Ioan Petraş. „Candelabrele Cerului”

Cuvântul părintelui Ioan Petraş, ce ni se adresează în antologia „Candelabrele Cerului” (ed. Limes, 2012), este lăcrimar, un vas în care sunt păstrate lacrimile prilejuite de întâlnirea inefabilă – la hotarul trecerii din lume – a omului cu Dumnezeu. În acest prag, o dată cu presimţirea schimbării de stare, în sensul refacerii condiţiei liturgice a creaţiei, se reliefează întrepătrunderea şi întâlnirea, cu multiple rezonanţe, între om, natură şi înger. Poezia capătă un pronunţat caracter hieratic.
În centrul simţirii artistice stă trezvia, această calitate a conştiinţei de a trece dincolo de suprafaţa aparenţelor şi a discerne mişcarea sensului, constituit lăuntric, al prezenţei fiinţei în ansamblul dialogic al existenţei. Organul trezviei este însăşi rugăciunea, văzută ca „o spinare de deal adâncit/ în noapte” (Nicula), cu alte cuvinte venind din inima naturii ce pregustă misterul umanizării sale eshatologice, în adâncurile tainei divine. Omul apare ca o cruce care prinde contur din trupul în care a fost conceput: „eu sunt lemnul de Cruce/ în mamă crescut” (Hannah), purtând în sânge menirea euharistică de întâlnire a lumii cu Dumnezeu: „Miriam/ ascultă cum creşte/ prin sânge/ uşoara povară a Pâinii” (stele în lăcrimar).
Tonul elegiac, cu accente liturgice, dă seama de suprapunerea celor două planuri, al existenţei căzute şi al celei restaurate, de asumarea unei rupturi ce se cere vindecată, de suferinţa de fond a existenţei rănite de moarte, însă animate de idealul nuntirii: „în rana înflorită/ e/ o nuntă de sânge/ şi cel ce citeşte/ şi cel care cântă/ numără cocorii de bronz ai văzduhului” (poem). Elementele firii înlănţuite în moarte suspină după condiţia euharistică pierdută: „pământul nu mai are trup/ veşmintele i s-au sfâşiat/ numai în adâncul Potirului/ i se mai simte cenuşa” (lăcrimar VIII – înţeleptul), după orizontul prefacerii întru slavă: „prin temniţi de nori se aude/ suspinul mărunt al lunii de chihlimbar” (Nicula).
Contemplarea naturii reţine, de altfel, irizările ei paradisiace, timbrul liturgic al isonului prin care însoţeşte cântarea omului: „vorbi-vor mierlele/ mirese-nşirate pe frânghii de aur/ cădelniţe-n miriştea cerului” (imn).
Cuvintele sunt trăite ca o dăruire de sine, ce se lasă copleşită de lumină, dând spaţiu sfinţeniei: „creşteam şi-ncercam să aud/ cum în inima fiecărui cuvânt/ răpus de lumină/ odihneşte câte-un sfânt” (cânt I). Originea şi finalitatea lor este, astfel, însăşi Cartea Vie ce li se face trup, învăluit de prezenţa îngerească: „Annah/ îngerul rănilor mele ferestruind/ carnea de cedru a Lăcrimarului/ putere mai am/ să mă prind/ de umărul Cărţii” (lăcrimar VI – Hannah înlăcrimata).
Lacrima are în sine puterea de transformare a crucii, a metanoiei ce uneşte, printr-o unire a minţii cu inima, cele cereşti cu cele pământeşti: „Îngere, tu, / Îngere, tu, / învăluie-mi rana/ prin care mai văd/ mai aud/ ctitorindu-se-n lună/ Lăcrimar pentru Annah” (înger în Lăcrimar), făcând transparente timpul şi moartea în raport cu ceea ce le transcende, şi valorizându-le prin însăşi menirea comuniunii în raport cu care este evaluată calea prin lume a omului: „Durerea m-a înfricoşat ca un înger. Timpul/ îmi judecă mersul spre voi” (lăcrimar IV – Templul lui David).
Avem înainte „o Moarte de piatră/ cu vâsle de piatră” (Notre-Dame IV), o mişcare în miezul nemişcării, sau o prezenţă singuratică rememorând geneza, la vremea înserării, în „pădurea oaselor”, peste „licurici şi magnolii” (Hexaimeron). Căci a muri presupune însăşi confruntarea cu „memoriile originilor” şi cu plămada veşniciei din „Cerul ceruit cu oase de sfânt”, „în crengi de argint”, în care atârnă „viorile norilor biruite de vânt” (cânt). Tânguirea creaţiei este, astfel, străbătută de o lumină ce nu poate fi cuprinsă de întuneric, de sunetul, ce răspândeşte chemarea divină, al unui clopot „voievod între lacrimi” (Hexaimeron).


Florin Caragiu