Poezie și Sacru - Adrian Maniu

În literatura română interesant este şi cazul poetului Adrian Maniu („Cântece de dragoste şi moarte”, „Poeme în proză”, „Figuri de ceară”, „Lângă pământ” etc.), care a fost văzut când ca modernist prin excelenţă (Eugen Lovinescu), când trecut în rândul tradiţionaliştilor (George Călinescu), sau încadrat mai judicios ambelor orientări (Vladimir Streinu). 

Dimitrie Micu apreciază că „modul iconografic de orientare predominant bizantină i-a permis să se autoexprime, fără a eşua în sentimentalism, şi să fie sincer, cu artă”. S-au făcut adesea referiri la bizantinismul imaginii în această poezie (de pildă, Mircea Muthu, în „Literatura română şi spiritul sud-est european”). Alţi critici remarcă un risc al acestui mod de a face poezie, prin alunecarea spre manierism, prin utilizarea decorativă a motivelor ortodoxe.

„Vreau pe fonduri vechi de aur, ca-n icoane bizantine/ să pictez în alb şi roşu trupul tău./ Părul să-l aşez în şuviţe şi să-l colorez ca toamna în frunze. / Ochii am să-i fac triunghiulari, / tot aşa ca fluturii de seară în obrazul transparent. / Din vâsle se ridică şi recade opintire, parcă ar înainta făcând mătănii plutirea; / undele redeschid străbătutele cercuri închise. / Balta se leagănă-n vânt, răsucind frunze şi valuri albe. / Icoana e gălbuie, e veche, spartă, mare. / L-au dat jos de pe cruce şi lacrimi şi sudoare/ înşuviţează părul pe tâmplele lui sfinte” („Poemele trupeşti”).