călătorie

mâine vom lăsa toate:
locurile însetate să fie privite
vor aluneca pe geam,
ca o picătură de ploaie
tăind obrazul tău oglindit –
vom vorbi despre cele uitate
cu febrilitatea uitării.

de sub pelerina-i ridicată de vânt,
lumea ce ne uită încet –
dănţuind în amurg –
ne va zări de departe,
cum şi-ar aduce aminte
de ploaie pământul
în care-au înţepenit plugurile.

lovind anii

 

un tremur al corpului te face să scapi

paharul de sticlă. o uşoară nelinişte

se-mprăştie pe gazonul proaspăt tuns.

în depărtare, blocuri se leagănă-ncet:

celulele tale plutesc pe unda unui grav sunet.

aştepţi la fileu mingea iute, zburând cu efect.

loveşti aerul cu siguranţa celui ce punctează,

te ştergi cu prosopul pe frunte, pe piept.

racheta din mâini îţi alunecă. te-aşezi pe scaun

şi vezi ca prin ceaţă zdrenţele roşii

întinse pe cer: va fi frumos mâine, îţi spui,

şi făgăduinţele nopţii te ţin un timp nemişcat. 

umblet pe ape

aceste vorbe cinice sfărâmând văzduhul,
rănind simţământul de-a fi,
sunt o muţenie deghizată, un vaiet al orhideei
într-o nişă bine ascunsă.

furia lor nu se stinge, răul de viaţă
se-ntinde sub presa unui soare negru.
razele lui sunt cuţite în mâna măcelarului,
lucrurile-s hălci sângerii ale unui trup despicat.

sub carne, oasele goale: nimic plutind peste ape.
ci tu spre Iisus, pe-ntărâtatele valuri păşeşti:
la Dumnezeu toate-s da – în jurul Lui
tăcerea se-ascute şi taie un ochi smintitor.

poem

un buchet de irişi 
pentru ochii tăi
fără să clipesc am luat,
din colţul în care oameni
apar şi dispar,
ca un semnal intermitent
către un corp ceresc nemişcat,
oprit deasupra ta
la capătul nopţii.

orfeu

liniştea ei privindu-te, greutatea trupului ei
ca o piatră aruncată-n fântână,
în cerul cel mai de jos;
încrederea că-n tine plonjează
miezul pământului şi-n chipul ei tu,
cum nordul atrage la sine acul busolei
fără să vadă aurora prinsă-n gheţari;
nebunia şi sminteala aceasta de-a te întoarce
pe loc şi-a căuta cu teamă-napoi, ca şi cum ea
ar fi răpită afară, când este în tine (şi doar cuprinsă
de jur împrejur imaginea nu-i de ea părăsită),
iar sinele-i mişcat nu poate urma
decât preschimbarea în clipă a lepădării de sine –
s-au risipit în câmpia cântului, toate; iar trupul tău
împrăştiat în ţărână distanţele spulberă-ncet.

e dragostea

castelul din limba uitată aşteaptă:

vei înnoda străzile gemene,

căutând în vitrine,

în nori,

în pereţii cu broboane de must

copilul de zăpadă.

cormorani vor înfige pliscuri de-argint

în ape-mpletite –

eşti o flacără întinsă pe trup

de cuţitul dimineţii.

peisaj

un copac înclinat
ca turnul din pisa
are numele
unui erou de demult.

eşti insula
din mijlocul unui val uriaş,
aşteptând să eşueze
pe nisipul de aur
naufragiaţii unui mileniu sfărâmat.

o respiraţie face ocolul pământului:
ochii pictaţi pe ape
duc soarele teafăr
spre încăperea săpată în stâncă.

absenţi

cu o tăcere grea peste alta încep oamenii

să-ntârzie a privi. trupul dă semne: un pas apăsat,

un oftat. căzută-năuntru, vederea lor bună

se umple de lucruri cu margini tăioase.

e mai comod să nu ştii, să uiţi, să nu afli

că o minune şi-a pierdut rostul –

pentru că lumea-ncepe cu tine.

ceea ce-ţi reuşea odată, pare un vis,

pentru că tot ce ai – dar nu eşti –

fără să bagi de seamă se şterge –

şi nu-i aici, nici dincolo, darul.

iar dacă eşti, nu pentru tine-i alipit

la fiinţă acela, ci pentru multa Bunătate

ce din sicrie de aer cu faţa spre altul ne-nvie.

paşi pe plajă

o frunză lipită de tine – ascunde

un loc vulnerabil? licărul feţei

se stinge pe ape: toamna începe

la capătul lor – eşti tatăl a cărui viaţă-i deja

pământul din care, ieşind, îşi fac loc

sub soare şuviţe. o pată pe discul de aur

se-ntinde – eşti tu, trăgând peste umăr

depărtata chemare. o pelerină albastră

e marea, alunecă-n vânt lumina-i difuză.

veştile ei sunt o şoaptă cântată –  a plâns,

între săbii de lemn, doar sacul pe spate,

din care un fir de nisip, ca o rugă,

de cealaltă parte a lumii, pe iarbă se lasă.  

amurg

asculţi strigătul după apă al celulelor,
contracţia lor simultană,
inversarea de sarcină a membranei depolarizate rapid –
prin pereţii ei, potasiul eliminat,
sodiul năvălind în interior,
muşchii din pereţii vaselor strângându-se încet şi
tu zâmbind, în pofida cefaleei,
sub vulturii rotitori ai amurgului.

sângerii, norii: sunt viaţa netrăită alergând înainte,
alunecând în genunchi
peste cârduri de raţe sălbatice.

simţi apăsarea pe talpă a pietrelor –
un şarpe de apă te duce între coloşii tăcuţi:
aici se întâlnesc, fără ştirea lor, sufletele.
strigătul lor netulburat urcă la cer,
ca o mână pe frunte ştergând sudoarea.
aici, zâmbetul tău e o flacără topind carnea,
un zid prin care circulă torţe
în întunericul roşu.