Quanta Magazine: The Year in Math
Acum 4 zile
miercuri, 31 martie 2010
Cântări la Învierea Domnului
Stihirile Paştilor, Grupul Nectarie Protopsaltul
Îngerul a strigat - Grupul Nectarie protopsaltul
Ziua Învierii, Corul Stavropoleos
"Hristos anesti..." - Evghenios Hardavellas
marți, 30 martie 2010
duminică, 28 martie 2010
"Scrisul icoanelor", recenzie de Paul Aretzu la volumul lui Egon Sendler, "Icoana, Chipul Nevăzutului"
O recenzie semnată de Paul Aretzu, la cartea "Icoana, Chipul Nevăzutului", de Egon Sendler, apărută la editura Sophia şi pe care am tradus-o împreună cu Ioana Caragiu şi monahia Ilie Doiniţa Teodosia, se poate găsi aici.
sâmbătă, 27 martie 2010
Cuvânt al Părintelui Nicolae Popescu - Despre lepădarea de sine
La Biserica "Sf. Andrei" din Drumul Taberei, str. Aleea Parva, nr. 1, slujeşte Părintele Nicolae Popescu. Acolo am cântat şi eu la strană, vreme de trei ani, încă de la primele slujbe săvârşite, deprinzând muzica psaltică în bisericuţa de lemn pe care Pr. Nicolae a construit-o cu mâna lui. Între timp, Părintele Nicolae împreună cu Pr. Sorin Corneanu au construit o biserică nouă. Părintele Nicolae Popescu s-a născut în comuna Muereasca, în vecinătatea Mânăstirii Frăsinei. În afară de Facultatea de Teologie, Pr. Nicolae a absolvit şi Facultatea de Litere.
Youtube link.
Partea a II-a.
Youtube link.
Partea a II-a.
vineri, 26 martie 2010
Imagini din perioada dortmundeză (cu Ioana şi prietenii noştri Sammy, Christian, Jasmin, Frank, Laurent, Walter)
Totuşi, fotografia cu Ioana din colţul stânga jos este făcută la ceva timp după întoarcerea în ţară, dar o las aici.
Fotografii din timpul participării la Seminarul Oberwolfach, pe tema "Genuri eliptice", condus de Friedrich Hirzebruch şi Matthias Kreck) - 1993
Am făcut cu acel prilej o excursie faină prin zona izvoarelor Dunării. În dreapta - Marcus Walgenbach
marți, 23 martie 2010
Cronică de Cenaclu de Alexandru Colţan
În urma recentei mele participări la Cenaclul "Pavel Dan", a apărut pe situl cenaclului o cronică semnată de Alexandru Colţan. Ea poate fi citită aici.
Îi mulţumesc pe această cale lui Alexandru pentru osteneala relatării, şi tuturor celor ce au participat! Mulţumesc şi pentru invitaţia de a ne revedea sub semnul poeziei la Timişoara, sper din suflet să o pot onora.
sâmbătă, 20 martie 2010
joi, 18 martie 2010
miercuri, 17 martie 2010
Imn adresat Maicii Domnului Pantanassa - Izbăvitoarea de cancer
Imn compus de Gheron Iosif Vatopedinul, adresat Maicii Domnului Pantanassa (Preasfânta Împărăteasă a toate).
Textul în greacă al imnului se poate găsi aici.
Youtube link.
Textul în greacă al imnului se poate găsi aici.
Youtube link.
duminică, 14 martie 2010
Pentru o fenomenologie creştină a umanităţii omului - repere
Tradiţia creştin-ortodoxă corelează strâns ontologia cu antropologia participativă şi indică modele de unităţi ontoantropologice desemnând chipuri de raportare a omului la lume prin care imaginea lumii şi cea a omului sunt date împreună şi tind să se influenţeze reciproc. De pildă, corelativul obiectiv al spiritului raţionalist cartezian devine automat ideea de lume ca res extensa.
Astfel, o hermeneutică creştină tinde să gândească obiectul însuşi în calitate de relaţie subiect-obiect şi să se refere la realitate în mod unitar, ca la o realitate a relaţiilor de tip subiect-obiect (vezi antropologia sf. Grigorie de Nyssa). În funcţie de natura acestei relaţii sunt determinate modurile de existenţă şi de limbaj totodată proprii şi specifice omului şi naturii. Interpretarea creştină separă între lumea Vieţii şi lumea căzută sub moarte, pentru fiecare din acestea existând un orizont intenţional de tip antepredicativ prin care omul decide asupra sa şi asupra lumii înainte şi indiferent de momentul diferenţierii limbajelor (de exemplu, artificial vs. natural) cu care el se raportează la realitate şi/sau la sine.
În teologia creştină ortodoxă, orice judecată despre om şi natură se raportează la teza biblică fundamentală că moartea este urmare a păcatului. Prin urmare, se admite din punct de vedere creştin, o interdependenţă complexă a modurilor obiectiv şi subiectiv. Înstrăinarea, idee fundamentală la Părinţii Capadocieni, atinge deopotrivă natura şi omul, şi în primul caz nu este vorba doar de imaginea lumii, ci şi de structurile ei intime obiective. Se afirmă că există acea natură neatinsă de moarte numită creaţie în acord cu ideea ei generatoare, care este intenţia lui Dumnezeu.
Limbajul natural deschis participativ în orizontul unui mod de a fi al lumii şi al omului poate fi el însuşi înstrăinat în fundamentele sale spirituale. O fenomenologie creştină a umanităţii omului e chemată să reflecteze deopotrivă la carcaterul uman sau nonuman al unei lumi, plecând de la noţiuni patristice cum sunt cele de participare, înstrăinare (alterarea modului de a fi), familiaritate.
Astfel, o hermeneutică creştină tinde să gândească obiectul însuşi în calitate de relaţie subiect-obiect şi să se refere la realitate în mod unitar, ca la o realitate a relaţiilor de tip subiect-obiect (vezi antropologia sf. Grigorie de Nyssa). În funcţie de natura acestei relaţii sunt determinate modurile de existenţă şi de limbaj totodată proprii şi specifice omului şi naturii. Interpretarea creştină separă între lumea Vieţii şi lumea căzută sub moarte, pentru fiecare din acestea existând un orizont intenţional de tip antepredicativ prin care omul decide asupra sa şi asupra lumii înainte şi indiferent de momentul diferenţierii limbajelor (de exemplu, artificial vs. natural) cu care el se raportează la realitate şi/sau la sine.
În teologia creştină ortodoxă, orice judecată despre om şi natură se raportează la teza biblică fundamentală că moartea este urmare a păcatului. Prin urmare, se admite din punct de vedere creştin, o interdependenţă complexă a modurilor obiectiv şi subiectiv. Înstrăinarea, idee fundamentală la Părinţii Capadocieni, atinge deopotrivă natura şi omul, şi în primul caz nu este vorba doar de imaginea lumii, ci şi de structurile ei intime obiective. Se afirmă că există acea natură neatinsă de moarte numită creaţie în acord cu ideea ei generatoare, care este intenţia lui Dumnezeu.
Limbajul natural deschis participativ în orizontul unui mod de a fi al lumii şi al omului poate fi el însuşi înstrăinat în fundamentele sale spirituale. O fenomenologie creştină a umanităţii omului e chemată să reflecteze deopotrivă la carcaterul uman sau nonuman al unei lumi, plecând de la noţiuni patristice cum sunt cele de participare, înstrăinare (alterarea modului de a fi), familiaritate.
vineri, 12 martie 2010
Mânăstirea Slănic Argeş - istoric
Youtube link.
Icoana Schimbării la Faţă a Domnului, zugrăvită prin mâna Părintelui Ilie de la M-rea Slănic Argeş
joi, 11 martie 2010
miercuri, 10 martie 2010
Înstrăinare, structuralism şi fundalul uman
În istoria gândirii umane, demersul teologic al Capadocienilor a fost cel ce a pus bazele „personalismului fiinţial” (prin identificarea noţiunilor de ipostas şi persoană). Tot capadocienii au utilizat pentru prima dată în literatura patristică noţiunea de înstrăinare. Unii teologi contemporani au pus în legătură eşecul antropologiilor recente cu tendinţa de a concepe chipul lui Dumnezeu prin intermediul unor analogii psihologizante, de tipul celei făcute de Augustin, când a comparat relaţiile din interiorul Sfintei Treimi cu structura internă a minţii umane, respectiv triada memorie, gândire, voinţă, şi a avut în vedere corelarea optimă a acestor funcţii. Această corelare funcţională, însă, ne conduce în mod insidios la ideea de sistem, şi mai ales la ideea de sistem închis care performează prin sine însuşi. Capadocienii au înţeles prin înstrăinare starea care se opune comuniunii existente între realităţile personale. Se opune, astfel, modului de viaţă al Sfintei Treimi, care este prin excelenţă relaţia interpersonală mişcată în mediul iubirii. Preluată de la Platon şi încreştinată de ierarhul Grigorie de Nyssa, ideea de participare are o sferă omnicuprinzătoare: exprimă nu numai raporturile stabilite între om şi Dumnezeu, între Dumnezeu şi lumea creată, între Persoanele Sfintei Treimi, dar şi pe acelea imediate dintre întreaga natură şi om. Înstrăinarea alterează raportul dintre om şi realitate. Astfel, înstrăinarea omului de natură este un proces simultan cu înstrăinarea naturii de om. Ce este o natură înstrăinată, după sfinţii Părinţi? Este acea natură atinsă de stricăciune, care de acum înainte se lasă decupată în structuri, nu în sensuri, urmare a „acoperirii” Logosului. Este acea natură care încetează să fie antropotropică, o lume a omului. Îi „rezistă” omului prin entropie şi prin legea morţii pecetluită în biologie. Se ajunge la viziunea unei existenţe aparent dezumanizate, catalogată ca absurdă de filosofii existenţialisşti.
Separarea radicală a ştiinţelor naturii de ştiinţele spiritului poate reflecta, din punct de vedere creştin, tocmai această absenţă a omului ca factor mediator, ca numitor comun între natură şi spirit. (Ca o interfaţă între teologie şi ştiinţă arta reuşeşte încă să reţină imaginea umană ca pe un pol al intenţionalităţii cosmice. Se spune, în general, despre artă, că reprezintă „existenţa pentru om”). Comprehensiunea a ajuns să se aplice numai domeniilor spiritului, opuse în mod radical ştiinţelor naturii. Ea încetează să aibă în vedere acea reţea de intenţionalităţi mai vastă care este Logosul dumnezeiesc mişcător deopotrivă în lucruri şi fiinţe. Formalizarea limbajului are loc prin separarea structurilor de înţelesurile lor. Caracterul operatoriu şi cel local devin trăsături caracteristice scientismului dominant în epocă. Ofensiva structuralismului îşi face loc în contextul unei lumi sustrase de la acel circuit cosmic participativ susţinut de energiile necreate la care s-au referit sfinţii Părinţi. Deprecierea limbajului natural în favoarea limbajelor formalizate aflate în plină ofensivă fără reflecţie critică, slăbirea legăturilor dintre ştiinţă şi filosofie, dintre structură şi sens, sunt simptomatice pentru starea de înstrăinare pricinuită de păcat. Trăim într-o lume care tinde să devină din ce în ce mai mult structurală şi din ce în ce mai puţin spirituală.
Fundamentele matematicii au evoluat de la nişte entităţi simple la structuri ce reprezintă sisteme operatorii complexe. „Un principiu de totalitate e dat de la început, iar această totalitate e de natură operatorie” (Jean Piaget). De la etapa sa grecească (eumorfică), urmată de aceea carteziană (metrică), matematica este dominată în zilele noastre de categoria structurii. După modurile în care funcţionează metodele şi limbajul matematicii aplicate, A. Lichnerowicz a făcut constatarea că trăim într-un univers matematic, şi că demersurile spiritului matematic reprezintă însăşi puterea omului asupra realităţii.
Confruntarea dintre constructivismul intuiţionist şi constructivismul logico-formalist în domeniul matematicii a admis şi poziţii intermediare, prin care intuitivul şi formalul se completează informativ, cum este cazul funcţionării computerului. Recosntrucţia matematicii contemporane a început o dată cu fundamentarea ei pe conceptul de structură. Epistemologul Piaget a raportat idea de structură matematică ce formează un ansamblu la psihogeneză, remarcând faptul că operaţiile mentale nu apar izolat, cid oar în cadrul unor sisteme. El militează pentru elaborarea unei teorii a integralităţilor, aptă să exprime construcţia specifică a structurilor logico-matematice. Realitatea matematică este aceea a construcţiei lor, iar aceasta este solidară cu caracterele cele mai generale ale organizării vii. După Solomon Marcus, cele trei revoluţii care au avut loc în câmpul matematicii în secolul XX au fost: revoluţia structurală (prin evoluţia categoriei), revoluţia logaritmică şi revoluţia dialectică, ce reclamă aşa-zisul experiment mintal. Aceasta prezintă asemănări cu metoda modelării în cadrul unui „proces de reconstrucţie ideală a realului”. Această idee de reconstrucţie a realului evocă, nu mai puţin, acel real ce se poate lăsa cuprins în legile constructivismului formal. Or tocmai acea existenţă înstrăinată de Dumnezeu se prezintă cu trăsături de binaritate antagonică, cunoaşte curgerea vieţii spre moarte, este menită unui constructivism perseverativ (constructivismul ca perseverenţă prin sine a structurii neparticipativă la energiile necreate).
Lupta viului cu entropia este marcată frecvent de aleatoriu şi indiferenţă faţă de valori, asemeni unui limbaj automat. Este aşa pentru că indică spre o „existenţă fără om”, deconectat de la limbajul natural, de la globalitatea semnificaţiilor teoantropotropice. Grigorie Moisil afirma: „calculatorul nu înţelege decât forma şi adjectivul formal l-aş traduce «ce poate fi înţeles de calculator»”. Au fost remarcate diferenţe între procedurile umane şi subrutinele calculatorului, precum: procedurile umane sunt supuse unor continue modificări, sunt afectate de utilizare (subrutinele calculatorului rămân aceleaşi în lipsa intervenţiei umane), sunt intrinsec legate de activităţile perceptive şi motorii şi inexplicabil legate de emoţiile şi motivaţiile omului, care au o subtilă bază fiziologică. Caracteristicile comparabile ale calculatorului nu au fost nici măcar conceptualizate, nemaivorbind de realizarea lor efectivă. Procedurile umane sunt intrinsec continue, mai degrabă decât discrete sau numerice, de exemplu cu referire la trăsăturile prozodice ale vorbirii. Autopoemul nr. 312 compus de un calculator IBM 7091 se apreciază că nu a reuşit să se încadreze în acel echilibru fragil dintre informaţie şi redundanţă (expresia trăirii). Dar se poate vorbi cu adevărat de o creaţie a computerului? Finalitatea creaţiei este un eveniment al receptării umane. Or orice produs de acest tip trebuie să fie receptat în raport cu un fundal uman. Cum a arătat Jean-Merleau Ponty, omul este fundalul existenţei lumii, oricare ar fi aceea. Atunci când receptorul uman nu are în orizontul lui intenţional omul, ci doar o producţie verbală negândită şi netrăită de un om, atunci pseudoopera se autoanulează prin absenţa rădăcinii limbajului, care este omul. Fără omul din spatele ei, o figură de stil îşi pierde reperul absolut de raportare, e golită de toată tensiunea enunţului. Limbajul natural îşi actualizează valenţele valorice abia în raport cu omul rostitor, cu adâncurile generatoare ale cuvântului, care sunt subînţelese în operă şi care trimit continuu la o persoană şi la taina ei. Dacă nu există om, nu există alegere reală, nici tensiunea opţiunii, nici „surpriză” de tip artistic, şi prin urmare nici percepţia reuşitei stilistice. Absenţa fundalului uman este primordial cauza eşecului artei cibernetice, gândită (bineînţeles, literaturizând) ca o reuşită în sine. Omul este adâncul râvnit al oricărei imagini, gândea fenomenologul Ponty. Fără om, persoană iconoforă, lumea rămâne o simplă construcţie în plan, încetând să fie o viaţă în plin spaţiu.
Separarea radicală a ştiinţelor naturii de ştiinţele spiritului poate reflecta, din punct de vedere creştin, tocmai această absenţă a omului ca factor mediator, ca numitor comun între natură şi spirit. (Ca o interfaţă între teologie şi ştiinţă arta reuşeşte încă să reţină imaginea umană ca pe un pol al intenţionalităţii cosmice. Se spune, în general, despre artă, că reprezintă „existenţa pentru om”). Comprehensiunea a ajuns să se aplice numai domeniilor spiritului, opuse în mod radical ştiinţelor naturii. Ea încetează să aibă în vedere acea reţea de intenţionalităţi mai vastă care este Logosul dumnezeiesc mişcător deopotrivă în lucruri şi fiinţe. Formalizarea limbajului are loc prin separarea structurilor de înţelesurile lor. Caracterul operatoriu şi cel local devin trăsături caracteristice scientismului dominant în epocă. Ofensiva structuralismului îşi face loc în contextul unei lumi sustrase de la acel circuit cosmic participativ susţinut de energiile necreate la care s-au referit sfinţii Părinţi. Deprecierea limbajului natural în favoarea limbajelor formalizate aflate în plină ofensivă fără reflecţie critică, slăbirea legăturilor dintre ştiinţă şi filosofie, dintre structură şi sens, sunt simptomatice pentru starea de înstrăinare pricinuită de păcat. Trăim într-o lume care tinde să devină din ce în ce mai mult structurală şi din ce în ce mai puţin spirituală.
Fundamentele matematicii au evoluat de la nişte entităţi simple la structuri ce reprezintă sisteme operatorii complexe. „Un principiu de totalitate e dat de la început, iar această totalitate e de natură operatorie” (Jean Piaget). De la etapa sa grecească (eumorfică), urmată de aceea carteziană (metrică), matematica este dominată în zilele noastre de categoria structurii. După modurile în care funcţionează metodele şi limbajul matematicii aplicate, A. Lichnerowicz a făcut constatarea că trăim într-un univers matematic, şi că demersurile spiritului matematic reprezintă însăşi puterea omului asupra realităţii.
Confruntarea dintre constructivismul intuiţionist şi constructivismul logico-formalist în domeniul matematicii a admis şi poziţii intermediare, prin care intuitivul şi formalul se completează informativ, cum este cazul funcţionării computerului. Recosntrucţia matematicii contemporane a început o dată cu fundamentarea ei pe conceptul de structură. Epistemologul Piaget a raportat idea de structură matematică ce formează un ansamblu la psihogeneză, remarcând faptul că operaţiile mentale nu apar izolat, cid oar în cadrul unor sisteme. El militează pentru elaborarea unei teorii a integralităţilor, aptă să exprime construcţia specifică a structurilor logico-matematice. Realitatea matematică este aceea a construcţiei lor, iar aceasta este solidară cu caracterele cele mai generale ale organizării vii. După Solomon Marcus, cele trei revoluţii care au avut loc în câmpul matematicii în secolul XX au fost: revoluţia structurală (prin evoluţia categoriei), revoluţia logaritmică şi revoluţia dialectică, ce reclamă aşa-zisul experiment mintal. Aceasta prezintă asemănări cu metoda modelării în cadrul unui „proces de reconstrucţie ideală a realului”. Această idee de reconstrucţie a realului evocă, nu mai puţin, acel real ce se poate lăsa cuprins în legile constructivismului formal. Or tocmai acea existenţă înstrăinată de Dumnezeu se prezintă cu trăsături de binaritate antagonică, cunoaşte curgerea vieţii spre moarte, este menită unui constructivism perseverativ (constructivismul ca perseverenţă prin sine a structurii neparticipativă la energiile necreate).
Lupta viului cu entropia este marcată frecvent de aleatoriu şi indiferenţă faţă de valori, asemeni unui limbaj automat. Este aşa pentru că indică spre o „existenţă fără om”, deconectat de la limbajul natural, de la globalitatea semnificaţiilor teoantropotropice. Grigorie Moisil afirma: „calculatorul nu înţelege decât forma şi adjectivul formal l-aş traduce «ce poate fi înţeles de calculator»”. Au fost remarcate diferenţe între procedurile umane şi subrutinele calculatorului, precum: procedurile umane sunt supuse unor continue modificări, sunt afectate de utilizare (subrutinele calculatorului rămân aceleaşi în lipsa intervenţiei umane), sunt intrinsec legate de activităţile perceptive şi motorii şi inexplicabil legate de emoţiile şi motivaţiile omului, care au o subtilă bază fiziologică. Caracteristicile comparabile ale calculatorului nu au fost nici măcar conceptualizate, nemaivorbind de realizarea lor efectivă. Procedurile umane sunt intrinsec continue, mai degrabă decât discrete sau numerice, de exemplu cu referire la trăsăturile prozodice ale vorbirii. Autopoemul nr. 312 compus de un calculator IBM 7091 se apreciază că nu a reuşit să se încadreze în acel echilibru fragil dintre informaţie şi redundanţă (expresia trăirii). Dar se poate vorbi cu adevărat de o creaţie a computerului? Finalitatea creaţiei este un eveniment al receptării umane. Or orice produs de acest tip trebuie să fie receptat în raport cu un fundal uman. Cum a arătat Jean-Merleau Ponty, omul este fundalul existenţei lumii, oricare ar fi aceea. Atunci când receptorul uman nu are în orizontul lui intenţional omul, ci doar o producţie verbală negândită şi netrăită de un om, atunci pseudoopera se autoanulează prin absenţa rădăcinii limbajului, care este omul. Fără omul din spatele ei, o figură de stil îşi pierde reperul absolut de raportare, e golită de toată tensiunea enunţului. Limbajul natural îşi actualizează valenţele valorice abia în raport cu omul rostitor, cu adâncurile generatoare ale cuvântului, care sunt subînţelese în operă şi care trimit continuu la o persoană şi la taina ei. Dacă nu există om, nu există alegere reală, nici tensiunea opţiunii, nici „surpriză” de tip artistic, şi prin urmare nici percepţia reuşitei stilistice. Absenţa fundalului uman este primordial cauza eşecului artei cibernetice, gândită (bineînţeles, literaturizând) ca o reuşită în sine. Omul este adâncul râvnit al oricărei imagini, gândea fenomenologul Ponty. Fără om, persoană iconoforă, lumea rămâne o simplă construcţie în plan, încetând să fie o viaţă în plin spaţiu.
marți, 9 martie 2010
Matematica – un tip specific de cunoaştere
Interesându-se de filosofia matematicii, studiul nostru îşi propune să se refere la tipul cu totul specific de cunoaştere pe care îl reprezintă matematica (prin cel puţin o parte a ei), disciplină care nu poate fi înglobată în totalitatea ei gândirii ştiinţifice. Opoziţiile care se fac sunt de obicei între cunoaşterea mitică, comună, artistică, ştiinţifică şi filosofică. În prezent, nu numai că fizicienii folosesc modelul matematic în locul celui mecanic, dominant în secolul al XIX-lea, dar, mai mult decât atât, se poate vorbi despre o dominaţie a metodei matematice printr-o fascinaţie pe care o exercită asupra oricărei inteligenţe. Einstein rămâne cel mai bun exemplu de folosire a matematicii ca model, cu referire la folosirea aparatului matematic denumit calcul tensorial, în cadrul teoriei relativităţii generalizate. S-a afirmat că matematica este oglindirea gândirii; obiectul propriu-zis al gândirii matematice îl constituie produse ale gândirii, creaţii autonome ale spiritului. Constatarea că metodele matematice se dovedesc utile în studierea fenomenelor fizice şi de asemenea observaţia că există un progres în acest sens al teoriilor fac plauzibilă, pe cât de discutabilă, idea unei naturi cvasimatematice a realităţii. De notorietate sunt cazurile când formule matematice menite iniţial să uşureze calculul au condus, în procesul căutărilor, la concluzii verificate ulterior pe cale experimentală. Este de consemnat şi de comentat o opinie venită din partea unor filosofi logicieni, că deşi s-a încercat să se prezinte ştiinţa actuală ca având nevoie de o epistemologie nouă, totuşi epoca noastră este, încă, una carteziană. Ea nu respinge de fapt ideile clare şi distincte, cum ar părea că o face (a se vedea Louis de Broglie), ci lărgeşte cadrul, admiţând în corpul ştiinţei şi idei numai pentru „compatibilitatea lor” cu cele deja admise în construcţia unei ştiinţe determinate. Prin aceasta, însă, raţionalismul lucidităţii carteziene nu este afectat în esenţa lui, ci dimpotrivă amplificat (Anton Dimitriu). S-a spus că matematica prezintă o imagine ideală a unor fenomene ascunse. Este ca o hartă ideală pentru o ţară încă neidentificată cu precizie, sau care, poate, nici nu există în realitate. Omul rescrie lumea din el însuşi, prin procedee matematice. „La sfârşit, scria Jacques Maritain, gândirea umană va apărea ca un fel de demiurg, care fabrică lumea cognoscibilă cu conceptele sale, şi nu realitatea va cere ştiinţei să fie adevărată, ci ştiinţa va cere realităţii de a fi ştiinţifică”.
Principiul matematic tinde azi să devină şi un criteriu al calităţii de a fi actual şi eventual acceptat care i se pretinde unui sistem metafizic. „Metaphysical systems do contain sufficiently general primitive, intuitive concepts and principles so as to suggest and even generate, mathematical (and also scientific) concepts and principles; and conversely” (Joel Friedman). Gândul acesta ne duce la o frază a lui E. T. Bell: „Teologii medievali erau matematicieni frustraţi”. Acest prestigiu cvasi-universal al matematicii are o legătură cu constatarea că matematica este, mai mult decât o ştiinţă, este „partea exactă a gândirii noastre” (Brouwer). Brouwer a afirmat că la originea acestei gândiri se află sentimentul timpului, adică „desfacerea unui moment trăit în două părţi distincte, dintre care una lasă loc celeilalte, dar este reţinută de memorie”. Acest motor al binarităţii este, s-a spus, impulsul psihologic fundamental al activităţii matematice. În acest context, comentatorii au ajuns să şi explice o anumită repulsie faţă de matematici, ce-ar fi de fapt repulsie faţă de desfacerea momentului trăit şi o reacţie a umanităţii omului faţă de un mecanism proliferativ al ordinii, o ordine însă neconstruită axiologic. Deşi astăzi depăşită, concepţia logicistă asupra matematicii considera nu cu totul neîntemeiat matematica drept o extensie a logicii. Examenul logic constă în cuprinderea posibilului formal, acela care este pus în evidenţă prin separarea mentală a structurilor de înţelesurile purtate. S-a spus că în matematică lucrul cel mai important nu îl constituie definiţiile sau demonstraţiile, ci apariţia problemelor, şi că problemele apar atât din bucuria jocului gândirii, cât şi din meditaţiile asupra limitelor gândirii noastre. Matematica s-a înnoit când a introdus în raţionalul ei iraţionalul, cum se vede în aporiile continuumului şi ale infinitului (Constantin Noica). Dar caracteristic pentru entităţile matematice nu este atât abstracţia cât exactitatea. De aici, rezultă senzaţia pregnantă a matematicii ca joc superior al minţii. Într-o anumită privinţă, lumea obiectelor matematice este mai bogată decât lumea reală. Pentru mulţi, matematica apare ca o ştiinţă a sistemelor formale. Rucker (Infinity and the Mind) vede sensul ultim al matematicilor în intenţia lor de a integra infinitul. „Este posibil să se considere istoria fundamentelor matematicii ca o extindere progresivă a universului matematic pentru a include din ce în ce mai multe infinităţi”. Cantor introduce noţiunea de transfinit sau suprafinit, care poate fi determinat, ca şi finitul, prin anumite numere. El vede această imagine matematică în corespondenţă cu structura intelectului uman care „are o predispoziţie nemărginită pentru formarea etajată de clase întregi de numere, care se află faţă de modurile infinite într-o anumită relaţie şi ale căror puteri sunt de o tărie crescătoare”. Cunoscutul filosof român Constantin Noica a făcut observaţia că, deşi gândesc paradoxal, matematicile fac astfel spre a simplifica şi opera, nu spre a pune în lumină complexul. Ele spun: mulţime de un element. Au adus perspectiva pluralului („altceva decât diversul”), care e omogen şi le îngăduie suprimarea calitativului”.
Ideea de valoare tulbură ordinea matematică a lucrurilor. Formularea matematică, în această concepţie, guvernează cu principiul metodologic al cantitativizării, mai ales în situaţia în care se tinde spre extrapolarea limbajului matematic asupra marilor domenii spirituale. S-a spus că gândirea matematică este, din punct de vedere psihologic, un tip de gândire exactă în care îndoiala şi tragicul nu-şi află loc, în măsura în care aici se pun în mişcare principii şi limbaje convenţionale, nu adâncimi ale fiinţei.
Şi totuşi matematica este chemată să pună întrebări filosofiei. Aceasta din urmă este chemată să judece asupra statutului entităţilor matematice sau asupra diverselor probleme interne ale matematicii care incită gândirea în ansamblul ei, cum ar fi: relaţia dintre finit şi infinit, dintre local şi global, etc. Economicitatea, ingeniozitatea, insolitul unor demonstraţii matematice, s-a spus, pot fi considerate prin analogie cu o operă de artă, mai ales când sunt produsul colaborării spiritului matematic cu spiritul logic. Matematica dă naştere unor lumi închise, cu regului imanente, prestabilite, suficiente în sine. S-a afirmat că interacţiunea dintre invenţie şi descoperire explică de ce matematica n-are nevoie de stimuli din exterior, pentru că ea inventează entităţi, apoi le descoperă proprietăţile, relaţiile lor cu alte entităţi preexistente, iar aceste descoperiri îi sugerează inventarea unor entităţi noi ş.a.m.d. Sunt generate lumi posibile.
Aşa cum le-a caracterizat Lucács György, obiectele matematice sunt, în analogie cu cele poetice, entităţi fiinţând în sine şi în acelaşi timp „existând numai pentru om”. Însă, cum s-a remarcat „existenţa pentru om” a conceptelor matematice nu e atât de evidentă precum aceea a obiectelor estetice. Totuşi, persistă şi în prezent o credinţă în aprioritatea, în perenitatea conceptelor matematice, în fiinţarea lor independent de subiectivitatea umană.
Definiţia doctrinei matematice dată de vestitul Program de la Erlangen l-a inspirat pe matematicianul şi poetul Dan Barbilian să schiţeze „un interval al principiilor spirituale constructive, unde poezia se uneşte cu matematica”. Concepută de matematicianul Felix Klein, geometria ca teorie a invarianţilor unui anumit grup de transformări este o fundamentare grupală care pune în lumină o proprietate latentă a doctrinelor matematice: închiderea lor. Faptul nu înseamnă limitarea numerică a teoremelor, ci doar că nici o teoremă nu poate ieşi niciodată dintr-un cadru dat, previzibil. Metoda erlangiană permite, după matematicianul roman, stabilirea unor analogii între domenii ale spiritului vorbind limbaje total diferite, prin apartenenţa lor la aceeaşi structură abstractă a invariantului de profunzime. Astfel, specializării strâmte ori tehnicităţii opace i se substituie un pluralism luminat. Au existat diverse luări de poziţie despre influenţa teologiei creştine, a Ortodoxiei în poezia lui Dan Barbilian (Ion Barbu). Marin Mincu, de pildă, în teza sa de doctorat, a arătat că parte din poemele ciclului „Joc secund” au un lirism ascuns „deductibil prin descrifrarea gnomicului biblic conţinut”, cu invocarea elementelor de ritual creştin. Poezia antimimetică a lui Barbu are ca denotat semnificaţia simbolică, o axiomă fundamentală exprimată printr-o formă eliptică, asemănătoare „frumuseţii canonice a enunţului matematic”, după cum declară autorul ei. Această „celebritate sumară”, această „artă mai general concepută” este, cum arăta criticul Mincu, aparent paradoxal „deschisă prin univocitate”. „Emoţia e mai profundă şi mai agravată parcă de densitatea pe care i-o conferă o formă avară” (Ion Barbu). În amplul studiu al lui Mandics György, dedicat poeziei lui Barbu, se recunoaşte că elementele universului creştin, „momentele lui binecunoscute le-a folosit, în schimb, din plin la forjarea unor sensuri surprinzătoare, la scurtări de drumuri cu speranţa univocităţii codului biblic, element necesar pentru a elimina schelăria construcţiei ideatice, pentru a scădea redundanţa exprimării”. Tendinţa către o unitate ce închide în sine o maximă deschidere semnificativă Barbu a descris-o ca pe o ridicare în înaltul unui „univers de curăţii şi semne”. Paradoxului „finitului mai mare decât infinitul”, al deschiderii în închidere, descrie starea de a fi sub ochiul lui Dumnezeu. Aici totul converge diferenţiindu-se şi grupându-se liber în unităţi, în „grupuri”. În această calitate a sa, grupul devine ca o axă a consistenţei şi categoricităţii unui sistem de meditaţie poetică. Această viziune i-a fost evocată lui Barbu de modalitatea în care matematicianul Hilbert şi-a edificat sistemul de axiome consistent (liber de contradicţii) şi de asemenea caracterizat prin categoricitate (sau completitudine). Aceste trăsături sunt proprii prin excelenţă unui univers de completitudine metafizică. Sunt comentatori (d. ex. Mandics György) ce au remarcat că sentimentul de bucurie cognitivă dobândeşte în confesiunile lui Ion Barbu o tonalitate cunoscută din operele lui Dionisie Areopagitul, o coloratură înrudită cu trăirea mistică. Nu vorbeşte despre cunoaştere pur şi simplu, ci despre cunoaştere mântuitoare: „să alegi între graţie şi Graţie, între încântare şi Mântuire, iată canonul întrebării”.
Noul spirit în care e condusă speculaţia axiomatică fixează cercetătorului un punct înalt de comandă, din care diferenţele accidentale între lucrurile matematice se şterg, pentru a nu rămâne decât unele aspecte foarte generale, aspectele funcţionale. „Disciplinele matematice, în coordonarea lor axiomatică, îmbracă frumuseţe platoniciană. Graniţele lor sunt mutate mai departe, în anume cercuri ale ideilor, şi cea mai de seamă ispravă axiomatică revine tocmai la a trage punţi între aceste regiuni înalte, aparent incomunicabile (Dan Barbilian). Viziunea poetică a lui Dan Barbilian decurge din conceperea matematicii drept axiomatică în spiritul Programului de la Erlangen. Însuşi fondul Programului de la Erlangen constă tocmai în a face ordine în tabloul lumii format din imagini izolate, în a include în familii izomorfe concepţiile identice în esenţă. „Este locul oricărei frumuseţi inteligibile: înţelegerea pură, onoarea geometriilor”. Aşezată sub metafora unui ideal transcendent, geometria încifrează un mesaj fundamental, menit să formuleze în sens hilbertian „obiectul” sau, cu cuvintele lui Dan Barbilian, „existenţele substanţial indefinite”. Indefinite ca şi punctul, dreapta, planul sunt şi omul, existenţa, cunoaşterea... Conţinutul acestor „cupole” poate fi doar parafrazat, dar nu şi epuizat, deoarece ele sunt „punctele critice ale unei naturi” sau sunt „existenţele ideale” (Dan Barbilian). „Teoremele de închidere ne invită să reflectăm îndelung asupra caracterului fascinator, religios aproape, al anumitor adevăruri matematice” (Dan Barbilian). Poezia trebuie să păstreze invariaţie faţă de anumite grupuri de transformări verbale. Invariantul, permanenţa, e „subtila disociere intelectuală”. În cursul universitar de axiomatică ţinut de Dan Barbilian, acesta distinge între axiomatica ca ştiinţă şi axiomatica ca metodă. Metoda axiomatică este un stil opus stilului algoritmic. În prima, instrumentul de cercetare sau de exprimare este dialectica, adică jocul logic al noţiunilor, a doua are ca metodă de lucru calculul. Despre axiomatică se arată că ea este apropiată de critica literară, prin preocuparea de a constitui sinteze valabile între unităţi compozite puse la îndemână de o activitate anterioară. Astfel, axiomatica gândeşte prin doctrine, nu prin teoreme, este ca o matematică la puterea a doua. Transpus în poezie, acestui sistem cvasiaxiomatic îi este specific faptul că obiectele şi conexiunile din cuprinsul lui nu sunt formalizate, ci conceptuale, în descrierea lor putând fi folosit limbajul natural. Geometria poate fi gândită ca poezie atunci când se autocontemplă şi când devine meditaţie asupra gândirii înseşi. În acest moment, este depăşit principiul logicii discursive, care este în esenţă: un obiect nu poate fi numit decât cu un singur nume. Filosoful român Camil Petrescu a vorbit de apogeticul logic acolo unde avem realizarea maximă a acestui principiu, şi anume în aritmetică. Numărul „trei” nu are în nici o limbă două nume. Matematica modernă a ajuns chiar la unicitatea numelui internaţional, la simbolul cifră. Acesta revine la o teoremă fundamentală: apogeticul logic corespunde cu apogeticul determinării, univocitatea numirii ca maximă determinare. Dar, atenţionează filosoful citat, determinarea maximă pe o dimensiune nu e la fel pe toate dimensiunile. Ce câştigă anume pe o dimensiune pierde pe alta.
Fizicianul englez G. Thomson, referindu-se la consecinţele indeterminării în fizică, afirma despre această limitare fundamentală a cunoştinţelor noastre că este o noutate. Noutatea nu constă în faptul că experienţele sunt imprecise (de când lumea au fost aşa), ci din faptul că pentru prima oară se vorbeşte despre ceva ce nu poate fi cunoscut, că există o limită a cunoaşterii experimentale în sine. Referindu-se la veacul din care tocmai am ieşit, filosoful Constantin Noica nota, citându-l pe Wittgenstein: „Veacul nu are decât câteva mari rezultate negative: matematica nu poate fi redusă la logică (Gödel), deci nu e perfect raţională; fiinţa nu poate fi rostită (Heidegger), deci filosofia discursivă trebuie să tacă asupra ei; societatea şi istoria nu pot fi controlate (eşecul socialismului!)”.
de Florin Caragiu
Principiul matematic tinde azi să devină şi un criteriu al calităţii de a fi actual şi eventual acceptat care i se pretinde unui sistem metafizic. „Metaphysical systems do contain sufficiently general primitive, intuitive concepts and principles so as to suggest and even generate, mathematical (and also scientific) concepts and principles; and conversely” (Joel Friedman). Gândul acesta ne duce la o frază a lui E. T. Bell: „Teologii medievali erau matematicieni frustraţi”. Acest prestigiu cvasi-universal al matematicii are o legătură cu constatarea că matematica este, mai mult decât o ştiinţă, este „partea exactă a gândirii noastre” (Brouwer). Brouwer a afirmat că la originea acestei gândiri se află sentimentul timpului, adică „desfacerea unui moment trăit în două părţi distincte, dintre care una lasă loc celeilalte, dar este reţinută de memorie”. Acest motor al binarităţii este, s-a spus, impulsul psihologic fundamental al activităţii matematice. În acest context, comentatorii au ajuns să şi explice o anumită repulsie faţă de matematici, ce-ar fi de fapt repulsie faţă de desfacerea momentului trăit şi o reacţie a umanităţii omului faţă de un mecanism proliferativ al ordinii, o ordine însă neconstruită axiologic. Deşi astăzi depăşită, concepţia logicistă asupra matematicii considera nu cu totul neîntemeiat matematica drept o extensie a logicii. Examenul logic constă în cuprinderea posibilului formal, acela care este pus în evidenţă prin separarea mentală a structurilor de înţelesurile purtate. S-a spus că în matematică lucrul cel mai important nu îl constituie definiţiile sau demonstraţiile, ci apariţia problemelor, şi că problemele apar atât din bucuria jocului gândirii, cât şi din meditaţiile asupra limitelor gândirii noastre. Matematica s-a înnoit când a introdus în raţionalul ei iraţionalul, cum se vede în aporiile continuumului şi ale infinitului (Constantin Noica). Dar caracteristic pentru entităţile matematice nu este atât abstracţia cât exactitatea. De aici, rezultă senzaţia pregnantă a matematicii ca joc superior al minţii. Într-o anumită privinţă, lumea obiectelor matematice este mai bogată decât lumea reală. Pentru mulţi, matematica apare ca o ştiinţă a sistemelor formale. Rucker (Infinity and the Mind) vede sensul ultim al matematicilor în intenţia lor de a integra infinitul. „Este posibil să se considere istoria fundamentelor matematicii ca o extindere progresivă a universului matematic pentru a include din ce în ce mai multe infinităţi”. Cantor introduce noţiunea de transfinit sau suprafinit, care poate fi determinat, ca şi finitul, prin anumite numere. El vede această imagine matematică în corespondenţă cu structura intelectului uman care „are o predispoziţie nemărginită pentru formarea etajată de clase întregi de numere, care se află faţă de modurile infinite într-o anumită relaţie şi ale căror puteri sunt de o tărie crescătoare”. Cunoscutul filosof român Constantin Noica a făcut observaţia că, deşi gândesc paradoxal, matematicile fac astfel spre a simplifica şi opera, nu spre a pune în lumină complexul. Ele spun: mulţime de un element. Au adus perspectiva pluralului („altceva decât diversul”), care e omogen şi le îngăduie suprimarea calitativului”.
Ideea de valoare tulbură ordinea matematică a lucrurilor. Formularea matematică, în această concepţie, guvernează cu principiul metodologic al cantitativizării, mai ales în situaţia în care se tinde spre extrapolarea limbajului matematic asupra marilor domenii spirituale. S-a spus că gândirea matematică este, din punct de vedere psihologic, un tip de gândire exactă în care îndoiala şi tragicul nu-şi află loc, în măsura în care aici se pun în mişcare principii şi limbaje convenţionale, nu adâncimi ale fiinţei.
Şi totuşi matematica este chemată să pună întrebări filosofiei. Aceasta din urmă este chemată să judece asupra statutului entităţilor matematice sau asupra diverselor probleme interne ale matematicii care incită gândirea în ansamblul ei, cum ar fi: relaţia dintre finit şi infinit, dintre local şi global, etc. Economicitatea, ingeniozitatea, insolitul unor demonstraţii matematice, s-a spus, pot fi considerate prin analogie cu o operă de artă, mai ales când sunt produsul colaborării spiritului matematic cu spiritul logic. Matematica dă naştere unor lumi închise, cu regului imanente, prestabilite, suficiente în sine. S-a afirmat că interacţiunea dintre invenţie şi descoperire explică de ce matematica n-are nevoie de stimuli din exterior, pentru că ea inventează entităţi, apoi le descoperă proprietăţile, relaţiile lor cu alte entităţi preexistente, iar aceste descoperiri îi sugerează inventarea unor entităţi noi ş.a.m.d. Sunt generate lumi posibile.
Aşa cum le-a caracterizat Lucács György, obiectele matematice sunt, în analogie cu cele poetice, entităţi fiinţând în sine şi în acelaşi timp „existând numai pentru om”. Însă, cum s-a remarcat „existenţa pentru om” a conceptelor matematice nu e atât de evidentă precum aceea a obiectelor estetice. Totuşi, persistă şi în prezent o credinţă în aprioritatea, în perenitatea conceptelor matematice, în fiinţarea lor independent de subiectivitatea umană.
Definiţia doctrinei matematice dată de vestitul Program de la Erlangen l-a inspirat pe matematicianul şi poetul Dan Barbilian să schiţeze „un interval al principiilor spirituale constructive, unde poezia se uneşte cu matematica”. Concepută de matematicianul Felix Klein, geometria ca teorie a invarianţilor unui anumit grup de transformări este o fundamentare grupală care pune în lumină o proprietate latentă a doctrinelor matematice: închiderea lor. Faptul nu înseamnă limitarea numerică a teoremelor, ci doar că nici o teoremă nu poate ieşi niciodată dintr-un cadru dat, previzibil. Metoda erlangiană permite, după matematicianul roman, stabilirea unor analogii între domenii ale spiritului vorbind limbaje total diferite, prin apartenenţa lor la aceeaşi structură abstractă a invariantului de profunzime. Astfel, specializării strâmte ori tehnicităţii opace i se substituie un pluralism luminat. Au existat diverse luări de poziţie despre influenţa teologiei creştine, a Ortodoxiei în poezia lui Dan Barbilian (Ion Barbu). Marin Mincu, de pildă, în teza sa de doctorat, a arătat că parte din poemele ciclului „Joc secund” au un lirism ascuns „deductibil prin descrifrarea gnomicului biblic conţinut”, cu invocarea elementelor de ritual creştin. Poezia antimimetică a lui Barbu are ca denotat semnificaţia simbolică, o axiomă fundamentală exprimată printr-o formă eliptică, asemănătoare „frumuseţii canonice a enunţului matematic”, după cum declară autorul ei. Această „celebritate sumară”, această „artă mai general concepută” este, cum arăta criticul Mincu, aparent paradoxal „deschisă prin univocitate”. „Emoţia e mai profundă şi mai agravată parcă de densitatea pe care i-o conferă o formă avară” (Ion Barbu). În amplul studiu al lui Mandics György, dedicat poeziei lui Barbu, se recunoaşte că elementele universului creştin, „momentele lui binecunoscute le-a folosit, în schimb, din plin la forjarea unor sensuri surprinzătoare, la scurtări de drumuri cu speranţa univocităţii codului biblic, element necesar pentru a elimina schelăria construcţiei ideatice, pentru a scădea redundanţa exprimării”. Tendinţa către o unitate ce închide în sine o maximă deschidere semnificativă Barbu a descris-o ca pe o ridicare în înaltul unui „univers de curăţii şi semne”. Paradoxului „finitului mai mare decât infinitul”, al deschiderii în închidere, descrie starea de a fi sub ochiul lui Dumnezeu. Aici totul converge diferenţiindu-se şi grupându-se liber în unităţi, în „grupuri”. În această calitate a sa, grupul devine ca o axă a consistenţei şi categoricităţii unui sistem de meditaţie poetică. Această viziune i-a fost evocată lui Barbu de modalitatea în care matematicianul Hilbert şi-a edificat sistemul de axiome consistent (liber de contradicţii) şi de asemenea caracterizat prin categoricitate (sau completitudine). Aceste trăsături sunt proprii prin excelenţă unui univers de completitudine metafizică. Sunt comentatori (d. ex. Mandics György) ce au remarcat că sentimentul de bucurie cognitivă dobândeşte în confesiunile lui Ion Barbu o tonalitate cunoscută din operele lui Dionisie Areopagitul, o coloratură înrudită cu trăirea mistică. Nu vorbeşte despre cunoaştere pur şi simplu, ci despre cunoaştere mântuitoare: „să alegi între graţie şi Graţie, între încântare şi Mântuire, iată canonul întrebării”.
Noul spirit în care e condusă speculaţia axiomatică fixează cercetătorului un punct înalt de comandă, din care diferenţele accidentale între lucrurile matematice se şterg, pentru a nu rămâne decât unele aspecte foarte generale, aspectele funcţionale. „Disciplinele matematice, în coordonarea lor axiomatică, îmbracă frumuseţe platoniciană. Graniţele lor sunt mutate mai departe, în anume cercuri ale ideilor, şi cea mai de seamă ispravă axiomatică revine tocmai la a trage punţi între aceste regiuni înalte, aparent incomunicabile (Dan Barbilian). Viziunea poetică a lui Dan Barbilian decurge din conceperea matematicii drept axiomatică în spiritul Programului de la Erlangen. Însuşi fondul Programului de la Erlangen constă tocmai în a face ordine în tabloul lumii format din imagini izolate, în a include în familii izomorfe concepţiile identice în esenţă. „Este locul oricărei frumuseţi inteligibile: înţelegerea pură, onoarea geometriilor”. Aşezată sub metafora unui ideal transcendent, geometria încifrează un mesaj fundamental, menit să formuleze în sens hilbertian „obiectul” sau, cu cuvintele lui Dan Barbilian, „existenţele substanţial indefinite”. Indefinite ca şi punctul, dreapta, planul sunt şi omul, existenţa, cunoaşterea... Conţinutul acestor „cupole” poate fi doar parafrazat, dar nu şi epuizat, deoarece ele sunt „punctele critice ale unei naturi” sau sunt „existenţele ideale” (Dan Barbilian). „Teoremele de închidere ne invită să reflectăm îndelung asupra caracterului fascinator, religios aproape, al anumitor adevăruri matematice” (Dan Barbilian). Poezia trebuie să păstreze invariaţie faţă de anumite grupuri de transformări verbale. Invariantul, permanenţa, e „subtila disociere intelectuală”. În cursul universitar de axiomatică ţinut de Dan Barbilian, acesta distinge între axiomatica ca ştiinţă şi axiomatica ca metodă. Metoda axiomatică este un stil opus stilului algoritmic. În prima, instrumentul de cercetare sau de exprimare este dialectica, adică jocul logic al noţiunilor, a doua are ca metodă de lucru calculul. Despre axiomatică se arată că ea este apropiată de critica literară, prin preocuparea de a constitui sinteze valabile între unităţi compozite puse la îndemână de o activitate anterioară. Astfel, axiomatica gândeşte prin doctrine, nu prin teoreme, este ca o matematică la puterea a doua. Transpus în poezie, acestui sistem cvasiaxiomatic îi este specific faptul că obiectele şi conexiunile din cuprinsul lui nu sunt formalizate, ci conceptuale, în descrierea lor putând fi folosit limbajul natural. Geometria poate fi gândită ca poezie atunci când se autocontemplă şi când devine meditaţie asupra gândirii înseşi. În acest moment, este depăşit principiul logicii discursive, care este în esenţă: un obiect nu poate fi numit decât cu un singur nume. Filosoful român Camil Petrescu a vorbit de apogeticul logic acolo unde avem realizarea maximă a acestui principiu, şi anume în aritmetică. Numărul „trei” nu are în nici o limbă două nume. Matematica modernă a ajuns chiar la unicitatea numelui internaţional, la simbolul cifră. Acesta revine la o teoremă fundamentală: apogeticul logic corespunde cu apogeticul determinării, univocitatea numirii ca maximă determinare. Dar, atenţionează filosoful citat, determinarea maximă pe o dimensiune nu e la fel pe toate dimensiunile. Ce câştigă anume pe o dimensiune pierde pe alta.
Fizicianul englez G. Thomson, referindu-se la consecinţele indeterminării în fizică, afirma despre această limitare fundamentală a cunoştinţelor noastre că este o noutate. Noutatea nu constă în faptul că experienţele sunt imprecise (de când lumea au fost aşa), ci din faptul că pentru prima oară se vorbeşte despre ceva ce nu poate fi cunoscut, că există o limită a cunoaşterii experimentale în sine. Referindu-se la veacul din care tocmai am ieşit, filosoful Constantin Noica nota, citându-l pe Wittgenstein: „Veacul nu are decât câteva mari rezultate negative: matematica nu poate fi redusă la logică (Gödel), deci nu e perfect raţională; fiinţa nu poate fi rostită (Heidegger), deci filosofia discursivă trebuie să tacă asupra ei; societatea şi istoria nu pot fi controlate (eşecul socialismului!)”.
de Florin Caragiu
duminică, 7 martie 2010
Răspuns de apărare
Sunt persoane care răspândesc pe diverse bloguri un fragment de dialog între Părintele Arsenie Papacioc şi Părintele Ioanichie Bălan, doi duhovnici pe care de altfel îi stimez, dar care greşesc în privinţa aprecierii Pr. Ghelasie şi a scrierilor sale.
Ca să lămuresc problema, o sa redau aici fragmentul şi o să arăt de ce acest dialog comportă erori de înţelegere. Să mă ierte distinşii părinţi şi ucenicii lor, dar adevărul e deasupra tuturor şi nu consider că este o lipsă de respect să încerc a face lumină în acest caz, mai ales că eroarea lor nu este din intenţie rea, şi e firesc să corectezi atunci când intenţia ta este onestă.
Iată un fragment citat din cartea “Ne vorbeste pr. Arsenie Papacioc”, vol II:
“P.I.(Pr. Ioanichie): – De miscarea Parintelui Ghelasie de la Frasinei ce ne spuneti? Se amesteca Ortodoxia cu ideile budhiste, cu reîncarnarea, cu plante, cu radacini, cu buruieni…
P.A.(Pr. Arsenie): – Cu pâine harica (parintele râde).
P.I.: – Iei faina, o înmoi si usuci la soare, apoi la umbra, o manânci si zice ca dupa aceea ai har în tine.
P.A.: – Felix e împotriva lor.
P.I.: – Si eu sunt împotriva lor. Eu am vazut o carte a lor, o am în casa, dar nu o mai gasesc. „Isihasm” se numeste. El are multe carti.
P.A.: – E scrisa marunt, nu se poate citi.
P.I.: – Nu numai ca marunt, dar nu întelegi ideile. Totul e pus cu litera mare si, sus, numele lui, apoi titlul cartii: „Isihasm”; mai jos: „Dialog în absolut”, si mai jos: „Editura Axis Mundi”. Asta înseamna „Editura masonica mondiala”. Ca sa stiti. Noi suntem informati în privinta aceasta. Si el colaboreaza cu ei, iar cartea înauntru e plina de însemne budhiste si yoghine: yin si yang, idei de reîncarnare, nici un citat din Biblie, si o semneaza „Ghelasie”. Ati auzit de carti din acestea? Iar pe coperta cartii, culmea, pe coperta mare a cartii, apare steaua lui David si semnul masonic pus ca un blazon, ca o sigla, peste Duhul Sfânt. Deci Duhul Sfânt este cenzurat de sigla masonica.
P.A.: – E ceva amestecat, parinte.
P.I.: – Ceva… Doamne! Si erau cei doi de la Râmnicu Vâlcea, iertati, am vorbit cu ei -eu sunt îndraznet. N-a facut nimic! Am vorbit si cu Înaltul de la Iasi.
P.A.: – Steaua lui David, sa zic asa ca sa fiu înteles, este adoptata de evrei. E „crucea” lor.
P.I.: – O fi de evrei, dar nu trebuie sa o pui peste Duhul Sfânt.
P.A.: – Dar, David, parinte, când a facut steaua aceasta n-a facut-o fara rost, a facut-o Împaratul David. Uite de ce (sa ma scuzati ca va dau o mica explicatie): steaua lui David, când a facut-o el, a considerat ca fiinta omeneasca este în fruntea tuturor lucrurilor creatiei lui Dumnezeu. Si, atunci, el a vrut sa prinda aici omul, care înseamna si femeie. Si, atunci, pentru om, care e tare în umeri, a facut triunghiul cu baza în sus. Un triunghi echilateral. Pentru femeie, care e mare în solduri, pentru nasteri, a pus triunghiul inversat. Si aici e om si femeie. Are o motivatie, numai ca noi nu o acceptam, pentru ca evreii, propriu-zis, nu se astâmpara cu tot ce fac.
Comentariul meu este următorul:
Acest dialog intre Parintii Ioanichie si Arsenie arata cat de prost informati sunt dansii. Ii respect ca oameni duhovnicesti, dar nu iau de bun tot ce zic pentru ca sunt cazuri cand, uite, vorbesc din auzite sau fara sa aiba habar. Parintele Arsenie a auzit despre Pr. Ghelasie de la “binevoitori”, fara sa fi citit nimica (mi-a spus personal), si pr. Ioanichie probabil la fel. Pr. Ghelasie aduce o critică foarte pertinentă în favoarea viziunii creştine ortodoxe şi împotriva reîncarnării şi a teoriilor orientale în genere. La fel, aduce o critica pertinenta din perspectiva crestina iconica teoriei orientale despre Yin si Yang, de logică energetist-dualistă. Are chiar o carte care se ocupă cu critica teoriei reîncarnării, arătând că este inacceptabilă într-o înţelegere creştină, axată pe Taina Întrupării şi Învierii lui Hristos. Pe de altă parte, e absurd să iei în derâdere medicina naturală, când creştinismul pune preţ pe toată creaţia ca dar al lui Dumnezeu pentru om şi atâţia oameni bolnavi au nevoie de o alinare reală în bolile trupeşti. Pr. Ghelasie a publicat la Editura Axis Mundi tocmai ca multi dintre cei fascinati de conceptiile orientale sa citeasca si sa inteleaga adevarul dumnezeiesc al viziunii crestine. De altfel, ulterior, multi dintre acestia l-au cautat si au descoperit comoara ascunsa in tarina, facand lucrator harul Botezului. Iar cat despre sigle si colaborari cu masonii, este iarasi o afirmatie gratuita, o eroare grosolană, Pr. Ghelasie neavand absolut nimic de-a face cu masoneria si simbolurile masonice. Cred ca s-a ajuns in situatia sa nu mai poti folosi un simbol, o reprezentare simbolica, ca iti sar in cap unii ca uite, simbolul respectiv apare prin nu stiu ce carte masonica. Or important nu e simbolul ca reprezentare grafica formala, ca a aparut pe nu stiu unde, ca doar daca apare o reprezentare in forma de cruce in nu stiu ce tratat necrestin nu o sa lepadam Crucea! Importanta e folosirea contextuala a simbolului respectiv, ce sens ii dai! Si cu siguranta la Parintele Ghelasie nici nu poate fi vorba despre insemne masonice. Toate simbolurile folosite au o semnificatie crestina precisa, cu incarcatura dogmatica. Cum se intampla si cu Steaua lui David, despre care voi aminti mai jos.
Apoi Pr. Ghelasie vorbeste despre painea pustniceasca pentru ca ea era cuprinsa in traditia pustnicilor isihasti, care coceau painea la soare, fara foc. Nu zice nicaieri ca daca mananci painea ai har, ci ideea e sa ai constiinta ca Hristos e Painea Vietii pana si in cele mai marunte acte ale tale, cum e hrana. Si ca Dumnezeu a randuit ca painea sa fie aleasa ca un “chip” al Trupului lui Hristos in lumea materiala si in liturghisirea euharistica a Bisericii. Iar explicatia Pr. Arsenie despre Steaua lui David e ridicola, desacralizanta in raport cu Scriptura si cu sensul ei dumnezeiesc si nu ii face cinste Parintelui Arsenie, sa ma ierte Parintele. Faptul că Vechiul Testament prefigurează arătarea Tainei Întruparii lui Hristos este un principiu patristic central. Pr. Ghelasie arata clar sensul dumnezeiesc, revelat in crestinism, al Stelei lui David. Triunghiul cu varful in jos inseamna ca Dumnezeu s-a intrupat, iar triunghiul cu varful in sus inseamna ca omul se indumnezeieste. Deci Steaua lui David se traduce prin cuvantul Sf. Atanasie cel Mare: Dumnezeu s-a intrupat ca omul sa se indumnezeiasca. Mare pacat ca un om duhovnicesc ca Pr. Ghelasie este atacat. Slavă Domnului că ierarhii noştri au avut înţelepciunea să nu ia în seamă aţâţările regretabile ale acestor Părinţi, de altfel oameni duhovniceşti (vezi, de exemplu, aici, un articol al Mitropolitului Serafim Joantă). Se pare, însă, că şi cei duhovniceşti mai pot greşi. Mai mult ca sigur că au o intenţie bună, dar în acest punct râvna e nesocotită.
Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!
Pe de altă parte, Pr. Staniloae, ale carui cuvinte la adresa Pr. Ghelasie, spuse foarte in treacat si lipsite de argumentatie, sunt invocate ca argument, a recunoscut ca nu a citit decat cateva pagini din scrierile Parintelui Ghelasie, ca nu a aprofundat scrierile lui si prin urmare nicidecum nu a fost in masura sa dea vreun verdict argumentat. Sunt sigur că dacă Pr. Staniloae ar fi citit mai mult s-ar fi convins de ortodoxia autentică, plină de har, a Părintelui Ghelasie.
Este adevărat că scrierile Părintelui Ghelasie nu sunt, pe alocuri, uşor de parcurs şi de înţeles, din cauza bogăţiei de sensuri şi legături, care nu se lasă epuizată. Rog pe toţi cei de bună-credinţă care au întrebări sau nelămuriri în privinţa vreunui pasaj din scrierile Părintelui Ghelasie, să îmi scrie pe adresa care apare afişată pe blog şi le voi răspunde, după cum mă va lumina Dumnezeu.
Şi ca să fie înţeles nu e vorba despre nici o mişcare a Părintelui Ghelasie, ci Părintele a avut, ca orice iscusit duhovnic, mulţi ucenici. Părintele Ghelasie a îndemnat mereu pe toţi să fie oameni cu conştiinţă eclezială şi liturgică, în comuniune cu întreaga Biserică, dezvoltandu-se, in specificul traditional propriu, în consonanţă cu Sfinţii Părinţi.
Oameni buni, hulirea unui bineplacut al lui Dumnezeu este mare pacat, pacat impotriva Duhului Sfant!!!
Dumnezeu să ne ierte si sa ne lumineze! Fericiţi făcătorii de pace! Feriţi-vă de certuri de cuvinte şi dezbinări!
Ca să lămuresc problema, o sa redau aici fragmentul şi o să arăt de ce acest dialog comportă erori de înţelegere. Să mă ierte distinşii părinţi şi ucenicii lor, dar adevărul e deasupra tuturor şi nu consider că este o lipsă de respect să încerc a face lumină în acest caz, mai ales că eroarea lor nu este din intenţie rea, şi e firesc să corectezi atunci când intenţia ta este onestă.
Iată un fragment citat din cartea “Ne vorbeste pr. Arsenie Papacioc”, vol II:
“P.I.(Pr. Ioanichie): – De miscarea Parintelui Ghelasie de la Frasinei ce ne spuneti? Se amesteca Ortodoxia cu ideile budhiste, cu reîncarnarea, cu plante, cu radacini, cu buruieni…
P.A.(Pr. Arsenie): – Cu pâine harica (parintele râde).
P.I.: – Iei faina, o înmoi si usuci la soare, apoi la umbra, o manânci si zice ca dupa aceea ai har în tine.
P.A.: – Felix e împotriva lor.
P.I.: – Si eu sunt împotriva lor. Eu am vazut o carte a lor, o am în casa, dar nu o mai gasesc. „Isihasm” se numeste. El are multe carti.
P.A.: – E scrisa marunt, nu se poate citi.
P.I.: – Nu numai ca marunt, dar nu întelegi ideile. Totul e pus cu litera mare si, sus, numele lui, apoi titlul cartii: „Isihasm”; mai jos: „Dialog în absolut”, si mai jos: „Editura Axis Mundi”. Asta înseamna „Editura masonica mondiala”. Ca sa stiti. Noi suntem informati în privinta aceasta. Si el colaboreaza cu ei, iar cartea înauntru e plina de însemne budhiste si yoghine: yin si yang, idei de reîncarnare, nici un citat din Biblie, si o semneaza „Ghelasie”. Ati auzit de carti din acestea? Iar pe coperta cartii, culmea, pe coperta mare a cartii, apare steaua lui David si semnul masonic pus ca un blazon, ca o sigla, peste Duhul Sfânt. Deci Duhul Sfânt este cenzurat de sigla masonica.
P.A.: – E ceva amestecat, parinte.
P.I.: – Ceva… Doamne! Si erau cei doi de la Râmnicu Vâlcea, iertati, am vorbit cu ei -eu sunt îndraznet. N-a facut nimic! Am vorbit si cu Înaltul de la Iasi.
P.A.: – Steaua lui David, sa zic asa ca sa fiu înteles, este adoptata de evrei. E „crucea” lor.
P.I.: – O fi de evrei, dar nu trebuie sa o pui peste Duhul Sfânt.
P.A.: – Dar, David, parinte, când a facut steaua aceasta n-a facut-o fara rost, a facut-o Împaratul David. Uite de ce (sa ma scuzati ca va dau o mica explicatie): steaua lui David, când a facut-o el, a considerat ca fiinta omeneasca este în fruntea tuturor lucrurilor creatiei lui Dumnezeu. Si, atunci, el a vrut sa prinda aici omul, care înseamna si femeie. Si, atunci, pentru om, care e tare în umeri, a facut triunghiul cu baza în sus. Un triunghi echilateral. Pentru femeie, care e mare în solduri, pentru nasteri, a pus triunghiul inversat. Si aici e om si femeie. Are o motivatie, numai ca noi nu o acceptam, pentru ca evreii, propriu-zis, nu se astâmpara cu tot ce fac.
Comentariul meu este următorul:
Acest dialog intre Parintii Ioanichie si Arsenie arata cat de prost informati sunt dansii. Ii respect ca oameni duhovnicesti, dar nu iau de bun tot ce zic pentru ca sunt cazuri cand, uite, vorbesc din auzite sau fara sa aiba habar. Parintele Arsenie a auzit despre Pr. Ghelasie de la “binevoitori”, fara sa fi citit nimica (mi-a spus personal), si pr. Ioanichie probabil la fel. Pr. Ghelasie aduce o critică foarte pertinentă în favoarea viziunii creştine ortodoxe şi împotriva reîncarnării şi a teoriilor orientale în genere. La fel, aduce o critica pertinenta din perspectiva crestina iconica teoriei orientale despre Yin si Yang, de logică energetist-dualistă. Are chiar o carte care se ocupă cu critica teoriei reîncarnării, arătând că este inacceptabilă într-o înţelegere creştină, axată pe Taina Întrupării şi Învierii lui Hristos. Pe de altă parte, e absurd să iei în derâdere medicina naturală, când creştinismul pune preţ pe toată creaţia ca dar al lui Dumnezeu pentru om şi atâţia oameni bolnavi au nevoie de o alinare reală în bolile trupeşti. Pr. Ghelasie a publicat la Editura Axis Mundi tocmai ca multi dintre cei fascinati de conceptiile orientale sa citeasca si sa inteleaga adevarul dumnezeiesc al viziunii crestine. De altfel, ulterior, multi dintre acestia l-au cautat si au descoperit comoara ascunsa in tarina, facand lucrator harul Botezului. Iar cat despre sigle si colaborari cu masonii, este iarasi o afirmatie gratuita, o eroare grosolană, Pr. Ghelasie neavand absolut nimic de-a face cu masoneria si simbolurile masonice. Cred ca s-a ajuns in situatia sa nu mai poti folosi un simbol, o reprezentare simbolica, ca iti sar in cap unii ca uite, simbolul respectiv apare prin nu stiu ce carte masonica. Or important nu e simbolul ca reprezentare grafica formala, ca a aparut pe nu stiu unde, ca doar daca apare o reprezentare in forma de cruce in nu stiu ce tratat necrestin nu o sa lepadam Crucea! Importanta e folosirea contextuala a simbolului respectiv, ce sens ii dai! Si cu siguranta la Parintele Ghelasie nici nu poate fi vorba despre insemne masonice. Toate simbolurile folosite au o semnificatie crestina precisa, cu incarcatura dogmatica. Cum se intampla si cu Steaua lui David, despre care voi aminti mai jos.
Apoi Pr. Ghelasie vorbeste despre painea pustniceasca pentru ca ea era cuprinsa in traditia pustnicilor isihasti, care coceau painea la soare, fara foc. Nu zice nicaieri ca daca mananci painea ai har, ci ideea e sa ai constiinta ca Hristos e Painea Vietii pana si in cele mai marunte acte ale tale, cum e hrana. Si ca Dumnezeu a randuit ca painea sa fie aleasa ca un “chip” al Trupului lui Hristos in lumea materiala si in liturghisirea euharistica a Bisericii. Iar explicatia Pr. Arsenie despre Steaua lui David e ridicola, desacralizanta in raport cu Scriptura si cu sensul ei dumnezeiesc si nu ii face cinste Parintelui Arsenie, sa ma ierte Parintele. Faptul că Vechiul Testament prefigurează arătarea Tainei Întruparii lui Hristos este un principiu patristic central. Pr. Ghelasie arata clar sensul dumnezeiesc, revelat in crestinism, al Stelei lui David. Triunghiul cu varful in jos inseamna ca Dumnezeu s-a intrupat, iar triunghiul cu varful in sus inseamna ca omul se indumnezeieste. Deci Steaua lui David se traduce prin cuvantul Sf. Atanasie cel Mare: Dumnezeu s-a intrupat ca omul sa se indumnezeiasca. Mare pacat ca un om duhovnicesc ca Pr. Ghelasie este atacat. Slavă Domnului că ierarhii noştri au avut înţelepciunea să nu ia în seamă aţâţările regretabile ale acestor Părinţi, de altfel oameni duhovniceşti (vezi, de exemplu, aici, un articol al Mitropolitului Serafim Joantă). Se pare, însă, că şi cei duhovniceşti mai pot greşi. Mai mult ca sigur că au o intenţie bună, dar în acest punct râvna e nesocotită.
Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!
Pe de altă parte, Pr. Staniloae, ale carui cuvinte la adresa Pr. Ghelasie, spuse foarte in treacat si lipsite de argumentatie, sunt invocate ca argument, a recunoscut ca nu a citit decat cateva pagini din scrierile Parintelui Ghelasie, ca nu a aprofundat scrierile lui si prin urmare nicidecum nu a fost in masura sa dea vreun verdict argumentat. Sunt sigur că dacă Pr. Staniloae ar fi citit mai mult s-ar fi convins de ortodoxia autentică, plină de har, a Părintelui Ghelasie.
Este adevărat că scrierile Părintelui Ghelasie nu sunt, pe alocuri, uşor de parcurs şi de înţeles, din cauza bogăţiei de sensuri şi legături, care nu se lasă epuizată. Rog pe toţi cei de bună-credinţă care au întrebări sau nelămuriri în privinţa vreunui pasaj din scrierile Părintelui Ghelasie, să îmi scrie pe adresa care apare afişată pe blog şi le voi răspunde, după cum mă va lumina Dumnezeu.
Şi ca să fie înţeles nu e vorba despre nici o mişcare a Părintelui Ghelasie, ci Părintele a avut, ca orice iscusit duhovnic, mulţi ucenici. Părintele Ghelasie a îndemnat mereu pe toţi să fie oameni cu conştiinţă eclezială şi liturgică, în comuniune cu întreaga Biserică, dezvoltandu-se, in specificul traditional propriu, în consonanţă cu Sfinţii Părinţi.
Oameni buni, hulirea unui bineplacut al lui Dumnezeu este mare pacat, pacat impotriva Duhului Sfant!!!
Dumnezeu să ne ierte si sa ne lumineze! Fericiţi făcătorii de pace! Feriţi-vă de certuri de cuvinte şi dezbinări!
sâmbătă, 6 martie 2010
vineri, 5 martie 2010
"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (II)
Odată, pe când aveam vreo opt ani, pe când ciobanii tundeau turma de oi mâlzări, pe mine m-au însărcinat să mă duc cu oile sterpe la păscut. Îndată am şi plecat cu ele la deal, cam la vreo doi kilometri depărtare de stână, dar eram vizavi de stână, încât mă vedeau şi ei pe mine şi eu pe ei.Dar la un moment dat se repede un lup în oi şi toată turma s-a adunat în jurul lupului şi nu putea ieşi lupul dintre oi. Eu am început să strig: „Uuu! Uuu! Uuu!”, însă lupul nu putea să muşte nici o oaie, doar le tăvălea cu piciorul, căci era cu gura închisă, înţepenită. Când a văzut lupul că mă duc fuga spre el, a început să sară peste oi şi s-a dus mai încolo, la vreo cincizeci de metri. S-a aşezat în fund şi se uita la mine, cu toate că ţipam la el: „Uuu! Uuu! Uuu!”. Ciobanii de la stână au observat ce s-a întâmplat şi strigau şi ei la lup: „Uuu! Uuu!...” şi îmi spuneau : „Dă cu pietre în lup!” Câinii rămăseseră la stână cu ciobanii care tundeau oile. Aveam câini buni, dar cu mine nu era nici unul din ei.
Când mai spre seară m-am dus cu oile la stână, iar mă îmbrăţişează şi mă sărută bunicul şi îmi zice: „Bravo, băiatul meu, că nu ţi-a mâncat nici o oaie lupul!” „Nu mi-a mâncat că era cu gura închisă, bunicule, dar de ce nu putea lupul să-şi deschidă gura?”
„Da, ai dreptate, când lupul pleacă cu gura închisă din bârlog şi uită să şi-o deschidă, nu mai poate s-o deschidă până nu se întoarce din nou la bârlog. Căci lupul, când pleacă din bârlog, întâi se întinde, cască gura bine şi atunci pleacă din bârlog. Dar lupul acela roşu pe care l-ai văzut, băiatul meu, este lup rău, câte oi nu ne-a mâncat el nouă! Ai avut noroc că era cu gura închisă, că altfel tot îţi mânca vreuna. Asta pentru că nu ai avut nici un câine cu tine. Căci câinii noştri sunt tari, prind lupul viu!”
N-a trecut mai mult de o lună, că iată vine lupul, noaptea pe la ora unu sau două. Ploua şi era un întuneric, că dacă te prindea cineva de nas, nu puteai să-l vezi! Câinii însă l-au simţit pe lup. Şi până să pună ei gura pe lup, lupul a sărit gardul şi a intrat în coşară la oi. Dar câinii n-au putut să sară gardul, iar lupul a mâncat liniştit o oaie şi apoi a plecat. Câinii, după el, dar n-au putut să-l prindă.
A doua zi, iarăşi vine lupul, dar de data asta i s-a înfundat. Tot aşa beznă de întuneric era şi ploua cu căldarea. Acum câinii l-au pândit pe lup şi n-a apucat să sară gardul. L-au alergat de vreo două ori primprejurul coşarei, l-au prins şi l-au tăvălit o jumătate de oră. Au tras de el până când nu mai mişca lupul deloc. Eram la stână cu bunicul meu Nacu, cu unchiul Teodor şi cu fratele meu mai mare Nicolae. Noi am crezut că se băteau câinii între ei. Zice bunicul: „Du-te, măi Teodore şi desparte câinii, că de când se bat!”
Merge unchiul Teodor Într-acolo cu un tăciune de la foc, dar când se apropie de câini, vede că câinii muşcă şi trag de un alt animal mai mare ca ei. Atunci strigă unchiul Teodor: „Veniţi aici, că este altceva, nu se bat câinii, ci se luptă cu un alt animal.” Şi cu mare greutate au reuşit să-l scoată pe lup din gura câinilor. Lupul, mort, nu mai mişca deloc. L-au apucat de picioare şi l-au dus lângă foc, dar câinii nu se lăsau şi trăgeau şi acolo să-l muşte. Era un lup de două ori mai mare ca ei! După o jumătate de oră, lupul dă să ridice capul, dar atunci unchiul meu a luat toporul şi i-a dat una în cap, de a murit lupul de-a binelea. „Acesta este lupul care ne-a mâncat oaia aseară în coşară”, spune bunicul. Iar a doua zi dimineaţă i-au înfipt lupului o furcă în maxilar şi l-au pus lângă drumul ce trecea pe lângă stână, drept în văzul lumii. Toţi care treceau pe drum se uitau la lup şi se mirau: „Măăă, ce câini au oamenii ăştia, să omoare ei un lup aşa de mare!”
L-am întrebat pe bunicul: „De ce n-au venit, bunicule, câinii cu mine când eram cu oile pe deal şi mi-a sărit lupul în oi şi cu greu l-am izgonit? „Da, nepoate, câinii stau cu ciobanii care merg zilnic cu oile şi care le dau de mâncare. Ciobanul este stăpânul câinelui. Dacă erau câinii atunci cu tine, îl omorau pe lup. Că lupul, când vede că nu sunt câini la oi, nici nu-i pasă de cioban. Ştie că ciobanul nu poate să-l prindă, dar de câini are frică lupul. Când aude vocea câinilor, fuge de rupe pământul. Dar la câini proşti nici nu-i pasă lupului: înhaţă oaia şi pleacă, se duce departe şi o mănâncă fără teamă”.
Dar să vedeţi ce-am văzut într-o zi. Eram cu bunicul la vreun kilometru de stână, cu oile la păscut. Mare mirare ne-a fost când, ce să vezi, am dat peste vreo şapte sau opt câini, toţi lătrând împrejurul unei tufe de mărăcini. Noi ne miram ce-o fi acolo de latră câinii. Dar ce să vedeţi? În tufă era un lup, însă dintre toţi câinii niciunul nu avea curajul să se ia la luptă cu lupul. Şi pe când ne uitam eu şi bunicul, deodată vedem cum vine în mare fugă un câine negru, nu foarte mare, potrivit de mărime, intră în tufă şi se ia la luptă cu lupul. L-a scos din tufă şi a început să-l trântească. Şi ne uitam cum se lupta câinele cu lupul, că de multe ori ajungea câinele dedesubt şi lupul deasupra câinelui, şi apoi iarăşi câinele deasupra lupului. S-a dus câinele negru luptând aşa cu lupul până cam la vreun kilometru depărtare. Atunci am văzut cum câinele negru părăseşte lupta cu lupul şi vine singur înapoi. Ceilalţi şapte, opt care lătrau degeaba pe lângă tufă nu făceau două parale toţi la un loc. Cred că dacă ar fi fost acolo stăpânul câinelui negru, l-ar fi prins pe lup de viu. Oricât ar fi însă de curajos un câine, singur nu poate să doboare un lup, dar dacă sunt doi, pot sâ-l omoare.
Lupul are gâtul puternic. Dacă apucă bivolul de pulpă şi trage cu putere, poate să smulgă din pulpa bivolului o bucată întreagă de carne cu piele cu tot, dar câinele nu poate, oricât de puternic ar fi. Dacă n-ar avea frică, lupul i-ar mânca pe toţi câinii şi pe oameni. Un lup singur poate să doboare un cal, oricât de mare ar fi el.
Într-o iarnă m-a luat unchiul Teodor la oi şi am dormit acolo mai multe nopţi. Noaptea dormeam mai mult în şuba lui unchiu. Aveam acolo un câine, Mucio, care era mare şi curajos. Într-o noapte, sare un lup în oi, apucă un miel în gură şi o ia la fugă. Dar câinele fuga după el, îl ajunge cam la vreo cincizeci de metri depărtare şi sare pe el călare. Lupul a lăsat atunci mielul şi a luat-o din nou la fugă cu câinele după el. Cine ştie cât l-o fi trântit acesta pe lup pe unde s-a dus… După ce trece un timp, zice unchiul Teodor: „Măi, de ce nu vine câinele! Să ştii că o fi luat lupul vreun miel, iar câinele a fugit după el. Dar stai tu aici, că eu merg să văd unde s-a dus câinele după lup, că o fi scos mielul din gura lupului şi stă acolo şi îl pândeşte”
Noi am văzut că oile s-au speriat, dar n-am crezut că a luat lupul un miel. Deci pleacă unchiul şi rămân eu singur la oi. N-a durat un sfert de ceas şi vine unchiul fără miel şi fără câine. Eu l-am întrebat: „Ce-ai făcut, unchiule, n-ai găsit nimic?” „Ba da, am găsit şi mielul şi câinele, dar n-am putut să prind mielul. Câinele nu venea fiindcă păzea mielul. Cunosc eu obiceiul câinelui, nu pleacă de la un animal pe care l-a scos din gura lupului. Dacă nu mă duc eu să-l caut, şi două zile stă câinele lângă animal. Dar ştii ce facem? Mergem cu oile până acolo unde-i câinele cu mielul.”
Aşa că am scos oile din coşară şi ne-am dus acolo unde era câinele cu mielul. Mama lui zbiera că nu avea mielul lângă ea, dar când mielul a văzut oile şi pe mama lui zbierând, a venit imediat la oi, a găsit-o pe mama lui şi a mâncat lapte de la ea. Am luat apoi oile şi le-am dus în coşară. Câini ca şi câinele acesta, Mucio, mai rar! Era un câine mare, păros şi fioros, dar uşor la asalt.
A doua zi vine şi tanti, adică soţia unchiului meu Teodor. Eram cu oile pe câmp lângă o pădurice şi iată că vine tanti cu mâncare. Am mâncat cu toţii bine şi îmi spune unchiul: „Mitică, ia du-te tu şi stai pe partea cealaltă a oilor, să nu intre oile în semănături. „Eu m-am dus, dar am stat puţin şi nu aveam răbdare. Iar m-am dus la ei şi unchiul îmi spune: „Aoleu, de ce nu stai acolo? Du-te repede şi stai acolo.” Şi iar am plecat, am stat eu puţin şi iarăşi m-am întors la ei. Eu eram mic, nu-mi dădeam seama de ce îmi spune unchiul să stau acolo, că ei erau tineri şi vroiau să rămână singuri să se mai sărute. Dar când m-am făcut mare, mi-am dat seama de ce îmi spunea unchiul să stau mereu acolo.
(va urma)
joi, 4 martie 2010
"Viaţa mea zbuciumată şi adevărată", de Dumitru Caragiu (1904-1983) (I)
M-am născut în anul 1904, pe 10 ale lunii martie, în comuna Năfăclaru, judeţul Larisa, Grecia. Comuna mea de baştină se numeşte Deniscu şi se află în munţii Pindului. Părinţii mei erau creştini ortodocşi.
Tatăl meu Constantin şi mama mea Constantina erau oameni buni la suflet, care s-au jertfit pentru cei opt copii ai lor, ne-au educat şi ne-au crescut. Şi bunicii mei, Nacu şi Maria, erau oameni cu multă credinţă, de o rară bunătate, crescându-ne cu mare bucurie, căci părinţii mei erau ocupaţi cu treburi multe şi grele. Pe aceşti bunici nu-i pot uita nici acum, când am şaptezeci şi doi de ani, iar când mă duc la biserică, prima lumânare o aprind pentru bunici şi pe urmă pentru tata şi mămica. Acestor părinţi şi bunici le datorăm multă recunoştinţă şi mulţumire.
Noi ne ocupam cu creşterea oilor şi a vitelor. Noi şi strămoşii noştri am trecut prin multe greutăţi, luptându-ne sub jugul străin, mai ales sub ocupaţia turcă.
Când m-a născut mama, aveam numai patru sute de grame. Eram mic de tot, iar bunica mea îi spunea mamei: „Vai, nora mea, nu faci nimic cu el, aruncă-l!” „Vai, mamă dragă! Cum să-l arunc? Mi-e milă de el!”
Atunci bunica i-a spus: „Să încercăm să-i facem baie în fiecare seară, cu vin şi apă, ceva mai mult vin decât apă. Am auzit de la părinţii mei că vinul ajută pruncul să se dezvolte mai bine”. Şi aşa a şi fost. Împachetat în vată o lună-două, am început să mă dezvolt încă din prima zi.
Dar când m-am născut eram înfăşurat într-o pieliţă, de au crezut că sunt mort. Însă când au rupt pieliţa, atunci am început să ţip.
Pieliţa cu care eram înfăşurat a fost furată de moaşa care mă moşea, căci se zicea că îţi aduce mult noroc în viaţă. Dar cu toate acestea eu am avut mare noroc în viaţă. Pe ce puneam mâna, era câştig. Aşa că mi-au furat pieliţa, dar ajutorul lui Dumnezeu nu au putut să mi-l ia.
Când am ajuns la patru-cinci luni, se mirau toţi cum de am ajuns să-i întrec pe cei care s-au născut normal. Deci vinul mi-a ajutat, aşa cum îmi spuneau mama Constantina şi tata Constantin, Dumnezeu să-i ierte, că m-au făcut mare. Când am ajuns la şapte, opt ani, eram cel mai mândru şi puternic flăcău, şi fără de frică în viaţa mea.
Opt fraţi am fost la părinţi, iar eu eram al patrulea. Când m-am făcut de vreo şapte ani, am început să merg la şcoală, dar în acelaşi timp păşteam şi oile sau caii. Deci mă duceam două zile la şcoală şi trei la oi, iar când veneam de la oi nu ştiam ce au mai învăţat ceilalţi elevi. Aşa că am început să mă pitesc şi când pe la ora douăsprezece veneau băieţii de la şcoală, atunci mă întorceam şi eu acasă.
Dar mama m-a observat că nu merg regulat la şcoală şi m-a pândit, iar când m-a prins, mi-a dat chiloţeii jos şi a rupt nişte urzici şi mi-a dat la fund de mă ustura şi plângeam. „Să te mai prind eu că nu mergi la şcoală!”, mi-a zis, şi aşa m-am dus mereu de ştiu acum să citesc, să socotesc şi îi mulţumesc mamei că m-a învăţat minte şi m-a făcut om în toată firea. Eu îi spuneam mamei: „Măi, mamă, două zile la şcoală şi trei la oi!” „Lasă, băiatul mamii, că şi oile sunt tot o şcoală!” Iar după patru clase primare am luat oile de coadă şi am ajuns cel mai bun cioban.
Când aveam şapte ani, m-a luat bunicul meu la oi dincolo de Ianina, capitala judeţului Ipir, din regiunea Ciamurlia. Acolo erau locuri calde, fără zăpadă. Iar într-o seară pe la ora nouă, în luna decembrie, eram tocmai în Albania cu turmele. Şi îmi spune bunicul: „Mitică, ai curaj să te duci în vale la fântână, să umpli căldarea cu apă şi s-o aduci, că mie mi-e sete! Bineînţeles, dacă nu ţi-e frică!” „Mă duc, bunicule, mie nu mi-e frică!”
Fântâna era în vale, departe cam la vreun kilometru şi ceva, iar drumul era păduros, dar eu am pus mâna pe căldare şi am plecat pe întuneric.Şi fugi, fugi prin pădure şi am ajuns la fântână, am umplut căldarea cu apă şi m-am întors la stână. Şi la plecare şi la întoarcere urlau lupiii şi şacalii, dar eu nici nu mă sinchiseam, fără nici o temă mergeam pe drum lento.
Când am ajuns la stână cu căldarea plină cu apă şi i-am întins-o bunicului, el m-a luat în braţe şi m-a sărutat de mai multe ori: „Bravo, Mitică, cu tine nu mi-e ruşine! Cum te-ai dus tu şi te-ai întors cu căldarea plină cu apă, când lupii şi şacalii urlă din toate părţile! E ceva la care nu mă aşteptam, să ai atâta curaj la etatea de şapte ani pe care-i ai! Să-mi trăieşti şi Dumnezeu să te ţină sănătos! Nu ţi-a fost frică de lupii şi de şacalii care urlă?”
„Bunicule, mie nici nu mi-a păsat de ei.” Atunci bunicul mi-a răspuns : „Bravo! Acum m-am convins c-ai să fii un om fără nici o frică în viaţă, foarte curajos!”
Şi atunci bunicul pune mâna în buzunar, soate cinci drahme şi mi-i dăruieşte. Cinci drahme pe atunci era mult, că un miel de zece kilograme costa o drahmă şi jumătate. Eu, când am văzut cinci drahme în mână, nu mai puteam de bucurie. Şi mă iubea bunicul aşa de mult, ca nu cumva să mă bată cineva sau să mă lovesc de ceva.
Primăvara am plecat din regiunea Ciamurlia, unde din cauza climei calde mergeam iarna cu turmele, spre un loc la distanţă de vreo două sute de kilometri. Şi iată că ziua pe la ceasul al unsprezecelea treceam cu bunicul, cu turma de oi, printr-o pădure deasă... Atunci bunicul îmi spune: „Eu plec înaintea oilor, iar tu vino în urma lor. Şi să fii cu ochii în patru, că aici sunt hoţi mulţi, nu care cumva să ne fure vreo oaie”.
Ascultând de sfatul bunicului, eu mă uitam prin toate părţile, mai ales pe lângă pădure. Şi pe când mergeam pe drum cu oile, odată văd în stânga turmei de oi cum apare din pădure un hoţ, se repede şi înfaşcă o oaie.
Atunci am început să strig: „Bunicule, un hoţ a prins oaia!” Şi se repede bunicul într-acolo cu câinii, dar hoţul, când l-au încolţit câinii, a lăsat oaia şi a luat-o la fugă. Şi iarăşi m-a îmbrăţişat bunicul şi m-a sărutat: „Măi, Mitică, măi, tu ai şapte ochi, cum văd eu. Bravo!” Iar eu, cu atâta bravură de la bunicul, căutam să fiu şi mai vrednic.
Chiar în anul următor a murit bunica. Nici nu vă închipuiţi cât de mult mă iubea bunica: să nu mă plouă, să nu mă ningă, şi eu o iubeam la fel pe ea. Când eram de vreo trei-patru ani dormeam la sânul ei. Atunci când s-a întâmplat să moară bunica, eu eram la stână. Aveam numai nouă ani şi eram la oi de vreo două luni, timp în care nu m-am văzut cu bunica. Dar maia, mai înainte să moară, mă căuta mereu: „Unde-i Mitică, nepotul meu, că vreau să-l văd! Aduceţi-l repede!”
Dar n-a fost chip să mă aducă acasă ca s-o văd şi eu ultima dată pe scumpa mea maie. Şi am rămas cu un dor de maia… şi acum, la şaptezeci şi doi de ani. La o săptămână după moartea bunicii eu eram la stână şi un om de vreo cincizeci de ani îmi spune: „Ei, Mitică, a murit maia!” Am crezut că glumeşte şi m-am supărat pe el. I-am răspuns cu mânie: „Să mori tu, Ciule, că maia nu moare!” Căci omul acesta avea amândouă urechile tăiate de nişte hoţi cu unsprezece ani în urmă, pentru că n-a vrut să spună unde are banii pitiţi.
(va urma)
miercuri, 3 martie 2010
Toma Caragiu - Remember de 4 Martie
Pentru cei ce-i cunosc realizările artistice, Toma Caragiu rămâne unul dintre marii originali ai artei noastre interpretative, teatrale sau cinematografice. În ce constă originalitatea sa ca artist nu-i lesne de formulat în cuvinte, întrucât referirea trebuie să atingă în mod accentuat elemente de inefabil. Materialul de expresieal actorului, al oricărui actor, este în primul rând trupul său, cu plecare de datele naturale ale acestuia. Să-l privim pe Toma Caragiu. Ni se oferă vederii o statură granitică, o constituţie organică parcă sculptată dintr-un bloc masiv, aparent dificil de atras în jocul flexiunilor şi al nuanţărilor fluidice. Şi totuşi, tocmai acest dar natural iniţial s-a dovedit a fi el materia primă ideală pentru umorul complex practicat de artist. Acest chip cu timpul devenit efigial este exersat cu rigoare în arta celei mai subtile agilităţi. Masca sa de impasibilitate se descoperă a fi asemeni unui ecran alb, care permite apariţia în detaliu a proiecţiilor. Expresia facială a devenit, ea însăşi, ca un lanţ de metonimii, prin mobilizarea separată a fiecărui muşchi facial şi dând dovadă de o fericită stăpânire a contrastului dintre mimică şi dicţie. Sugestia creată nu se opreşte la a oferi o imagine – extrem de puternică, ce-i drept – despre o dinamică a interiorităţii cu un potenţial exploziv, cu stările ei contradictorii aflate într-o perpetuă modulaţie dramatică. La Toma Caragiu controlul capacităţii de expresie reuşeşte chiar şi mai mult decât atât, atingând performanţa actoricească de a fi un „om-orchestră” sau un „one-man show”. Fiinţă a contrastelor subtile şi studiate pe care le modelează artistic, Toma Caragiu a izbutit să clădească prin sine imaginea cu bogate ramificaţii a unei lumi. Este actorul – scenă a lumii. Pe spaţii mici, în interpretările sale găsim nu doar stări contradictorii, ci chiar doi oameni în unul, nu doar un interior uman, ci o întreagă intrigă concentrată în nucleul uneori infinitezimal al unui act de expresie. Aş aminti, de asemeni, generozitatea sa umană şi respectul acordat celor mai umile persoane chiar în perioada când era director al teatrului din Ploieşti, o dată cu gestul de recreare, în spiritul păcii, a unei atmosfere periclitate. „De ce sunteţi răi, măi, oameni buni?” – cu această replică dintr-o piesă de teatru se întâmpla să întâmpine el ascuţirea tensiunilor din jur. Pentru totdeauna, Toma Caragiu va rămâne cu noi şi în noi.Florin Caragiu
Imagini de la lansarea volumului "Sentic", Librăria Humanitas - "Joc Secund", Timişoara, 1 Martie 2010
Întâlnirea a fost organizată de Moni Stănilă, Casa Studenţilor, şi Librăria Humanitas, "Joc Secund".
Invitaţi speciali: Prof. Cornel Ungureanu şi Eugen Bunaru.
Moni Stănilă a scris despre lansare şi prezenţa la Cenaclul "Pavel Dan", de a doua zi, aici.
***
În luarea mea de cuvânt, dat fiind că "sentic" este o noţiune necirculată şi puţin analizată în spaţiul cultural românesc, am încercat să ofer, ca o cheie de lectură, o minimă explicaţie a conceptului:
Despre conceptul "sentic"
Cuvântul „sentic”, introdus de dr. Manfred Clynes, are un conţinut noţional multivalent, apt să sintetizeze o varietate de înţelesuri, cu trimitere la psihologie, filosofie, muzicologie, estetică etc. La modul general, se poate conchide că „sentic” este o noţiune modelată după o realitate pe care o poate exprima cu fidelitate muzica clasică. Manfred Clynes se referă astfel la ciclul de tip „sentic”, care este ciclul emoţional clasic, axat pe comprehensibilitatea consonanţei şi importanţa acordată centrului tonal.
Tendinţa radical deconstructivistă caracterizată prin emanciparea disonanţei cu distrugerea dominantei, renunţarea sistematică la sistemul tonalităţilor şi excluderea modulaţiei, conduce la inhibarea funcţiei de devenire şi construcţie, care caracterizează prin excelenţă spiritul uman propulsat de elanuri axiologice şi creatoare.
În sistemul tonalităţilor, modulaţia este acea forţă care sparge monotonia şi creează alteritatea şi noutatea, deoarece modulaţia presupune părăsirea unei tonalităţi stabilite şi adoptarea unei alte tonalităţi. Cu aceasta, devin posibile devenirea şi schimbarea, dar mai ales ni se dă imaginea unei lumi antientropice, care creşte spre om şi cu care pupila sufletului se acomodează în mod ideal. Cromatismul excesiv, în schimb, este pricinuitor de fotofobie existenţială.
În concepţia sintetistă dezvoltată de dr. Clynes, ideea centrală despre ciclul emoţional „sentic” reflectă cu minuţie o realitate estetică şi de psihologie a artei care poate fi extrapolată, ni se spune, chiar ca o metodă posibilă în psihologia de cabinet. Ciclul emoţional clasic este mişcat de năzuinţa climaxului sufletesc, a unei rezoluţii de mare anvergură. Relaţia vie cu Transcendenţa este un dezirabil punct culminant al acestei simfonii de stări.
Atunci când se valorifică o realitate de ordin artistic şi spiritual, miza nu cade pe psihologism. Din psihologia artei, se reţine cu precădere tendinţa de dramatizare a emoţiei, prin împingerea ei în planul obiectivărilor creatoare. Ceea ce e din punct de vedere psihologic negativ, inform, entropic într-o emoţie necontrolată poate fi eliminat chiar în actul artistic al exprimării acesteia, actul artistic presupunând o autodistanţare psihologică şi o selecţie valorică a materialului, precum şi potenţialul imaginaţiei de a „recrea” realitatea, de a instaura noutatea.
Poezia din volumul „Sentic” revine la semnificaţia umană şi spirituală a armoniei şi consonanţei, la ideea de dominantă ca temei al posibilităţii modulaţiei, reflectând astfel întâlnirea între artă şi spirit, între om şi Divinitate.
Florin Caragiu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
