APARIŢIE EDITORIALĂ: Sfântul Chiril al Alexandriei, "Vremea Postului şi a înfrânării" (Metafraze & Sophia, 2012)

Scrisori Pascale. Partea întâi (414‑424)

Traducere din limba greacă veche de pr. dr. Gabriel Mândrilă şi Laura Mândrilă
Studiu introductiv şi note de pr. dr. Gabriel Mândrilă


Colecţia Theosis îşi propune să prezinte iubitorilor de frumuseţe duhovnicească o serie de scrieri patristice care nu au avut până în clipa de faţă şansa de a fi tălmăcite în limba română. Aceste texte, pe lângă cele deja existente în limba noastră, alcătuiesc filonul care a hrănit sufletul şi trupul plurietnic al Ortodoxiei, prilejuind împărtăşirea acestuia de Revelaţia Logosului Întrupat, spre curăţire, luminare şi îndumnezeire.
Inaugurăm această colecţie cu Scrisorile pascale ale celui între Sfinţi Părintelui nostru Chiril al Alexandriei, o operă unică în felul ei, un imn de laudă închinat Învierii Domnului şi o chemare la redescoperirea prieteniei autentice cu Dumnezeu.

Sursa

din căuşul palmei

îţi vezi păcatul şi te apleci ca apăsat de o mână pe cap
viaţa aduce cu un eşec îndelung presimţit
şi totuşi e mai mult: intri în sabia rotitoare a iubirii
şi lumina de-afară curge ca un sânge
pe tâmple – unul care face trăsăturile vii,
iar cuvintele răsucite şi lipite la capete,
ca nişte benzi cu o singură faţă. şi crucea
pe care o desenezi din pătrate
e acum cubul perfect în care soarele stă la păstrare,
când străbătut de mângâieri nevăzute
se îndepărtează un chip – ca apa
a curs şi lumea lui e un văl ce-l acoperă.

a fost seară

pentru că tu, în cădere, ai ţinut făclia dreaptă
şi lacrimile nu-ţi cad de pe obraji o dată cu ploaia,
frumuseţea ta-i oţelită capcană. ea aşteaptă
lumina de seară, în care gândurile se nasc
fără amintiri dureroase: însăşi durerea lasă un praf fin
pe un chip nemişcat. şi, Doamne, faţa Ta se ridică
din piept ca o ancoră – deodată nu mai văd ţărmul.

Ioan Petraş. „Candelabrele Cerului”

Cuvântul părintelui Ioan Petraş, ce ni se adresează în antologia „Candelabrele Cerului” (ed. Limes, 2012), este lăcrimar, un vas în care sunt păstrate lacrimile prilejuite de întâlnirea inefabilă – la hotarul trecerii din lume – a omului cu Dumnezeu. În acest prag, o dată cu presimţirea schimbării de stare, în sensul refacerii condiţiei liturgice a creaţiei, se reliefează întrepătrunderea şi întâlnirea, cu multiple rezonanţe, între om, natură şi înger. Poezia capătă un pronunţat caracter hieratic.
În centrul simţirii artistice stă trezvia, această calitate a conştiinţei de a trece dincolo de suprafaţa aparenţelor şi a discerne mişcarea sensului, constituit lăuntric, al prezenţei fiinţei în ansamblul dialogic al existenţei. Organul trezviei este însăşi rugăciunea, văzută ca „o spinare de deal adâncit/ în noapte” (Nicula), cu alte cuvinte venind din inima naturii ce pregustă misterul umanizării sale eshatologice, în adâncurile tainei divine. Omul apare ca o cruce care prinde contur din trupul în care a fost conceput: „eu sunt lemnul de Cruce/ în mamă crescut” (Hannah), purtând în sânge menirea euharistică de întâlnire a lumii cu Dumnezeu: „Miriam/ ascultă cum creşte/ prin sânge/ uşoara povară a Pâinii” (stele în lăcrimar).
Tonul elegiac, cu accente liturgice, dă seama de suprapunerea celor două planuri, al existenţei căzute şi al celei restaurate, de asumarea unei rupturi ce se cere vindecată, de suferinţa de fond a existenţei rănite de moarte, însă animate de idealul nuntirii: „în rana înflorită/ e/ o nuntă de sânge/ şi cel ce citeşte/ şi cel care cântă/ numără cocorii de bronz ai văzduhului” (poem). Elementele firii înlănţuite în moarte suspină după condiţia euharistică pierdută: „pământul nu mai are trup/ veşmintele i s-au sfâşiat/ numai în adâncul Potirului/ i se mai simte cenuşa” (lăcrimar VIII – înţeleptul), după orizontul prefacerii întru slavă: „prin temniţi de nori se aude/ suspinul mărunt al lunii de chihlimbar” (Nicula).
Contemplarea naturii reţine, de altfel, irizările ei paradisiace, timbrul liturgic al isonului prin care însoţeşte cântarea omului: „vorbi-vor mierlele/ mirese-nşirate pe frânghii de aur/ cădelniţe-n miriştea cerului” (imn).
Cuvintele sunt trăite ca o dăruire de sine, ce se lasă copleşită de lumină, dând spaţiu sfinţeniei: „creşteam şi-ncercam să aud/ cum în inima fiecărui cuvânt/ răpus de lumină/ odihneşte câte-un sfânt” (cânt I). Originea şi finalitatea lor este, astfel, însăşi Cartea Vie ce li se face trup, învăluit de prezenţa îngerească: „Annah/ îngerul rănilor mele ferestruind/ carnea de cedru a Lăcrimarului/ putere mai am/ să mă prind/ de umărul Cărţii” (lăcrimar VI – Hannah înlăcrimata).
Lacrima are în sine puterea de transformare a crucii, a metanoiei ce uneşte, printr-o unire a minţii cu inima, cele cereşti cu cele pământeşti: „Îngere, tu, / Îngere, tu, / învăluie-mi rana/ prin care mai văd/ mai aud/ ctitorindu-se-n lună/ Lăcrimar pentru Annah” (înger în Lăcrimar), făcând transparente timpul şi moartea în raport cu ceea ce le transcende, şi valorizându-le prin însăşi menirea comuniunii în raport cu care este evaluată calea prin lume a omului: „Durerea m-a înfricoşat ca un înger. Timpul/ îmi judecă mersul spre voi” (lăcrimar IV – Templul lui David).
Avem înainte „o Moarte de piatră/ cu vâsle de piatră” (Notre-Dame IV), o mişcare în miezul nemişcării, sau o prezenţă singuratică rememorând geneza, la vremea înserării, în „pădurea oaselor”, peste „licurici şi magnolii” (Hexaimeron). Căci a muri presupune însăşi confruntarea cu „memoriile originilor” şi cu plămada veşniciei din „Cerul ceruit cu oase de sfânt”, „în crengi de argint”, în care atârnă „viorile norilor biruite de vânt” (cânt). Tânguirea creaţiei este, astfel, străbătută de o lumină ce nu poate fi cuprinsă de întuneric, de sunetul, ce răspândeşte chemarea divină, al unui clopot „voievod între lacrimi” (Hexaimeron).


Florin Caragiu

VIDEO: Gândirea matematică şi înţelegerea lumii (emisiune difuzată la Trinitas Tv)

Păsările şi arta

Dragobetele la români, sărbătoare laică a iubirii renăscânde, se celebrează pe 24 februarie. În diferite tradiţii, datând din antichitate, jumătatea lunii februarie se asociază cu dragostea şi fertilitatea şi cu ziua în care păsările migrează. Astfel, de Dragobete este interzisă sacrificarea păsărilor. „Ziua îndrăgostiţilor”, cunoscută şi sub numele de „ziua păsărilor”, este legată în chip misterios de chipul şi de viaţa înaripatelor.
Lesne de transformat în simbol, prin zbor şi cânt, pasărea a fost preferata poetului clasic. Dar Nietzsche însuşi intuise în existenţa zburătoarei forţa vieţii, care tinde spre mereu mai mult şi mai bine, pe tărâmul frumosului şi al concretului. Ne amintim de invitaţia adresată de acest gânditor semenilor săi însetaţi de frumos, chemându-i în locul unde aşteaptă lumea ca o grădină, lângă trandafiri, albine şi zbor de porumbei. Însă mai cu seamă el le şoptea oamenilor să vină lângă păsările cântătoare, pentru ca să înveţe cântecele lor. „Cu păsările, natura a fost parcă mai darnică decât cu alte vieţuitoare. Aripile le transportă prin spaţiu, glasul le ajută să comunice cu semenele. Frumuseţea şi zborul ne încântă ochii, iar cântecul lor este una din cele mai alese şi mai vii plăceri ale auzului” (I. Bordeianu, „Minunata lume a păsărilor”, ed. Albatros, 1989, p. 40).
Cântecul acesta nu are doar funcţia de anunţ matrimonial. S-a constatat de către ornitologi că pentru păsări a cânta reprezintă o nevoie emoţională vitală, care efectiv le face plăcere. Puişorii de mierlă, pitulice sau măcelandru cântă pe când sunt în cuib. cu tot corpul vibrând în ritmul cântecului. Astfel se spune că păsările fac adevărate exerciţii de reflexivitate, intonând încet, parcă ascultându-şi producţiile sonore, după care încearcă noi note, noi combinaţii, îmbogăţindu-şi constant repertoriul. În parcul Sokolniki din Moscova, chiar în apropierea unei estrade deschise, unde se interpreta frecvent muzică clasică, privighetorile locului au atins o măiestrie unică, recunoscută ca atare de către specialişti, impovizând pe teme din clasici. Henri Piéron, fondatorul psihologiei experimentale în Franţa, a stabilit că audiţia tonală este strâns învecinată la păsările cântătoare şi la om. „La anumite specii de păsări se observă manifestări ale unei vieţi pe care o putem numi adecvat ca veritabil «estetică»” (Henri Piéron, „De l’animal à l’homme”, Albin Michel, Paris, 1953, pp. 63-64). Geneza sensibilităţii estetice a fost pusă în relaţie cu un instinct înnăscut, până la un punct comun omului şi animalului, şi fiind diferit de funcţiile selecţiei sexuale. De altfel, etologul Konrad Lorenz a făcut observaţii minuţioase conform cărora la unele specii de păsări există o logodnă lungă înainte ca păsările să nuntească, atunci când ating maturitatea sexuală. Pe durata logodnei, l’amour d’art şi jocul de dragul jocului caracterizează comportamentul acestor făpturi înzestrate nu doar cu instinct, ci şi cu sentimente puternice. Nu mai puţin, însă, pregătirile şi dansurile nupţiale ale înaripatelor continuă să fascineze privitorul uman. Mierloiul-de-mătase din Australia ridică un adevărat palat de nuntă, cu intrări boltite din ierburi alese, pentru a-şi primi aleasa, într-o ambianţă ce se compune, de asemenea, dintr-o mulţime de obiecte strălucitoare – tot felul de zdrenţe colorate, zorzoane, scoici, pene de papagal, pietricele, cochilii, cutioare de tablă – aduse de la mari distanţe, cu care adunate s-ar putea umple şi o găleată întreagă. „Cavalerul îndrăgostit se plimbă grav în jurul palatului, admirat de doamnele adunate, se opreşte în faţa intrărilor şi cu ciocul loveşte pe rând scoicile, pietricelele, oscioarele, cutiuţele, apoi cu penele umflate şi cu tremurături din aripi face încercări să cânte şi la urmă, copleşit de emoţie, începe să fluiere” („Minunata lume a păsărilor”, p. 55). Scena e demnă de un teatru comic, în notă duios-ironică. Pasărea-grădinar îi dăruieşte alesei flori proaspete, neuitând să le înlocuiască atunci când se veştejesc. O pasăre violetă din Australia e considerată o minune a naturii prin frumuseţea şi obiceiurile ei. Are penajul de culoare albastru-violet, iar ochii albaştri precum cerul. Curios e faptul că respectiva făptură adună podoabe, toate de culoare albastră, pe care le distribuie pe o platformă nupţială. Mai mult, ea îşi perfecţionează opera de artă, culegând fructele roşii dintr-un arbust şi făcând din ele o pastă, prin frământare în cioc. Cu această pastă execută desene liniare surprinzătoare pe suprafaţa platformei.
Evident îndrăgostite de frumos, păsările cunosc raptusul dragostei şi prietenia omului. „Chiar când este rănit de moarte şi este prins de vânător, cocoşul de munte continuă să cânte până la ultima zvâcnitură a inimii” (ibid., p. 58).
Se cunoaşte şi faptul că păsările sunt capabile de o afecţiune unică, de fixare şi evocare afectivă în raport cu omul, chiar de dragoste şi recunoştinţă faţă de acesta, atunci când el le simte psihologia şi le câştigă încrederea. Un cocor domesticit începea să danseze ori de câte ori stăpânul îi cânta şi bătea din palme. Un pui de cuc rămas orfan şi îngrijit de om n-avea să-şi uite binefăcătorul niciodată. De câte ori îl vedea, se lăsa pe umărul lui, ca nebun de bucurie. „Nu ştia cum să-şi manifeste dragostea, bătea din aripi, gungurea, îşi plimba ciocul prin părul meu. Trebuia să-l liniştesc prin vorbe dulci şi mângâieri” (ibid., p. 153). Imitatio homine se arată a fi un sens al devenirii pentru viaţa păsărilor, atrase în procesul umanizării naturii. Elocvent, în contextul menţionat, aş putea cita un exemplu cunoscut de mine personal. „Eroul” lui e un cocoş crescut de mic în compania omului, dar şi a audiţiilor muzicale. O notă de umanizare din ce în ce mai marcată începuse să-i caracterizeze glasul, care emitea onomatopee surprinzătoare, trecând cu o flexibilitate jucată de la o înălţime la alta, parcă aruncându-se de la mari distanţe pe scara tonurilor şi subtonurilor. Semăna în această privinţă cu un copil care se joacă cu propriul glas şi care ştie să se bucure atunci când îşi provoacă sieşi adevărate efecte comice. Să recunoaştem, e o bucurie inedită pentru o fiinţă non-umană.
Multe s-ar putea spune despre păsări, fiinţele atât de dragi poeţilor. După modelul lor, a fost creat Peter Pan, copilul care avea să rămână pentru totdeauna copil, numit şi copil-pasăre. „A avea încredere înseamnă să ai aripi”, sună convingerea lui J. M. Barrie, părintele literar al pruncului zburător din grădina Kensington.


Florin Caragiu

(text publicat în revista "Ramuri", nr. 3/2012)

traiectorii

pe zidul de cărămidă
în colivii deschise
vrăbiile îşi fac cuiburi

prin buzunarul găurit se strecoară
tot felul de lucruri

ne vom întoarce pe urma lor
până în punctul unde lacrima ta
avea gust de lavandă

un meteorit se îndreaptă spre noi
ne apropiem unul de altul
cu trecutul în flăcări

el ştie cum

de ce aceste fulgere globulare
în grădinile de portocali?

vom bea cafeaua de orz împingând până sus
contra vântului leagănul de pal
cu sunetu-i aspru.

o mie de ani aş dormi şi, sculându-mă,
l-aş întreba despre noi pe primul om întâlnit.

el ştie istoria
anilor scufundaţi într-o zi risipită
în ore de veghe.

semn de despărţire

dormi, mireasă de lemn,
în şemineul nopţilor albe.
cântă-n obraji
sângele trandafirilor,
cocoşii de munte se-ascund
în leagănul lunii.

în cozile tale sunt prinşi sorii,
genunchii sunt ramuri tinere,
nimic nu-ţi tulbură plânsul.

şi dacă apele stau în loc,
cerbii le calcă, catapultându-ţi
fantasma, cu coarne de trestie.

casa de piatră

când pare că mă visezi – şi aş putea să Te cred
dacă n-aş simţi ochiul Tău învăluind cu lumina-I
întunericul – chiar merg pe ape. dar la trezire 
mi se face ruşine. trăiesc la marginea propriei
fiinţe şi cuvintele mele nu trec de gardul scorojit,
de lemn, pe care, când şi când, îl vopsesc
cu o pensulă, gândind la tata. umilinţa lui
e o casă în care nimeni nu ghiceşte căldura
de cămin încins ce dilată muşchii-ncordaţi. aici
el e viu şi mângâie un copil care-mi seamănă –
un chip uşor trist – lăsând mâna s-alunece
spre inimă. cu zâmbetu-i grav, se pleacă apoi
pe umărul subţiat ca zăpada, în care se zbate
o aripă – şi-o pleoapă tremură-n urmă.