Întâlnim
în Sfânta Scriptură, în Cartea Ecclesiastului, o paradoxală întâlnire a scepticismului cu credința. Pe de o parte,
conștientizarea efemerității lumii, a viețuirii în orizontul morții, sub semnul
stricăciunii și al unei logici a Căderii ce imprimă conflictul finalităților
până în planul biologic și inconștient al creației, erodând și întunecând până
la aparenta eclipsare sau vidare de conținut sensul și finalitatea existenței: „Deşertăciunea
deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt
deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub
soare? (...) Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună:
ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude. Ceea ce a
mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu
este nimic nou sub soare. (...) Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi
am strâns înţelepciune – mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în
Ierusalim căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiind. Şi mi-am
silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am
înţeles că şi aceasta este vânare de vânt” (Eccl. 2-3; 8-9; 16-17).
Pe de altă
parte, o credință vie pune față în față relativitatea acestei lumi cu Dumnezeu,
cu viața și dragostea Lui milostivă și cu judecata Lui. Pe fondul acestei
combinații de scepticism și credință, simțământul relativității și al
zădărniciei oricărei absolutizări a aspectelor vieții pământești pieritoare conduce,
paradoxal, la o redobândire a bucuriei simple și eliberate de hybris: „Bucură-te de viaţă cu femeia pe
care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o
Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei
cu care te osteneşti sub soare” (Eccl. 9, 9), odată cu conștiința stării descoperite
înaintea lui Dumnezeu: „Cu adevărat toate acestea le-am pus la inimă şi inima
mea le-a văzut: că cei drepţi şi cei înţelepţi împreună cu toate faptele lor
sunt în mâna lui Dumnezeu” (Eccl, 9, 1).
Umblarea în căile inimii (Eccl. 11, 9)
apare astfel nedespărțită de o așezare de sine în lumina judecății lui Dumnezeu
(ibid.) și a lucrării Lui celei mai presus de înțelegerea omenească (Eccl. 8,
17). În această perspectivă, fericirea e un simțământ inefabil ce izvorăște din
pământul smereniei (Eccl. 8, 12) întru care scepticismul și credința se
întrepătrund, ca o expresie a întrepătrunderii între condiția actuală a
creației, marcată de Cădere, și cea a vieții transfigurate, pregustate de
sfinți.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu