu este vorba nici de a ţine prelegeri despre buna purtare şi de o punere la punct pentru neconformarea la principiile autorilor. Faptul că gândirea lui Bohme are devieri eretice nu este decât o consemnare istorică, pe care o remarcă şi dl Basarab, deci nu putem fi nicicum acuzaţi noi de condamnarea lui, ci rostul observaţiilor privitoare la Bohme este de a atenţiona asupra riscului anexarii gandirii cu accente panteiste a lui Bohme drept culme a gandirii crestine. Nu a fost contestata fertilitatea gandirii lui Bohme, ci proasta pozitionare a ei de catre dl Basarab. La fel, nu s-a intentionat a contesta transdisciplinaritatea ca abordare filosofica, ci relevanta ei scazuta si chiar inadvertenta ei in cadrul temei acestui volum. Daca argumentele din volum nu par a fi suficiente, il rog pe dl Ene sa treaca de la etichetari facile la problemele de fond, ce necesita o aprofundare a subiectului, aprofundare de care deocamdata nu da dovada.

MCE: „Ştiinţa a întins o mână teologiei, dar aceasta din urmă a demonstrat că nu poate depăşi poziţia absorbţiei ştiinţei contemporane în teologia ortodoxă. Din toate aceste motive, credem că un titlu mai potrivit pentru volumul apărut la editura Basilica a Patriarhiei Române este „Repere patristice împotriva dialogului dintre teologie şi ştiinţă“.

Răspuns:

"Desfiintatorul" volumului este incapabil sa iasa din tiparul personificarii stiintei si teologiei. In fapt, stiinta nu poate intinde o mana teologiei, ca n-are asa ceva. Problema este modul in care fuzioneaza in campul personal cele doua perspective astfel incat omul sa nu capete o atitudine schizoida si sa ramana deschis dialogului fertil cu alte persoane. Un dialog care isi asuma riscuri, admite reflectie critica, polemica, lucru pe care l-am incercat si noi, de dragul adevarului, cu o anume fermitate care se pare ca a deranjat, insa fara a impune nimanui nimic, si cu tot respectul cuvenit dlui Basarab. Şi încă ceva: ca unul care am fost olimpic naţional la matematică, bursier în Germania şi cadru universitar suficienţi ani, nu am niciun complex vizavi de relaţia ştiinţă-teologie, ci mai degrabă ambele îmi sunt familiare în specificul lor.