În poemele lui Şerban Axinte din volumul „Păpădia electrică” (Casa de pariuri literare, 2012), Radu Vancu remarcă o decisivă limpezire, o „paradoxală sinteză a intelectivului cu biologicul”, doar „conectat la o asemenea electricitate organică” putând, poetul, „ajunge la o atât de plastică sublimare a amintirilor”. Volumul amintit al „celui mai atipic douămiist”, cum îl numeşte autorul Prefeţei, se împarte în trei capitole: decoct, bulb şi acele electrice.
Oboseala existenţială contrastează cu claritatea viziunii finale: „cu cât eşti mai epuizat, cu atât percepi lumea mai clar”, cu aşteptarea înfrigurată a preschimbării stării de lucruri: „acum când ştiu că se apropie clipa în care / toate devin repede altceva / nu pot decât să-ţi cer iertare”. Vederea nu poate fi comunicată decât poetic, ca o reflexie onirică: „ai început să o visezi pe mama ta cum te visează”, ca o străfulgerare din chivotul tăcerii: „din cutia de lemn voi vedea / ceea ce toţi au văzut şi nu au spus nimănui”, ca o clipire epifanică în pragul dispariţiei: „mi-ai dat cuvântul, eu te-am crezut, / nu putrezi aici, intră în camera din spate / şi lasă îngerii să te decupeze din colţul tău”.
„Zona” tarkovskiană ce guvernează călătoria iniţiatică spre sine, la frontiera lumilor: „dă-mi ziarul să văd dacă mai trăiesc (…) sorb din pelicula subţire care separă iadul de rai” îşi imprimă meandrele, patosul circumscrierii care exprimă setea de cuprindere iconică a întregului: „pe drum constat că direcţia în care mă deplasez / este greşită, / nu-i nimic, sunt încă tânăr, / peste ani şi ani îmi voi dori nespus / să ajung la destinaţie cât mai pe ocolite”.
Traversarea unui tărâm subliminal guvernat de violenţă, beţie, angoasă, absurd şi uitare de sine este dublată de o mişcare discretă de întoarcere spre sine, de anulare (undo) a comenzii de estompare a memoriei: „odată pentru totdeauna, / este bine! / şi, imediat, amintirea cu tine plângând / la fiecare bornă de aer”.
Din compoziţia gravă nu lipseşte ingredientul savuros al umorului: „în gara nicolina constat că nu am decât lei moldoveneşti, / încerc să-l conving pe taximetrist să accepte, în locul celor 7 roni, / bomboane bucuria”.
În punctul de trecere în care „realitatea s-a spart” şi „lumea / a început să nu-ţi mai intre în trup”, „veriga lipsă” descoperă, lângă borna cioplită la marginea lumii, nevoia de reciprocă oglindire, de aşezare a conştiinţelor faţă către faţă: „tot ce e de trecut va trece / şi vom înţelege până la urmă / de ce tocmai veriga asta rămâne mereu lipsă; / exact aşa, / o lume în spin, / două oglinzi aşezate faţă în faţă”. Mai mult, prezenţa capătă în absenţă nuanţele paradoxului: „cum nu eşti nici aici, / nici dincolo, / nu-mi rămâne decât să-mi imaginez / că eşti şi aici şi dincolo”.
Dincolo de perdeaua zgomotului se strecoară ea, inima: „am început să fac mult zgomot / ca să nu mi se audă cumva inima”, ca o „fată de întuneric” ce urmăreşte din ascuns mişcările şi se dizolvă empatic „în florile pe care le atinge”.
Sub tirul luminii in-suflate, „cuvintele întoarse din moarte” răsfrâng strălucirea-i, invocând iubirea ce „intră cu delicateţe / în propriul ei trup”, prin care „vine totul deodată”: „fără ca cineva să respire, pur şi simplu să se adune de peste tot lucrurile ce ne despart pe noi de noi, să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică încât cusătura lumilor să nu se mai vadă”.
Sensibilitatea disimulată poate, acum, să trezească mişcarea inefabilă de plutire care este deopotrivă atingere şi depăşire, cunoaştere şi necunoaştere, vedere şi nevedere: „te-am îmbrăţişat şi ţi-am spus: vezi tu în ce am intrat, vezi tu unde am ajuns, ce am ascuns, / unde sunt culorile difuze din scurt-metrajele primelor clipe, / o singură dată te-ai trezit cu adevărat, dar te-ai trezit exact în momentul morţii, ce ai putut să ştii, ce au văzut ochii tăi înainte de ceaţa rapidă, nu ai ştiut să îmi spui, nici acum nu ştii (...) între mintea mea şi visul tău e acum un abur concret ca mişcările unei păsări marine”.
Liniştea din sânge e, în acest context, semnul iubirii, al fericitei conjuncţii între spirit şi trup, întru care – după cum remarcă Radu Vancu survolând titlul volumului – „lumina electrică rece se încarcă de vitalitatea fragilă, dar totuşi animată a păpădiei”. „Acum ai liniştea mea în sânge // dar sângele tău urcă frumos / prin tija păpădiei mele până la cer” – aşa începe „cea mai frumoasă zi”.
Florin Caragiu
(text apărut în revista "Convorbiri Literare", noiembrie 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu