Cine calomniază transdisciplinaritatea?

F.C. La aceeaşi adresă, http://egophobia.dap.ro/revista/?tag=basarab-nicolescu
un articol care completează triada protestelor egophobice este semnat de proprietarul sitului: Ştefan Bolea, probabil si dirijorul simfoniei. Moto-ul „… că nu ştiu ce fac.” (Luca, 23, 34), se potriveşte foarte bine pentru răspunsul meu. Ştefan Bolea înalţă la rândul său în articolul “Transdisciplinaritatea calomniata”, un hotârât apel revoluţionar la “lupta de clasă”, o grabă de cetăţean turmentat a etichetării, o umoare suspectă şi o reacţie lipsită de orice deontologie, punând căruţa înaintea cailor (i. e. eticheta inaintea verificarii continutului) şi în fond dovedind că nu ştie cu ce se mănâncă tema volumului “Repere patristice în dialogul dintre ştiinţă şi religie” (ed. Basilica, 2009). El afirmă nici mai mult nici mai puţin că “din cele 50 de pagini ale introducerii (…) 35 sunt dedicate calomnierii transdisciplinarităţii”. Care va să zică, o poziţie critică împotriva transdisciplinarităţii şi în principal contra pretenţiilor ei totalizatoare înseamnă calomniere. Aviz amatorilor! Pentru a inhiba din start orice avânt de a intra în substanţa textului, poetul Bolea recurge la o imagerie din arsenalul său „mizerabilist”: “În opinia autorilor, dialogul dintre teologie şi ştiinţă ar trebui, probabil, să fie unul dintre un gestapovist şi un martor mut. Cu alte cuvinte, ştiinţa, dacă nu acceptă un rol ancilar, trebuie să recite o poezie învăţată pe de rost, altfel va fi aspru pedepsită.” De unde rezulta asta, nu ne poate preciza domnul Bolea, aratand o lipsa deranjanta de vocatie de translator cand spune ca “aflăm că «experierea relaţiei om-Dumnezeu este şi rămâne o taină de necircumscris demersului ştiinţelor» (15). Traducere: nu ne interesează dacă ştiinţa are ceva de spus în legătură cu Dumnezeu, pentru că oricum bate câmpii. Mai mult, noi (aka Biserica Ortodoxă) ştim ceva ce ştiinţa nu ştie (ton de imperialist şăgalnic)”. Păi expresia citată exprimă un adevăr evident pentru un om de ştiinţă, al cărui demers nu caută să circumscrie experierea relaţiei om-Dumnezeu, care rămâne un fapt metaştiinţific. Domnul Bolea exultând de mania sa anticlericalistă arată prin traducerea sa grave carenţe de logică filosofică şi de coerenţă în gândire.

Ş.B. (citat): “Mai departe, „reducerea teologiei la «teologia ştiinţifică academică» ar însemna rezumarea dialogului «teologie-ştiinţă» la un monolog intra-ştiinţific” (15). Aici avem o mostră de frică: we fight but we don’t surrender. Coşmarul Bisericii Ortodoxe? Un monolog „intra-ştiinţific”, ca să preluăm exprimarea greoaie a autorilor. Proiectul? Visul ei realizabil? Un monolog teologic. (Din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă.)”.

F. C.: Este limpede pentru cine a parcurs scrierile patristice ca în perspectiva Parintilor teologia este înţeleasă ca „stiinta ascetico-mistica”, ca un fapt cu un profund conţinut existenţial (d. ex. „teolog este cel ce se roagă”) şi nu ca stiinta academica. Este deci consecvent cu titlul volumului o abordare in acest sens a raportului teologie-stiinta. Aici nu este vorba despre un demers reductiv, ci amplificator, dialogal si comunional, pentru că teologia inteleasa ca fapt duhovnicesc poate valoriza şi teologia academică si relatia ei cu stiintele, conferindu-i un continut calitativ, existential. Ca nu se vrea un monolog teologic o arata continutul capitolelor volumului, in a caror substanta d-l Bolea, hipnotizat de propria sa concluzie turnată în fruntea articolului, nu se prea ocupa. Cred ca d-l Bolea, ca director de site, isi imagineaza multe relativ la faima proprie, cand observa cu satisfactie ascunsa in sprijinul argumentului sau ca e vorba de un monolog teologic ca: „din cei 10 autori ai volumului, 5 sunt preoţi, unul este diacon iar ceilalţi patru nu sunt cunoscuţi oameni de ştiinţă”. Or ar trebui mai degraba sa remarce faptul ca cei 11 autori (il scuzam pe d-l Bolea de eroarea de calcul, matematica nefiind punctul lui forte) sunt cadre universitare, cei mai multi dintre ei persoane cu dubla calificare, intre ei numarandu-se doctori in filosofie, economie, inginerie bio-medicala, bursieri Fullbright postdoc in inteligenta artificiala, teologie (il amintim pe eminentul decan al facultatii de Teologie Ortodoxa din Cluj-Napoca), ca sa dau numai cateva exemple. Premisele raportarii teologie-stiinta sunt implinite intai de toate in autorii insisi, carora le sunt familiare teologia, filosofia, stiinta, intrepatrunse non-conflictual, integrate intr-un mod de viata crestin.

Ş.B. (citat): „Potrivit Sfinţilor Părinţi, Adevărul … poate fi trăit, la modul cel mai intens şi plenar, doar în cadrul experienţei duhovniceşti, eclesiale.” (17) Să fiu sincer, credeam că adevărul face parte din quest-ul declarat al activităţii ştiinţifice; probabil, că din punctul de vedere al hermeneuticii Sfinţilor Părinţi (mi se pare oarecum ciudat să-i iei ca referinţă în secolul 21), ştiinţa are parte doar de un micro-adevăr, care ar fi bine să-l păstreze pentru propriul folos. „În Ortodoxie nu este resimţit nici un fel de complex în faţa dezvoltării ştiinţelor” (17) Dacă tot aducem psihanaliza pe masă, se pare că tocmai contrariul este adevărat, într-o lume care se raportează întâi la propria conştiinţă şi propriul discernământ şi care este capabilă să discearnă critic o oarecare revelaţie şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică.

F. C.: D-l Bolea da lectii de psihanaliza, insa din pacate in stilul unui pamfletar de duzina. El face lamentabila eroare de a personifica si pune in opozitie stiinta si teologia, aruncandu-ne in carca faptul de a fi partinitori. Nu exista asa ceva in volum. D-l Bolea mai curand cade el insusi in mecanismul proiectiei unui vechi complex psihologic, al emanciparii. Volumul afirma valoarea stiintei, si modul in care cunoasterea rationala se intrepatrunde fertil cu cea revelata, afirmarea necesitatii unei constiinte a limitelor nefiind urmarea unui impuls sadic ci o vitala responsabilitate umana in contextul unei lumi care adesea abuzează de darurile firii eludând limitele cuvenite (a se vedea avortul, sinuciderea, crimele, formele de sclavagism modern, atentatele, dictaturile etc.), cu consecinte dezastruoase. Pentru o traire crestina nefragmentata, neschizoida, “raportarea la propria constiinta si propriul discernamant”, precum si “discernerea critică a revelaţiei şi demonstrabilitatea/ comunicabilitatea ştiinţifică” nu se desfasoara segmentat, fac corp comun, se intrepatrund in lumina credintei. Teologia si stiinta nu se intalnesc intr+un punct T abscons ci in miezul unui eveniment de comuniune. Este interesant ca principiul organicitatii nu este incompatibil cu principiul ierarhic, dimpotriva! De aceea, rabufnirea d-lui Bolea in fata unei prioritati a revelatiei in constiinta crestina, din care trage concluzia ca este anulat demersul critic sau stiintific, exprima din nou carenţele sale de gandire, faptul ca merge ca pe şine pe niste clisee de gandire disociativa revolute, si nu coboara din marfarul de preconceptii in campul textual, pentru o abordare mai atenta si aplicata care sa deceleze intentia autorilor.
D-l Bolea devine patetic, stahanovist, in zelul său demolator, răstălmăcind tot ce-i pică în mână pentru a fredona la infinit un bagaj destul de sărac de idei. El face dintr-un demers critic poezie de proasta calitate. El crede că a-l demola pe Pr. Stăniloae l-ar propulsa din anonimat pe bolta gândirii, însă după sforţări eroice reuşeşte cel mult să emită “enormităţi minimaliste” demne de puţul gândirii. Uite ce zice criticul nostru simpatic: “O notă din Stăniloaie ne va învăţa quid est veritas, fiind întocmită în maniera unui Zeitgeist dinainte de Epoca Luminilor: „Am cunoscut că cei ce socotesc lumea ca ultimul adevăr sunt într-o minciună, luând întunericul unei culturi atee drept lumină.” (18) Oximoronul nu ne spune mare lucru despre adevăr, dar ne predică intoleranţa faţă de ateism, menit parcă unor tenebre veşnice”. Iarăşi o eroare de logică grosolană: a vedea că cineva este în greşeală nu implică a fi intolerant, însă deja ne-am obişnuit cu inconsecvenţa de poet care subversionează logica.

Ş.B. (citat): “Mai aflăm că „raţiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive”, explicându-ni-se că „oprirea înseamnă aici, în primul rând, a recunoaşte limitele proprii în mod onest, apoi a respecta taina şi cuvântul lui Dumnezeu, a nu te aventura în speculaţii, cu o îndrăzneală necuvenită, cu privire la ceea ce depăşeşte puterile de înţelegere, cum ar fi, taina Treimii în teologie, taina Creaţiei lumii din nimic, sau a originii lumii în cosmologie, a începutului vieţii în bioetică, sau taina veacului viitor” (20-21 n.). Oprindu-ne, să aruncăm pedant şi cu emfază, fizica, biologia şi filosofia la recyle bin, pentru că –nu-i aşa?- asta ne dictează „raţiunea umană””.

F. C.¨Ca un jucator inrait care trage numai lozuri necastigatoare, egofobul nostru rateaza si intelegerea afirmatiei autorilor referitoare la necesitatea unei constiinte a limitelor, a evita speculatiile cu indrazneala necuvenita insemnand tocmai respectarea domeniului de competenta al stiintei, refuzul scientismului, iar asta nu inseamna defel a arunca la gunoi pedant si cu emfaza fizica, biologia si filosofia, ci a fi constient de caracterul conditionat imanent al afirmatiilor stiintifice si de caracterul metastiintific al interpretarilor privind problemele mai sus mentionate ce ies din campul de experienta si verificare stiintific, interpretari care presupun implicit sau explicit un camp de presupozitii metastiintifice, intre care se numara si cele religioase.

Ş.B. (citat): „Basarab Nicolescu, în cartea sa despre Böhme, remarca faptul că acesta „era considerat în vremea lui «eretic»”. Pentru Biserica Ortodoxă veacurile nu au trecut şi „dialogul între teologia ortodoxă şi ştiinţă nu poate fi purtat pe fondul unui mod de cugetare eretic” (26). Probabil un Galilei născut astăzi în spaţiul românesc ar avea şansa unei cariere à la Iulian Apostatul. Probabil şi Bosch este eretic azi, să-l scoatem de la Prado”.

F. C..:Nu l-am facut noi pe Bohme eretic, e un fapt istoric, doar am citat o afirmatie a d-lui Basarab. Nu suntem primii, s-a mai spus de către mulţi că gândirea lui Bohme reflecta anumite incongruente in raport cu cea crestina. Faptul de a alege in discursul nostru sa ne situam pe un fond de gandire patristic nu inseamna, pe de alta parte a osandi pe nimeni, este o limitare impusa de titlu, fapt atat de simplu incat d-lui Bolea, furat de farmecul ghilotinei, nici nu-i trece prin cap. Până şi simpla pomenire a cuvântului erezie îi provoacă convulsii bravului luptător egophob, uitând că acest cuvânt reprezintă în gândirea patristică nu atat o condamnare, cat o realitate existenţială, a înstrăinării de corpul şi ethosul Bisericii, pe care o atesta sinoadele ecleziale. În fond, ce-i pasă d-lui Bolea de a respecta tradiţia Bisericii?

Ş.B. (citat): „Ortodoxia respinge în chip fundamental şi organic ereziile şi tendinţele gnostice” (27). Este bine ales cuvântul fundamental, pentru că inconştientul colectiv al autorilor are rigoarea unui taliban român (parafrazându-l pe Dawkins). Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic. Reducţionismul Hristos = Biserică nu i-ar fi plăcut nici lui Dostoievski, pe care Lubac îl valoriza (în mod eronat oare?, s-ar întreba autorii)

F. C. : D-l Bolea devine pe alocuri suspect de prostie, cu afirmaţia: “Acum să-l auzim pe Marele Inchizitor sau dacă preferaţi pe Jupiter din Muştele, varianta de Dâmboviţa: „Respingerea lui Böhme, ca «eretic» … are drept cauză … ratarea Adevărului dumnezeiesc care este Hristos, prezent în Biserică!” (27) Lucrurile sunt clare: de ce vor Basarab Nicolescu, Böhme (sau Kierkegaard şi Şestov) să le complice? Există un singur adevăr tare (un nucleu hard), pe care odată ce l-ai ratat, devii eretic”. În sens creştin, cum ar putea să nu fie în afara Bisericii, a Trupului lui Hristos, cel care ratează adevărul dumnezeiesc Hristos. Aici Bolea mizează pe magia terţului inclus: după părerea lui, poţi fi creştin şi fără Hristos! E tare tipul! Apoi, ca pe o duşcă tare, mai trage o concluzie, înfierând reducţionismul Hristos=Biserică, ce nu rezultă de nicăieri în spusele noastre. Îi sugerăm să urmeze cât mai serios cursuri de logică, neaparat începând cu cea elementară. Îl mai ia „aliat” şi pe Dostoevski, total aiurea. E comic omul. Probabil ca a vrut sa faca o figura de stil, insa atat s-a priceput. Deja imi dau seama ca nu poti sa ceri prea mult de la un spirit asa de infierbantat. Trebuie sa-l tratezi afabil, cu condescendenta, umor, destindere.

Ş.B. (citat): „Marele inchizitor ortodox are şi valenţe de profiler: „Mistica lui Böhme se încadrează cel mai uşor în contextul simptomo-patologiei falşilor iluminaţi” (28). O observaţie de bun simţ: când am citit Aurora, mi-am dat seama că găsesc o cale de acces către religie. Probabil asta au simţit-o şi alţi ucenici în ale filosofiei, care caută răspunsuri alternative la această problemă decât cele date de religiile instituţionalizate”.

F. C.: Se vede ca omul vede in Biserica o simpla institutie si un proces de institutionalizare, n-are taine, preferand o religie fara Biserica. E optiunea lui, nimic de zis, e cu totul liber. Insa nu inteleg de ce se revolta ca unii oameni isi asuma o alta optiune, care vede in Biserica un corp comunitar liturgic. i.e. strabatut si unit de taina Euharistiei, a impartasirii cu Trupul lui Hristos. Biserica nu obliga pe nimeni sa ia o anume optiune, insa isi afirma identitatea prin consensul in chestiunile fundamentale al membrilor ei si are tot dreptul s-o faca in deplina libertate.

Ş.B. (citat): „Ergo, dacă Böhme este maladiv, atunci preiau strategia Noica-Cioran din recenzia la Pe culmile disperării: Poţi să minţi în continuare – eu te cred. Chiar ironizând calomnia operată de autori, ea are constantele sale confuze, acide şi insidoase. „Lipsă de discernământ teologic”, „demers de otrăvire”, „teologie căzută” (30) – mai lipseşte să spună despre Böhme că era satanist. Se sugerează totuşi, prin Besançon, că a fost pre-leninist, că dorea să „instaureze Reich-ul” (nici nu pot să mă gândesc cum ar trebui să înţeleg această referinţă), că era pre-iluminist (30-31), acuzaţii grave şi deloc dovedite, dar un eretic este condamnat la muţenie, nu?”

F. C.: Aici iar o da in bara d-l Bolea, neintelegand ca ne referim la filosofia leninista, si la ideea de Reich ca Imparatie pe pamant, precum si la o istorie a dezvoltarii ideilor. Un alt rateu al distinsului stahanovist in ale transdisciplinaritatii Bolea este concluzia ca libertatea interpretarii e incompatibila cu eroarea in ale teologiei, erezie insemnand si parere gresita in raport cu revelatia dumnezeiasca. Daca afirmatia lui Patapievici este de bun simt: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-una plină de necunoscute”, de aici nu reiese ca adevarul e nemanifest, ci pot fi grade de revelare a lui, ca apofaticul nu poate fi epuizat, cu toate ca se face partial aratat. O problemă a concepţiei dlui Basarab este ca proiectează într-un punct abstract apofatismul viu al fiinţei, care are dezvăluirile lui catafatice. Se ridică întrebarea dacă acest terţ ascuns, asul din maneca, chiar există... Existenţa lui Dumnezeu, chiar nedemonstrabilă ştiinţific, e mărturisită de experienţa lui. Însă punctul T, panaceul transdisciplinar, de ce experienţă e mărturisit? De cea ştiinţifică? Filosofică? Teologică? Se va spune că de niciuna, că e „între” şi „deasupra” şi „dincolo” de ele, nemanifest. Ei, bine, unii pot vedea în asta un simplu joc de cuvinte, o conventie fara continut concret. De ce să-i înfierăm? Mi-as dori o explicatie mai consistenta din partea d-lui Basarab, marturisesc ca nu m-a convins conceptia dansului, nici macar sub raport filosofic.

Ş.B. (citat): „Cu Leloup, care argumentează pe marginea lui Sartre („dacă omul este condamnat să fie liber, înseamnă că e condamnat să interpreteze”), ne „aflăm … în plin teritoriu tenebros al justificărilor de tip eretic” (36-37). Observaţi limbajul misterios al romanului poliţist, care a descoperit de mult vinovatul, dar tot se minunează. Leloup, care militează pentru „posibilitatea creştinismului de a deveni adult” (36) nu ar fi presimţit că exegeţii lui au făcut jurământul minoratului. Autorul contemporan francez „oferă radiografia unui demers profund bolnav şi pervertitor” (38) – recitind textele, am spune că avem de-a face cu marchizul de Sade, nu cu individ tolerant şi deschis”.

F. C.: S-a explicat care sunt problemele vizate la Leloup, din punctul nostru de vedere, o dublare a istoriei prin speculatii gnostice si milenariste nu e nicidecum un semn de maturitate, ci mai degraba al unui derapaj, imaginatia creatoare avand un alt rol, de creare a unor opere care să întrupeze o viziune ce transcende istoria, nu concurează cu ea, nu o substituie, nu se autoiluzionează.

Ş.B. (citat): „De la pluralitatea complexă şi unitatea deschisă, două dintre atributele transdisciplinare, se ajunge, cam abrupt, la teoria popperiană a adevărului nemanifest. În comentariul lui Patapievici, această teorie poate fi rezumată astfel: „omul nu trăieşte într-o lume de veracităţi, ci într-un plină de necunoscute” (49). Un principiu de bun-simţ, care poate fi confirmat empiric, aş spune, autorii cred altceva: Nicolescu, Popper şi Patapievici (compania este ilustră, dar conexiunea nu foarte clară, repet) vor fi temperaţi cu citate din Evanghelie (50)”.

F. C. Dacă, după d-l Bolea, “Teologia în dialog este surdă şi s-ar descurca foarte bine dacă adversarul ei ar fi mut”, eu cred că mai degrabă că d-l Bolea e o persoană care n-are nimic de spus dar se bagă în seamă, îi place să se dea negativist, e fascinat să se dea în petic. În fond, cred că este un tip simpatic care se visează a fi în plină afirmare. Aş bea cu el o bere la Muzeul Literaturii, o dată. Poate s-ar mai destinde. Masca grotescă pe care o poartă în tot acest discurs nu îi vine bine.

Ş. B. (citat): “Autorii oferă şi mostre de umor involuntar: „Ne amintim binecunoscuta afirmaţie că televiziunea … a creat post-modernismul” (53). Atât de binecunoscută, încât n-a auzit nimeni de ea: probabil o glumă internă, eclezială”.

F. C.: Ce pot să mai spun aici? Ignoranţă crasă. “Râzi tu, râzi, Harap Alb, dar nu e râsul tău!” În cazul d-lui Bolea Ştefan, se confirmă că preşedintele ţării a nimerit-o când s-a referit la unii pretinşi filosofi şi doctoranzi egomaniaci de profesie. Referitor la acest doctorand în materie de postmodernism şi existenţialism, puse (Doamne, cum?) în raport, este surprinzător de aflat că această minte doctă nu poate procesa ideea atât de vehiculată în abecedarele postmodernismului, cum că televiziunea are cel puţin un rol modelator în postmodernism (David Harvey). Mai mult decât atât, Brandon Taylor insistă pe idea unui determinism spiritual complex între modul televiziunii şi fiinţa care locuieşte acest mediu şi devine parte din tehnosistem, respectiv chiar priza lui. Că televiziunea a creat postmodernismul – deşi o metaforă – este o afirmaţie cât se poate de banală şi adevărată, aşa cum era dizlocării energiei din materie a “creat” spiritul modern, axat pe cultul forţei. În fine, experienţa televiziunii (a mediilor) nu-i o chestiune de opţiune filosofică (în filosofie non-opţiunea însăşi este o opţiune), ci ţine de puterea imaginii de a transmite mesaje, de forţa de sugestie a simulacrului, a suprafeţei, a indecidabilului. Să nu uităm că postmodernismul începe de fapt o dată cu Derrida de la gramatică. Or gramatica e, în primul rând, sintaxă, joc, nu semantică. Aşa că, deşiră-te mărgărite… legătura postmodernismului cu ficţiunea, şi mai ales cu voinţa de ficţiune, e notorie. Nu aştept replică. Această gafă în materie de documentare este o mostră a unei geografii mentale arsă de caniculă. Îi recomandăm d-lui Bolea apă minerală (călduţă) din plin. Mare atenţie la recomandările publicitare de la Radio România Actualităţi.

Ş.B. (citat): „Aflăm că omul este „prin excelenţă o fiinţă a opţiunii” (53) – principiu existenţialist, de altfel, care nu se prea leagă de postulatul „despătimirii” (20), nemaiputând spera azi la punctul de vedere al spectatorului detaşat – şi că „psihicul uman rejectează spontan ca pe un corp străin starea de blocaj în non-opţiune” (53). Care sunt opţiunile, deci, ale acestui dialog între ştiinţă şi religie, în care ştiinţa n-a spus nici un cuvânt, fără să fie pusă la punct? Dacă crezi ce spunem noi, eşti Taliban”.

F. C. : D-l Bolea devine tot mai plictisitor cu lamentările sale că ştiinţa nu are de spus niciun cuvânt. Păi ce, ştiinţa e om? Eu, ca om de ştiinţă şi teolog de profesie am o viziune despre această relaţie între teologie şi ştiinţă în context eclezial, deci cu o limitare dată de tema aleasă în volum, viziune pe care o afirm împreună cu autorii volumului. Şi, slavă Domnului, sunt sute de pagini cu referire la ştiinţă în volum, ignorate de d-l Bolea. Făcând o mică glumă, fie-mi iertată, cred că el este transdisciplinar din necesitate, fiind în afara tuturor domeniilor. Oricum, dacă nu eşti politic corect în sensul lui Bolea, dacă nu foloseşti dicţionarul lui de cuvinte newspeak, rişti o etichetă lipită pe frunte, ca in joacă. Amuzant!

Ş.B. (citat): “Dacă nu, eretic ca Böhme, Leloup şi Nicolescu. Tough choice… Talibanul român trage linia: „Pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă.” (56) Parcă l-am auzit pe Ştefan cel Mare [devenit ulterior şi Sfânt] din filmul lui Mircea Drăgan grăind sau mai aproape de noi, pe Ceauşescu. Să fim stoici şi să-l ascultăm şi pe Cuviosul Paisie Aghioritul, „ştiinţa ajută mult, dar şi tulbură mult” (59). Dacă vreţi tranchilizante, ştiţi la cine să apelaţi. În concluzie, să remarcăm că cei zece autori + coordonatorul semnează Introducerea cu sintagma „autorii”. Ar fost mai nimerit nick-ul de legiunea specială. Ipoteza mea neutră este că unul din cei unsprezece a primit comanda de a încropi o execuţie stalinistă a transdisciplinarităţii, pe care, după ce a dus-o la bun sfârşit, ruşinat şi într-un acces de laşitate a ascuns-o sub numele gregar „autorii”, pentru a evita orice responsabilitate. Cine a făcut-o? Autorii. Care? Nu contează, am scris la 22 de mâini…

F. C.: Aici d-l Bolea, făcând miştouri ieftine despre plenitudinea credinţei revelate, de care un creştin ar trebui să se jeneze a o afirma, de apelarea la sfinţi considerată a fi un fel de tranchilizant, arată, ca transdisciplinar lipsit de talent, cât de străin este de gândirea patristică, un exemplu în plus pentru inadecvarea transdisciplinaritatii in mediere. Nu cred ca d-lui Basarab, pe care il respect, ii face cinste sa aiba astfel de sustinatori. Penibil e iarăşi ca şi confraţii lui la egophobia când nu înţelege că toţi autorii îşi asumă ce s-a scris în Introducere şi că nu e nimic de ascuns.

Cât despre erezie, ea înseamnă părere greşită în raport cu dogma revelată, şi exprimă o poziţionare a omului în raport cu conţinutul de credinţă al revelaţiei. Nu am spus că d-l Basarab ar fi eretic, ci am susţinut părerea că situarea transdisciplinarităţii ca acoperiş al dialogului în cadrul dat de reperele patristice e improprie. Acest lucru a fost observat şi de Preafericitul Daniel. În rest, tot respectul! Şi nu e vorba de resentimente aici. Şi e loc şi de o argumentare din partea dânsului că nu e aşa. Demersul recent al d-lui Basarab de a evidenţia o filiaţie pregnantă între gândirea lui Jakob Boehme si gandirea patristica este superfluu filosofic şi abuziv teologic. Deranjează ambiţia de a supune Ortodoxia, adevărul dogmatic, întemeiat pe revelaţie, şi de asemeni ştiinţa, cu rigorile ei, grilelor unei pseudofilosofii personale, unei opinii cât se poate de subiective. Cum poate poezia lui Boehme să ajute la o mediere între câmpuri de conştiinţă atât de riguroase precum ştiinţa şi teologia patristică, judecate în raport?

În concluzie, apărătorul de serviciu Bolea a sunat adunarea şi încearcă în tot chipul să lipească etichete pe unde apucă, însă, după opinia mea, nu reuşeşte decât să se facă de râs. Critică, nene, dar arată că te pricepi la ştiinţă şi la teologie! Încă o dată, criticile noastre aduse transdisciplinarităţii nu o desfiinţează, vizează nu distrugerea unui om sau a unei opere, ci o distanţare necesară faţă de un proiect nerealist, utopic, al transdisciplinarităţii de a superviza ştiinţa şi teologia patristică, în volumul amintit. Fiind un articol polemic, nu iau in serios, decât tot ca un joc, etichetarile d-lui Bolea, problema de fond ramane insa neatinsa de el pentru ca nu a inteles nici macar titlul volumului. Transdisciplinaritatea nu e calomniata, maestre, ci e supusa unei critici. Incapacitatea de a raspunde la critici cumulata cu un tupeu hipertrofiat si grotesc nu face decat sa complice lucrurile. Il invit sa se mai documenteze, sa mai aprofundeze inainte de a se vârî in chestiuni despre care se vede de la o posta ca nu le stapaneste. Cine calomniază transdisciplinaritatea? Un colectiv de oameni care asuma o abordare critica dintr+o anume perspectiva, sau un cor de aparatori de ocazie, tupeişti şi incapabili de a face mai mult decât o rescriere după mintea lor a intenţiilor autorilor, apelând la un discurs de tip hărţuire, incapabili de a "muşca" din subiectul volumului? Qui prodest?