o frunză
lipită de tine – ascunde
un loc vulnerabil? licărul feţei
se stinge pe ape: toamna începe
la capătul lor –
eşti tatăl a cărui viaţă-i deja
pământul din care, ieşind, îşi fac loc
sub soare şuviţe. o pată pe discul de aur
se-ntinde – eşti tu, trăgând peste umăr
depărtata chemare. o pelerină albastră
e marea, alunecă-n vânt lumina-i difuză.
veştile ei sunt o şoaptă cântată – a plâns,
între săbii de lemn, doar sacul pe spate,
din care un fir de nisip, ca o rugă,
de cealaltă parte a lumii, pe iarbă se lasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu