cu o tăcere grea peste alta încep oamenii
să-ntârzie a privi. trupul dă semne: un pas apăsat,
un oftat. căzută-năuntru, vederea lor bună
se umple de lucruri cu margini tăioase.
e mai comod să nu ştii, să uiţi, să nu afli
că o minune şi-a pierdut rostul –
pentru că lumea-ncepe cu tine.
ceea ce-ţi reuşea odată, pare un vis,
pentru că tot ce ai – dar nu eşti –
fără să bagi de seamă se şterge –
şi nu-i aici, nici dincolo, darul.
iar dacă eşti, nu
pentru tine-i alipit
la fiinţă acela, ci pentru multa Bunătate
ce din sicrie de aer cu faţa spre altul ne-nvie.
2 comentarii:
minunile isi pierd rostul...
ati vazut cerul
poetic
de astazi?
daca nici asta
nu e o minune,
atunci...
vom mai ajunge
sa ne bucuram
de un strop de roua,
de prezenta unui liliac
zburand in amurg,
pe la fereastra
noastra?
lumea nu incepe cu noi...
de la noi, insa, incepe
masurarea ei
stefan s.
va mai citesc, sa stiti
Multumesc pentru ganduri!
Trimiteți un comentariu