liniştea ei privindu-te, greutatea trupului ei
ca o piatră aruncată-n fântână,
în cerul cel mai de jos;
încrederea că-n tine plonjează
miezul pământului şi-n chipul ei tu,
cum nordul atrage la sine acul busolei
fără să vadă aurora prinsă-n gheţari;
nebunia şi sminteala aceasta de-a te întoarce
pe loc şi-a căuta cu teamă-napoi, ca şi cum ea
ar fi răpită afară, când este în tine (şi doar cuprinsă
de jur împrejur imaginea nu-i de ea părăsită),
iar sinele-i mişcat nu poate urma
decât preschimbarea în clipă a lepădării de sine –
s-au risipit în câmpia cântului, toate; iar trupul tău
împrăştiat în ţărână distanţele spulberă-ncet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu