despre grija faţă de cuvânt vs. tirania ideii

Cum pentru orice cuvânt vom da răspuns în Ziua Judecăţii, mă gândesc cât este de important să ai în minte o prioritate a Persoanei în raport cu ideea, a iubirii în raport cu ideologia, a Adevărului şi dreptăţii în raport cu îndreptăţirea. Mai ales în sens creştin.

Adevărul nu are decât de câştigat în urma acestui fapt, pentru că este, deasupra oricărei ideologii, Persoană dumnezeiască şi iubirea faţă de el se manifestă într-o vedere iconică asupra aproapelui. Patericele sunt pline de astfel de exemple, de subversionare a gândului corect, însă formalist, gol de simţirea inimii, insensibil la alteritate, la aplicarea în ordinul iconomiei.

În acest fel, cuvântul se va adresa omului viu, chip al lui Dumnezeu, şi nu va fi o formă de cultivare a patimilor. Va şti să lase loc tăcerii şi lucrării directe a lui Dumnezeu, va avea ca prioritate mântuirea şi nu izbânda cu orice preţ a ideii. De aceea nu se va bucura de susţinerea ei pătimaşă, de un triumf al ei cu preţul necinstirii aprroapelui. Va şti să rabde "etichetările" celorlalţi fără a le răspunde cu aceeaşi monedă, ca să evite o mutare a problemei de fond într-o confruntare de orgolii rănite. Se poate vedea adesea, mai ales în mass-media o infestare a discursului, chiar inter-creştin, prin etichetări, "atacuri la chip" şi demnitatea celuilalt, căutarea de a prinde în cuvânt şi răstălmăcirea obstinată, etc., de a atrage "susţinători" în numele unei "idei nobile", căreia merită să i se aducă "jertfe sângeroase".

Totul pe un fond de tulburare vădită, de fixare pe idee până la panică, până la demonizarea figurii celuilalt. Asta e sacrificiul cerut de urmărirea obsesivă a unei idei, oricât de nobile. Creştinismul, însă, pune Persoana deasupra ideii. Vestirea evanghelică are forţa transmiterii de la gură la gură, nu se sprijină în forţa mediatică a manipulării maselor. Or o acţiune care vizează persoana e răbdătoare, netulburată, împreună-lucrătoare cu Dumnezeu.

Insistenţa ei e, chiar când se cere a fi fermă şi durabilă, totuşi paşnică, nu e ameninţătoare, separatistă şi fanatică. Nu creează luptători în numele ideii, ci în numele lui Dumnezeu care S-a dat pe Sine jertfă pentru mântuirea noastră. De aceea, nu e bine să se facă dispute între crreştini,. etichetări, partide şi scenarii de desfiinţare a oponentului virtual sau real, ci când ai ceva de spus s-o faci cu linişte şi ca pe o datorie, cu grijă faţă de persoană, pentru că o idee nu are niciun sens în afara comuniunii, măcar intenţionale. De cele mai multe ori, excesele vin din dorinţa exacerbată de a convinge, în graba de a da argumente zdrobitoare în favoarea ideii apelându-se la "distrugerea" chipului celuilalt.

Lipsa de conţinut creştin a unei atari atitudini este trădată de faptul că ideea acaparează toată energia luptătorului ideolog, acesta ajungând să neglijeze poruncile lui Dumnezeu şi propria sa mântuire. Încrezându-se tot mai mult în activismul său, pierde treptat încrederea în modalitatea tainică a credinţei de a apela la ajutorul lui Dumnezeu şi de a primi să se facă voia Lui, care nu este întotdeauna echivalentul unei concretizări a ideii "optime" după gândul omenesc. Frâiele unei voinţe marcate de fixaţii nu mai pot fi cedate nici măcar voii lui Dumnezeu, şi aceasta duce tragic la o golire treptată de har a creştinului, care îşi face voia sa, chiar "sub acoperire", până la împietrire, deznădejde şi sentimentul de părăsire.

Primul pas spre eliberarea de boala "ideologizării" credinţei este înfrânarea de la etichetări şi intrarea permanentă în fondul problemei, pe de o parte, cu o detaşare ce ţine de respectul faţă de prezenţa lui Dumnezeu şi icoana tainică pe care o ai în faţă când te adresezi unui om, şi pe de alta, cu nevoinţa de a lega un dialog, de a nu te separa în inima ta de fratele tău, şi a nu-l dispreţui, de a nu te superioriza faţă de el în mintea ta, oricât de căzut ţi se pare că ar fi. Chiar dacă poţi avea impresia că spui lucrurilor pe nume, prin etichetări de cele mai multe ori nu faci decât să transformi un potenţial dialog într-un babilon actual.

Aceasta nu implică o atitudine permisivă sau relativistă sau deschisă la compromis faţă de rău, ci poate adăposti o atitudine şi gândire critică, ţinând de "iconicul" unui mod de întâmpinare a celuilalt, care trăieşte în virtutea iubirii şi milostivirii divine, ca şi tine, şi pentru care timpul nu e un simplu factor de presiune în favoarea unei idei eficiente, ci un interval al dialogului fiinţei omeneşti cu Dumnezeu. Să spunem aici că oricât de eficientă, o idee nu e şi suficientă pentru a da trup comuniunii. Mai trebuie ceva inefabil, care poate fi din nefericire pierdut pe drumul spre punerea în practică a ideii, fapt care poate face din ea literă moartă.

Obişnuinţa etichetărilor şi a întoarcerii cu aceeaşi monedă se numără poate între cele mai facile moduri de a pierde sensibilitatea la taină şi descoperire: "Cel ce a dobândit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani. Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă în acelaşi cuget. Dragoste adevărată a dobândit acela care nu suferă bănuieli şi vorbe împotriva aproapelui", spune Talasie Libianul.