Școala Martiriului (84)

Întâlnim în Sfânta Scriptură, în Cartea Ecclesiastului, o paradoxală întâlnire a scepticismului cu credința. Pe de o parte, conștientizarea efemerității lumii, a viețuirii în orizontul morții, sub semnul stricăciunii și al unei logici a Căderii ce imprimă conflictul finalităților până în planul biologic și inconștient al creației, erodând și întunecând până la aparenta eclipsare sau vidare de conținut sensul și finalitatea existenței: „Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? (...) Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude. Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare. (...) Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune – mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiind. Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt” (Eccl. 2-3; 8-9; 16-17). 

Pe de altă parte, o credință vie pune față în față relativitatea acestei lumi cu Dumnezeu, cu viața și dragostea Lui milostivă și cu judecata Lui. Pe fondul acestei combinații de scepticism și credință, simțământul relativității și al zădărniciei oricărei absolutizări a aspectelor vieții pământești pieritoare conduce, paradoxal, la o redobândire a bucuriei simple și eliberate de hybris: „Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare” (Eccl. 9, 9), odată cu conștiința stării descoperite înaintea lui Dumnezeu: „Cu adevărat toate acestea le-am pus la inimă şi inima mea le-a văzut: că cei drepţi şi cei înţelepţi împreună cu toate faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu” (Eccl, 9, 1). 

Umblarea în căile inimii (Eccl. 11, 9) apare astfel nedespărțită de o așezare de sine în lumina judecății lui Dumnezeu (ibid.) și a lucrării Lui celei mai presus de înțelegerea omenească (Eccl. 8, 17). În această perspectivă, fericirea e un simțământ inefabil ce izvorăște din pământul smereniei (Eccl. 8, 12) întru care scepticismul și credința se întrepătrund, ca o expresie a întrepătrunderii între condiția actuală a creației, marcată de Cădere, și cea a vieții transfigurate, pregustate de sfinți.

Florin Caragiu 

Școala Martiriului (83)

Aruncat fiind de către regele Darius Medul într-o groapă cu lei înfometați, sfântul prooroc Daniel a fost găsit a doua zi viu și nevătămat. Dumnezeu, Căruia Daniel I se închina neîncetat (Daniel 6, 21), „a trimis pe îngerul Său şi a astupat gura leilor” (Daniel 6, 23). Văzând această lucrare minunată, Darius dă slavă lui Dumnezeu cel viu, Cel Care „rămâne în veci şi împărăţia lui nu se va nimici, iar stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El poate să scape şi să libereze, face semne şi minuni în cer şi pe pământ; El l-a scăpat pe Daniel din ghearele leilor” (Daniel 6, 27-28). Experiența isihastă a rugăciunii neîncetate a fost recent înfățișată în cadrul gestului iconic al închinării neîncetate zugrăvit de părintele Ghelasie de la Frăsinei în scrierile sale. În acest context, rodul atitudinii liturgice a sfinților martiri ne apare a fi o revărsare de har peste granițele sau limitele puse de legile firii.

Florin Caragiu 

Școala Martiriului (82)

O tainică revelare a lui Hristos a avut loc în cuptorul cel de foc în care au fost aruncați de către Nabucodonosor cei trei tineri, Anania, Azaria și Misail, prietenii sfântului prooroc Daniil, care n-au vrut să se închine idolului pus de rege spre închinare. „Aceşti oameni, îmbrăcaţi cum erau, cu mantie, încălţăminte, pălărie şi cu toată îmbrăcămintea lor, au fost legaţi şi aruncaţi în mijlocul cuptorului cu foc arzător” (Daniel 3, 21). Privind către cuptor, Nabucodonosor vede cu spaimă „patru bărbaţi dezlegaţi, umblând prin mijlocul cuptorului, nevătămaţi, iar chipul celui de-al patrulea, ca faţa unuia dintre fiii zeilor” (Daniel 3, 25). Această prezență a lui Hristos alături de ei în mijlocul încercărilor și pătimirilor, cu o slavă ce covârșește puterea lumească distrugătoare, au simțit-o într-un mod cât se poate de viu toți sfinții martiri, fiind lucrul ce i-a făcut să poată îndura cu o netulburată bucurie chinurile.

Florin Caragiu

 

Școala Martiriului (81)

Un alt exemplu de revenire prin milostivirea lui Dumnezeu din „iadul” răutății este regele Manase. Acesta i-a dus pe locuitorii Ierusalimului într-o rătăcire și o facere de rău mai mari chiar și decât cele ale neamurilor idolatre (II Paralip. 33, 9). Neprimind în mod îndărătnic cuvântul lui Dumnezeu, a ajuns prin iconomia divină rob asirienilor, care l-au prins cu arcanul, l-au legat cu cătușe de fier și l-au adus la Babilon (II Paralip. 33, 11).

„Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat” (II Paralip. 33, 13). Aceasta e puterea smereniei celei primitoare de Dumnezeu, prin darul rugăciunii curate, de a schimba un destin turnat aparent în forme fixe prin deprinderile pătimașe și de a ne deschide astfel orizontul libertății autentice, ce respiră aerul iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Rugăciunea de pocăință a regelui Manase este una dintre cele mai frumoase până în ziua de astăzi. Ea ne vorbește despre pecetluirea creației cu numele sfânt al lui Dumnezeu, despre nemăsurata și neajunsa milă a făgăduinței Sale, despre bunătatea Sa îndelung-răbdătoare și mult-milostivă, despre tragedia umană a înstrăinării de voia Lui și înmulțirii smintelilor, și despre nevoia lăuntrică de schimbare a minții (metanoia), de plecare a genunchilor inimii, de rugăciune pentru iertare, pentru a afla bucuria mântuirii, a împărtășirii cu izvorul dragostei și slavei dumnezeiești (Rugăciunea regelui Manase 1).

Florin Caragiu