„Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de «renaşterea Viului» din noi. Creaţia se îndepărtează prin «păcat». Toată VIAŢA Creaţiei după căderea din Rai este «autochinuirea Vieţii». Viaţa în «păcat» este alegerea «morţii» şi iluziei ei, este «negarea demonică». Dumnezeu «interzice» Omului în Rai «alegerea morţii» prin «mâncarea din pomul antivieţii. «De veţi mânca veţi muri» (Fac. 2, 17). Diavolul a «inventat» antiviaţa-negaţia. Creaţia îşi adaugă anormal experienţa «morţii». Viaţa este «Lumină» şi moartea este întuneric. Întunericul nu există, este «orbirea» celor care neagă Lumina. Împărăţia «orbilor» este împărăţia întunericului, este iadul morţii. Reîntoarcerea la Chipul Vieţii-Luminii prin uşa Hristică şi Suflul Dătător de Viaţă al Sfântului Duh este «Salvarea» Creaţiei căzute în păcat. Acesta este «Duhul Filocaliei». Modalitatea Isihastă Filocalică este «Reînvierea» Duhului de Viaţă din fiecare din noi. Boala şi moartea sunt «batjocorirea» Chipului de Dumnezeu din Creaţie. Creştinismul Filocalic este «ieşirea» din boala păcatului, ieşirea din «antilimbajul diavolesc». Păcatul este «duhul negativizării» Vieţii, este antilimbajul-destructurarea şi batjocorirea «Cuvântului-Logosului» Dumnezeiesc. Isihasmul Filocalic este «revenirea» la Duhul Vieţii prin «resacralizarea» în Sfântul Duh şi reprimirea «Cuvântului Logos-Hristic». Trăirea mistică Isihastă este «reintrarea» în Duhul şi Limbajul existenţei Nemuritoare. Mulţi încă nu înţeleg că «păcatul» este cauza morţii. Păcatul ne «desparte» de Biserica şi Preoţia Vieţii. Viaţa este „Biserica Preoţiei Cuvântului-Logosului Dumnezeiesc Creator». «Prin Cuvânt toate s-au făcut» (Ioan 1, l-3). Viaţa Creaţiei este «Scriptura-Evanghelia» din «Altarul» Liturgic al Sfântului Duh. Viaţa Creaţiei este «Limbaj Sacru» şi «Împărtăşanie-Euharistie», este Biserică şi Preoţie în egalitate şi nedespărţire. Păcatul este «ruperea» de Biserica Cuvântului-Logosului Creator Dumnezeiesc şi de Preoţia Tainei Sfântului Duh. Restabilirea Creaţiei este astfel «Destin Hristic», este destinul reîntâlnirii Creaţiei cu Chipul Creator. Restabilirea Creaţiei căzute este «trecerea din păcatul laic şi profan» în Sfinţenia Sacrului Hristic. Aceasta este mistica Isihastă Filocalică” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, Trăirea Mistică a Liturghiei, Ed. Platytera, Bucureşti, 2009, cap. 1: „Duhul Filocalic”, pp. 13-14).
Comentariu:
Ceea ce numim viaţă este, în fapt, de multe ori aşa-zisa stare de moarte sufletească, urmare a păcatului, ca despărţire de Dumnezeu. Aceasta este „ruptura” fundamentală a existenţei. Şi cum fiinţa creaţiei are taina cuvântului Dumnezeiesc creator, cum omul este icoană creată a Cuvântului întrupat, după cum spun Sfinţii Părinţi, ruptura de Dumnezeu, pierderea iubirii de Dumnezeu înseamnă în primul rând o dezbinare în sine. De aceea spun unii psihologi că psihicul omului apare scindat. Orice împărăţie care se dezbină în sine nu durează, spune Scriptura. Aşa e şi cu omul, schisma în sine ce urmează înstrăinării de Dumnezeu e sinonimă unei orientări spre moarte. Starea pe care o trăim noi astăzi este una de profundă dezbinare interioară, socială, cosmică şi supracosmică, adică în relaţia cu Dumnezeu cel peste toate. Dar chipul lui Dumnezeu şi pecetea lui din creaţie nu pot fi distruse. Ocultarea lor prin păcat şi autoiluzionare şi aderenţă la sugestiile demonice – potrivnice liturghisirii tainei divine – se răsfrânge în sine ca sfâşiere lăuntrică, ca îndepărtare de proriul „chip”. Rezultă o anume inaccesibilitate la propria „taină”, ca suferinţă a neîmplinirii şi incomunicabilităţii, prin urmare a ratării existenţiale. Pe de altă parte însă, viaţa înseamnă acea condiţie de posibilitate de răsturnare a eşecului prin minunea reînvierii, a renaşterii prin pocăinţă. Prin porunca Sa, Dumnezeu îl opreşte pe om să se automaltrateze, să-şi desfiinţeze libertatea duhului printr-o alegere ca „din afara” iubirii, o alegere ce pierde conţinutul libertăţii adevărate, împărtăşirea de harul şi Adevărul dumnezeiesc ce-l fac pe om liber. Dumnezeu nu a creat moartea. Prin căderea sa din invidie faţă de omul destinat a fi vasul Întrupării lui Dumnezeu în creaţie, diavolul a „inventat” moartea, care este o manifestare în plan fizic şi spiritual a afectării condiţiei euharistice a creaţiei, adică a condiţiei de participare la taina Întrupării lui Dumnezeu în creaţie. De aceea iadul este asociat cu întunericul cel paradoxal „din afara” Iubirii Treimice atotprezente, cu un gest de sinucidere metafizică. Este întunericul existenţial al refuzului împărtăşirii de „Lumina lumii”. Dar viaţa, câtă ne este dată, are darul de a păstra o uşă deschisă întoarcerii la liturghisirea tainei existenţei: părtăşia de Chipul Fiului şi de Suflarea Duhului Sfânt care dau fiinţă şi viaţă creaţiei întru iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Boala şi moartea exprimă învăluit, iconomic, afectarea acestei capacităţi de participare a omului la dumnezeiasca lucrare, şi totodată acea oprelişte pe care o ridică natura în faţa spectrului înstăpânirii rupturii spirituale faţă de Dumnezeu, de sine şi de celelalte fiinţe create. Moartea este un hotar pus păcatului, în natura creată. Părintele Ghelasie aşază drama istoriei umane de după cădere în tensiunea acelui „a fi sau a nu fi” în perspectivă mistic-liturgică: a te împărtăşi sau a nu te împărtăşi de iubirea Sfintei Treimi coborâtă în creaţie, taina însăşi a Bisericii şi a transfigurării zidirii. Trăirea filocalică este miracolul redescoperirii propriului chip şi al înaintării spre împlinire în "asemănarea" şi "unirea" dumnezeiască mai presus de fire.
Volumul, apărut recent, este al V-lea din seria de "Opere Complete" ale Părintelui Ghelasie Gheorghe şi este disponibil la:
http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/4021-trairea-mistica-a-liturghiei-ghelasie-ierom..html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu