În volumul „Călcâiul lui Magellan” (Cartea Românească, 2014), poetul Octavian Soviany încearcă să respire relaxat, „ca şi cum poezia / ar începe numai de mâine”. Nuanţele exprimării poetice sunt obţinute din amestecul culorilor fundamentale ale dragostei, nostalgiei şi tristeţii.
Tristeţea se proiectează şi ricoşează în planurile existenţei, prin multiple oglindiri: „Mara / nu mai trece / de mult / pe aici (…) Doar umbra ei / neagră / ţinând între buze / un creiţar ruginit, / pe care chipul kaiserului / e strâmbat de tristeţe”.
Dragostea face, la rândul ei, să vibreze cutia de rezonanţă a memoriei, declanşând teribile nostalgii: „Acum ştiu: / eşti gaura negricioasă din / toracele meu, / prin care / sângele-mi curge / înapoi, spre copilărie”. Frumuseţea figurii capătă o intensitate sporită sub forţa de preschimbare a unei reprezentări ce face să ţâşnească, eliberat de sub gravitaţia realului, filonul expresivităţii: „Da, eşti frumoasă, / dar mie îmi placi mai mult / când păşeşti grav, cu / coapsele înţepenite de încordare, / ca şi cum ai purta / pe creştetul capului / un vas cu lichid preţios. / Ca şi cum ţi-ai purta pe / creştetul capului / propria inimă, / mare şi grea ca o / bilă de plumb”.
În oglinda acestei iubiri, autoportretul se încarcă de stranietăţi, de fervoarea unei nebunii întru artă: „Te ascult în tăcere. / Şi aş vrea să fiu sticla / ochelarilor tăi. / Să-ţi vopsesc în roşu / toate cuvintele / care-mi intră prin gură / şi îmi ies prin urechi. / Atunci / o să te uiţi / poate la mine / ca la un / chiparos pictat de / van gogh, / căruia vântul / tocmai i-a retezat o / ureche”.
Autoironia „deprimă” în mod constant inflaţia sinelui: „Oglinda-mi arată / o faţă mică şi palidă ca / o bucată de / sugativă”; „mă simt ca o / broască ţestoasă bătrână / din lenauheim / care tace de sute şi sute de ani / şi numără numai în gând / picăturile grele de ploaie / de pe pălăriile ţăranilor”; „Ploaia asta ne spală / irişii şi corneele, cutiile / goale de mucava / pe care le purtăm de la o vreme / drept capete”.
O notă de umor îmblânzeşte constant tăioasa întoarcere spre sine: „stăm în balcon / ca două foci / bătrâne şi înţelepte, / de parcă / ne-am pregăti / de o lungă / călătorie cu / dirijabilul”. Un sentiment de deşertăciune pluteşte deasupra fiinţelor şi lucrurilor, peste a căror privire se arcuieşte o geană de neant: „Am venit / să vedem / cum lucrează / pustiul. Să / mărturisim / despre puterea / pustiului, / în hainele noastre de / orăşeni şi cu / ochelarii noştri de / soare crăpaţi, / de care lumina se / freacă precum / o spinare de câine”.
Şi totuşi, expresivitatea însăşi, cu ineditele ei mutaţii, rămâne să dea mărturie despre erosul ce transfigurează estetic realitatea depreciată, motivând jocul de cuvinte şi semnificaţii: „Părul tău / bate în arămiu ca / o coadă de veveriţă. / Din gura mea / ies cuvinte de / dragoste / moi şi pufoase ca nişte / motani de / angora taciturni”.
De pe acest fundal, imagini neverosimile, de rezonanţă cosmică, ţâşnesc în privelişte: „în toate pânzele mele / am pictat doar aşteptarea aceasta / care întunecă noaptea / terasele cafenelelor / ca un fel de cer negru / în care se aud cum troznesc / sâmburii unor stele pitice”.
Voiaj în lumea posibilului, arta deschide perspective, readucând privirea de copil în care tragedia lumii poate fi „înseninată” prin invocarea legănării, a poveştii: „Fericit cel ce / asemenea lui ulise / a făcut / o călătorie frumoasă. // a văzut multe privelişti // şi, de atunci, // urlă lugubru în somn, / noapte de noapte. / Leagănă-mă, miruna, ca / pe un copil”.
Spectrul derealizării actelor vieţii este contrabalansat astfel de un neobosit impuls ludic, ce conservă viteza de transformare estetică a realităţii: „Merită oare / să compui simfonii / pentru două linguri sleite de varză / şi o bucată de wurst? / Dar havuzul vechi din grădină / clipoceşte exact / ca un solo de flaut, / iar fata care serveşte la masă / are dinţii albi şi strălucitori / precum clapele unui clavecin”.
În ultimă instanţă, memoria învăluită de tristeţe este salvată de forţa revelatoare a dragostei, sursă inepuizabilă a metaforei în stare pură: „Poate / că-i timpul / să aprinzi lampadarul / şi să-ţi acoperi / genunchii / cu o pătură / roşie. / Seara / va veni dinspre / wansee / ca un fluture / mare de apă”.
După cum autorul însuși a mărturisit în mesajul său transmis cu prilejul decernării Premiului pentru Poezie acordat de Observatorul Cultural, referindu-se la volumul pe care l-a semnat intitulat ,,Pulberea, praful și revoluția”, acesta ,,se sustrage oricărei lecturi comode, deoarece poemele pe care le cuprinde implică violența, atrocitatea și sunt, poate, mai curând antipoezie decât poezie”. E vorba de o carte ,,incomodă și șocantă și, poate, pe ici pe acolo teribilistă”, cu versuri, unele, poate incomode din punct de vedere politic, dar, precizează poetul, ,,corecte din punct de vedere uman”.
Această corectitudine din punct de vedere uman la care face recurs poezia mi se pare a fi una din cheile reușitei artistice în cazul lui Octavian Soviany. Autorul ,,Apocalipticii textului” identifică această ,,corectitudine”, cuvânt scris cu ghilimelele de rigoare, în locurile existențiale pe de o parte extrem de sensibile la acțiunea ironiei, dar care, pe de altă parte, îi rezistă acesteia, neputând fi corodate de critica adusă minimalismului și inconsistenței ca mod de viață.
În fond, orice critică și orice distanțare pornesc de la însăși empatia cu obiectul lor. La autorul nostru, duritatea ironiei e mai degrabă o chestiune de joc al presiunilor plastice, decât o judecată etică. O discretă tandrețe și un ton subtil de bunăvoință caracterizează tonalitatea de fond în universul acestor scrieri.
Florin Caragiu
(text apărut în Revista "Poesis International", Anul IV, Nr. 2 (14) / 2014, pp. 15-16)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu