Pledând pentru un umanism teocentric, un umanism creştin prin excelenţă, Jacques Maritain remarcă: „Nu prin accident, ci printr-un efect strict necesar, înscris în natura lucrurilor, orice experienţă absolută a ateismului, dacă ea e condusă în mod conştient şi riguros, provoacă în cele din urmă o disoluţie psihică“. Jean Ladrière identifică limitele raţionalităţii ştiinţifice îngrădite de scientism în caracterul operatoriu şi cel local. Începând cu neopozitivismul s-a exercitat constant tendinţa de identificare a veridicităţii cu verificabilitatea, a adevărului cu mijlocul de verificare a lui. În filosofie, Gadamer a văzut izvorul hermeneuticii (ştiinţă a comprehensiunii, a înţelegerii) în „acea rezistenţă opusă, chiar în interiorul ştiinţei moderne, pretenţiei la universalitate a metodologiei ştiinţifice“. Filosoful se referă totodată la experienţa de adevăr care depăşeşte domeniul supus controlului metodologiei ştiinţifice. Există adevăruri care nu se lasă cunoscute şi verificate prin mijloacele metodice ale ştiinţei.
Gnoseologia creştin-ortodoxă se raportează la un corelat ontologic constituit de raţiunile dumnezeieşti prezente în creaţie. Acestea nu se confundă cu obiectul percepţiei imediate şi nici cu reţeaua de conexiuni fizice care impun formalizările din ştiinţă, obţinute din metoda izolării domeniului. Raţiunea dumnezeiască este, mai degrabă, o reţea infinită de rezonanţe în interiorul căreia se stabilesc şi legături ascunse sau nevăzute între diferitele zone şi straturi ale existenţei în totalitatea sa. Astfel, în spirit patristic, putem crede că numai o facultate de cunoaştere mai presus de raţiune ar fi aptă să integreze multitudinea cunoaşterilor parţiale într-o vedere de ansamblu care să fie o „icoană“ a Raţiunii dumnezeieşti. Perfecţionarea instrumentelor de cunoaştere nu e suficientă dacă nu se petrece simultan cu modificarea întregii paradigme gnoseologice prin schimbarea (metanoia) subiectului însuşi. Această transformare este dată de recuperarea condiţiei liturgice, după cum arată Alexei Nesteruk: „Conflictul dintre teologie şi ştiinţă poate fi depăşit dacă ambele sunt repuse într-o proprie legătură cu dimensiunea euharistică, înţeleasă în termeni cosmici ca ofrandă de creaţie către Dumnezeu, prin artă, ştiinţă şi tehnologie. Activitatea ştiinţifică poate fi văzută ca o lucrare liturgică cosmică“.
În acest sens, pledăm pentru întâlnirea dintre hermeneutica creştină şi ştiinţă, în sensul preconizat de Gadamer: „Hermeneutica descoperă în interiorul ştiinţei condiţiile adevărului prin reflecţia hermeneutică, condiţie ce nu se află din logica cercetării, ci îi precedă“.
Potrivit părintelui George Metallinos, nimic nu exclude coexistenţa credinţei şi ştiinţei în condiţia în care nici credinţa nu este o metafizică scolasticizată imaginară, şi nici ştiinţa nu îşi falsifică caracterul pozitiv prin adoptarea unei dimensiuni metafizice. Cum smerenia este una dintre cele mai mari virtuţi duhovniceşti, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva în lumea ştiinţelor asistăm la emergenţa unor paradigme smeritoare (care, printre altele, temperează triumfalismul „iluminist“).
Există o serie de dezvoltări care conferă un anumit sens smeritor-apofatic ştiinţelor fizice. Să ne gândim la mecanica cuantică, în speţă principiul de nedeterminare sau, mai nou, la întreaga arie de cercetare dezvoltată în jurul ideilor de non-localitatate, „entanglement“, inegalităţile lui Bell, stările Greenberger-Horne-Zeilinger (inducând un „holism“ la nivel cuantic) etc. Einstein însuşi, de pe poziţia determinismului clasic, e intrigat de această „cenzură transcendentală“ constituită din „ciudăţenii“ nedeterminist-probabilistice, de faptul că nu putem decât asocia probabilităţi variilor rezultate posibile ale experimentelor cuantice, şi protestează: „Dumnezeu nu joacă zaruri!“. La care Bohr răspunde: „Nu-i poţi spune lui Dumnezeu ce să facă!“. Iată un act de smerenie! Astăzi interpretarea Bohr a mecanicii cuantice este, de facto, paradigma interpretativă fundamentală în acest domeniu ştiinţific.
În lumea matematicii, formalismul radical al lui Hilbert, a cărui intenţie era o axiomatizare completă a matematicii, a căpătat o ajustare smeritoare în teorema de incompletitudine a lui Gödel. „Prima teoremă“ a lui Gödel afirmă, în esenţă, că în orice sistem matematic consistent, recursiv axiomatizabil şi suficient de complex ca să încorporeze numerele întregi, există propoziţii corect formulate care sunt adevărate, care însă nu pot fi demonstrate formal în cadrul sistemului. A doua teoremă a lui Gödel vizează imposibilitatea demonstrării consistenţei unui asemenea sistem în cadrul formalismului propriu. Limita structurală este inerentă gândirii formale.
În 1970, Yuri Matijasevic a rezolvat „problema numărul 10“ a lui Hilbert, care, pe scurt, cerea o procedură în stare să rezolve ecuaţiile în numere întregi într-un număr finit de paşi. Matijasevic a demonstrat că un algoritm universal aplicabil tuturor acestor ecuaţii nu există! Există astăzi o abundenţă de rezultate de non-decidabilitate, non-definabilitate etc., în matematică.
La începutul secolului al XX-lea, matematicieni de marcă din Şcoala Rusă, precum Dimitri Egorov (preşedinte al Societăţii de Matematică moscovite, alungat şi întemniţat pe motivul de a fi reacţionar şi om al Bisericii), şi Nikolai Luzin (o figură importantă în analiza matematică şi teoria descriptivă a mulţimilor, şi el denunţat ca „duşman“ de regimul sovietic), au împletit creativ lucrarea matematică cu o reflecţie mistică isihastă - cu rezultate foarte importante în direcţia fundamentării Matematicilor moderne.
Un demers de temperare a triumfalismului scientist îl constituie, de asemeni, cel iniţiat de savantul M. P. Schützenberger (1920-1996). El a adus critici solide, fundamentate matematic, clişeelor neo-darwiniste (vezi articolul „Inteligenţă artificială, neo-darwinism şi principiul antropic“).
Există, de fapt, o reală posibilitate ca „dezvoltări smeritoare“ (practic, „teoreme de incompletitudine“ specifice domeniului respectiv) să apară în orice arie ştiintifică, mai devreme sau mai târziu. Nu vom privi aceste „dezvoltări smeritoare“ cu o satisfacţie vanitoasă, ca pe nişte „lovituri“ umilitoare/minimalizatoare aplicate ştiinţelor, ci cu o smerită bucurie lăuntrică de neexprimat prin cuvinte, căci suntem martori ai Lucrării lui Dumnezeu, chiar şi pe cele mai „ocolite“ căi. Astfel, aceste „teoreme de incompletitudine“ constituie creşteri, şi nu diminuări sau minimalizări, pentru respectivele ştiinţe.
Mihai Caragiu
Ohio Northern University(Sursa: Cotidianul "Lumina", 4 Octombrie 2009)
Pledând pentru un umanism teocentric, un umanism creştin prin excelenţă, Jacques Maritain remarcă: „Nu prin accident, ci printr-un efect strict necesar, înscris în natura lucrurilor, orice experienţă absolută a ateismului, dacă ea e condusă în mod conştient şi riguros, provoacă în cele din urmă o disoluţie psihică“. Jean Ladrière identifică limitele raţionalităţii ştiinţifice îngrădite de scientism în caracterul operatoriu şi cel local. Începând cu neopozitivismul s-a exercitat constant tendinţa de identificare a veridicităţii cu verificabilitatea, a adevărului cu mijlocul de verificare a lui. În filosofie, Gadamer a văzut izvorul hermeneuticii (ştiinţă a comprehensiunii, a înţelegerii) în „acea rezistenţă opusă, chiar în interiorul ştiinţei moderne, pretenţiei la universalitate a metodologiei ştiinţifice“. Filosoful se referă totodată la experienţa de adevăr care depăşeşte domeniul supus controlului metodologiei ştiinţifice. Există adevăruri care nu se lasă cunoscute şi verificate prin mijloacele metodice ale ştiinţei.
În ultimele două-trei sute de ani s-a impus un clişeu care afirmă necesitatea separării între ştiinţă şi religie. Mai mult, adesea ştiinţa este pusă la loc de frunte, iar religia este condamnată, negându-i-se vehement, cu o intoleranţă "inversată", dreptul de a fi, măcar şi ca alternativă. Se spune extrem de des că ştiinţa nu are nevoie de religie, că absolut toate fenomenele sunt sau vor fi explicate doar prin ştiinţă, fără a face apel la "ipoteza" existenţei lui Dumnezeu.
Un profesor de care am fost foarte ataşat în Facultatea de matematică a fost Martin Jurchescu. Am studiat cursurile sale de analiză pe varietăţi şi analiză complexă de mai multe variabile. Avea o capacitate specială de a prezenta într-un mod accesibil pentru studenţi cele mai dificile teoreme din cursurile respective, încât acestea, cu toate că aveau un grad de dificultate ridicat pentru studenţi, erau o încântare. Ne prezenta cu claritate şi eleganţă părţile mai dificile ale demonstraţiei, lăsând studenţilor de completat demonstraţia cu segmentele accesibile. De aceea, cursurile sale stimulau participarea, creativitatea, pasiunea pentru studiu şi descoperire. Făcuse şcoală, de-a lungul anilor, formând pe mulţi profesori şi cercetători cunoscuţi din ţară şi de peste hotare. Pe lângă plăcerea deosebită a audierii cursurilor sale, i-am fost un semestru asistent la Cursul de Analiză pe Varietăţi, la anul III, grupa de cercetare. Am avut prilejul să văd modul în care decurgeau examenele la materiile pe care le preda. După examenul scris, urma oralul. Am fost impresionat de apropierea umană pe care o degaja. Un student se încurcase şi luase o notă mică, 5, însă Prof. Jurchescu, simţind un potenţial mai ridicat, i-a mai dat un subiect, însă acela chiar nu-şi mai amintea partea respectivă de materie. Atunci profesorul a început să-i spună câte puţin din demonstraţie să vadă dacă acel student poate să ducă mai departe, ceea ce s-a şi întâmplat. În final, i-a dat nota 8, spunându-i că poate încă mai mult, încurajându-l să se întrebuinţeze mai mult pe viitor. Cu alte cuvinte, pe Martin Jurchescu nu îl interesa atât reproducerea unei informaţii învăţate, cât faptul că studentul gândeşte şi poate rezolva cu mintea lui, fie şi ajutat în rest, mici bucăţi din demonstraţie. Aşadar, dezvoltarea creativităţii constituia un deziderat major la el. Examenul avea astfel o desfăşurare sinergică, studentul simţind suflul profesorului şi sprijinul său pe porţiuni, reuşind cel mai ades să-şi dea măsura sa. 
În lecţia de deschidere ţinută la Universitatea din Erlangen în 1872, matematicianul Felix Klein a definit o doctrină matematică, sau, cum zice el: geometrie ca teorie a invarianţilor unui anumit grup de transformări. Raportul dintre invarianţi şi transformare, precum şi proprietatea latentă a doctrinelor matematice de a fi "închise" printr-un cadru iniţial dat, care este sistemul de axiome consistent (adică liber de contrazicere) şi categoric (sau complet) i-au sugerat matematicianului Ion Barbu punţi de legătură între matematică şi spiritualitate. Astfel îl vedem pe matematicianul poet creatorul unei axiomatici modelate în limbaj natural, care îşi propune, într-un fel, să fie o traducere în înţelesul omului şi "pentru om" a imaginii pe care matematica o oferă lumii, a ideilor înalte pe care ea le poate evoca. La nivel foarte intuitiv, înţelegem că această axiomatică porneşte de la ideea de invariaţie, persistentă în miezul tuturor transformărilor.
