când pare că mă visezi – şi aş putea să Te cred
dacă n-aş simţi ochiul Tău învăluind cu lumina-I
întunericul – chiar merg pe ape. dar la trezire
mi se face ruşine. trăiesc la marginea propriei
fiinţe şi cuvintele mele nu trec de gardul scorojit,
de lemn, pe care, când şi când, îl vopsesc
cu o pensulă, gândind la tata. umilinţa lui
e o casă în care nimeni nu ghiceşte căldura
de cămin încins ce dilată muşchii-ncordaţi. aici
el e viu şi mângâie un copil care-mi seamănă –
un chip uşor trist – lăsând mâna s-alunece
spre inimă. cu zâmbetu-i grav, se pleacă apoi
pe umărul subţiat ca zăpada, în care se zbate
o aripă – şi-o pleoapă tremură-n urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu