În ultimele două-trei sute de ani s-a impus un clişeu care afirmă necesitatea separării între ştiinţă şi religie. Mai mult, adesea ştiinţa este pusă la loc de frunte, iar religia este condamnată, negându-i-se vehement, cu o intoleranţă "inversată", dreptul de a fi, măcar şi ca alternativă. Se spune extrem de des că ştiinţa nu are nevoie de religie, că absolut toate fenomenele sunt sau vor fi explicate doar prin ştiinţă, fără a face apel la "ipoteza" existenţei lui Dumnezeu.Ce nu se spune însă de foarte multe ori este că există multe limite ale ştiinţei, uneori demonstrate chiar ştiinţific ca fiind de netrecut (asupra acestui subiect mai multe detalii pot fi găsite în volumul colectiv "Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă" apărut anul trecut la Editura Basilica a Patriarhiei Române, pp.105-112). Pot menţiona aici mai multe astfel de exemple, dar am să mă limitez doar la domeniul meu de competenţă, spunând că, deşi mulţi probabil cred că se pot rezolva orice probleme cu calculatoarele pe care toţi le avem azi, este demonstrat matematic că numărul problemelor care pot fi rezolvate cu ele este cu foarte mult mai mic decât cel al tuturor problemelor existente.
Chiar când nu există nişte limite evidente, demonstrate ştiinţific, savanţii se lovesc curent de o altă problemă, cea a complexităţii. Este adevărat că toţi beneficiem zilnic de foloasele evidente ale tehnologiei, care sunt bazate pe rezultatele cercetărilor şi teoriilor ştiinţifice. Este însă la fel de adevărat că multe pronosticuri de acum câteva zeci de ani sunt astăzi considerate ca fiind cu mult mai departe de momentul realizării decât atunci. De exemplu, unii propuneau teorii matematice pentru explicarea tuturor fenomenelor sociale, chiar a istoriei. Iată însă ce scrie de curând Noam Chomsky, unul din savanţii datorită cărora avem atâtea beneficii de pe urma calculatoarelor: "Motivul pentru care fizica poate atinge aşa o adâncime este că se restrânge la lucruri extrem de simple, abstractizând complexitatea lumii. De îndată ce un atom devine prea complicat, de exemplu, heliul, ei predau ştafeta chimiştilor. Când problema devine prea complicată pentru chimişti, ei o predau biologilor. Biologii o predau des sociologilor şi ei o pasează istoricilor".
Pe de altă parte, ştiinţa este bazată pe ipoteze, pe presupuneri. Charles Townes, unul din inventatorii laserului şi laureat al Premiului Nobel pentru fizică, spunea la cea mai importantă conferinţă internaţională în domeniul dialogului ştiinţă-religie: "Multă lume nu îşi dă seama că ştiinţa implică fundamental asumpţii şi credinţe. Asumăm că legile fizicii sunt constante şi avem credinţă în acest fapt, dar nu s-ar putea ele schimba brusc? Şi dacă nu, de ce nu?"
În plus, foarte mulţi oameni de ştiinţă au fost profund religioşi, lucru de multe ori ignorat sau chiar ascuns. Este cazul, de exemplu, al lui Einstein şi Newton, ca să dau doar două nume, cunoscute de toată lumea. Mulţi savanţi pot confirma că, pe măsură ce cercetezi mai mult, cu atât îţi dai seama că ştii mai puţin.
Pe de altă parte, experienţa arată că eliminarea religiei din viaţa socială nu face decât să facă loc unor înlocuitori cum ar fi cultul dictatorilor în comunism (cum remarca şi Mircea Eliade în "Mitul eternei reîntoarceri") sau divinizarea unor substitute materiale finite cum ar fi alcoolul, drogurile etc., care duc la patimi, cum scria Părintele Stăniloae.
Cele spuse mai sus trebuie să ne facă să fim foarte atenţi la afirmaţiile referitoare la atotputernicia ştiinţei. În nici un caz ştiinţa nu a demonstrat că religia este falsă. Din contra, multe rezultate ştiinţifice din ultimii o sută de ani au ridicat foarte multe semne de întrebare. Bineînţeles, nu trebuie să cădem în latura cealaltă, a ignorării lucrurilor bune aduse de ştiinţă şi, ca să dau doar un exemplu, amintesc rezultatele folosite în medicină pentru alinarea suferinţelor şi prelungirea vieţii.
Poziţia pe care o consider normală nu este în nici un caz cea de confruntare, de întrecere, ci cea de pe care se deschide un dialog între ştiinţă şi religie. Mai mult, văd acest dialog la fel ca dialogul între doi îndrăgostiţi, în care fiecare vrea să afle cât mai multe despre universul celuilalt şi să împărtăşească cât mai multe.
Prof. univ. dr. ing. Ştefan Trăuşan-Matu
Facultatea de Automatică şi Calculatoare
Universitatea "Politehnica" Bucureşti
(articol apărut în cotidianul "Lumina", 25 aprilie 2010)
Sursa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu