Florin Caragiu: "Sfântul Grigorie de Nyssa - Marele Cuvânt Catehetic" (I)

1

În scrierea sa „Marele Cuvânt Catehetic” (ed. Sophia, Bucureşti, 1998), Sfântul Grigorie de Nyssa expune învăţătura creştină în modul unei „terapii” a înţelegerii, potrivind „felul îngrijirii” cu „felul bolii”, construindu-şi, în dialogul cu cei de o convingere sau alta, discursul pe „principii sau premise care sunt potrivite cu dreapta judecată, pentru ca, folosindu-se de adevăruri recunoscute şi de ei şi de noi”, să se poată aduce o clarificare necesară a gândirii (p. 12).
Calea expunerii este una a dialogului virtual cu oameni de alte convingeri, care diferă sub diverse aspecte de cea creştină, şi a împărţirii în anumite clase a acestor convingeri, spre a face mai uşoară localizarea atât a punctelor comune, cât şi a celor de divergenţă. Cartea este scrisă între anii 383 şi 385, fiind una dintre cele mai cunoscute scrieri ale sfântului Grigorie de Nyssa.
Ca o primă împărţire, posibilii interlocutori pot fi elini, iudei sau dintre cei care „rătăcesc în erezii”: anomoieni, următori ai lui Mani, marcionieni, valentiniţi, vasilidieni etc. (p. 11).
Între elini, Sfântul Grigorie distinge două grupuri majore: teişti şi ateişti. Ateistul este îndrumat din cercetarea proniei dumnezeieşti, prin „exemplul celor ce sunt conduse cu iscusinţă şi înţelepciune în Univers”, spre „puterea care se arată în ele şi care este mai presus de întregul Univers” (p. 12). Atenţia elinului politeist, în schimb, o întoarce spre desăvârşirea naturii şi însuşirilor divine, care fiind unică, trimite spre un singur Dumnezeu: înlăturându-se ideea oricărei deosebiri între însuşirile dumnezeirii se înlătură în acelaşi timp mulţimea zeilor, de vreme ce identitatea însuşirilor naturii divine îndreaptă credinţa spre un singur adevăr” (p. 13).
În ce priveşte dialogul cu iudeii, Sfântul Grigorie îşi întoarce argumentul în direcţia deosebirii de persoane în unitatea naturii dumnezeieşti (p. 15), printr-un accent pus nu atât pe o logică raţionalistă impersonală, cât pe dimensiunea iconică, atractivă a tainei divine imprimate în puterea de cunoaştere umană.

2

Astfel, în ce priveşte existenţa Logosului, Cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Grigorie pleacă de la omonimia cu raţiunea şi cuvântul omenesc, de la comparaţia cu însuşirile noastre şi de la trebuinţa de a ne conduce, în referirea la Dumnezeu, spre o judecată mai înaltă, căci „nimeni nu şi-ar putea închipui, din pricina identităţii de nume, că la fel este şi firea sau puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, ci, în realitate, după măsura firii noastre se micşorează şi semnificaţiile acestor denumiri” (p. 16).
Astfel, spre deosebire de cele ale firii create schimbătoare, „Firea nestricăcioasă şi veşnică are Cuvântul veşnic”, Cuvânt Care, după cum se cuvine lui Dumnezeu, deşi e netrupesc şi natura lui e simplă – nu se poate contempla în el vreun amestec sau vreo unire a contrariilor –, „are viaţă”, are voia divină care poate face orice dar nu e niciodată înclinată spre rău – căci răul e străin de natura divină – şi, mai mult, este „viaţă în Sine, nu participare la viaţă”. Cuvântul Tatălui este Creator al tuturor lucrurilor şi „prin faptul că există în Sine, S-a deosebit de Acela de unde îşi are Ipostasul; iar prin faptul că arată în Sine atributele pe care le posedă Dumnezeu, Cuvântul este, după natură, acelaşi cu Dumnezeu” (pp. 17-19).
După cum am amintit, trebuie să înţelegem că Sfântul Grigorie de Nyssa porneşte de la revelaţia Scripturii şi concomitent de la taina ce iradiază din chipul omului că Dumnezeu este Iubire, şi cuvenit Iubirii este să atragă la Sine, spre împărtăşirea dragostei. Astfel, argumentele sale trebuie înţelese nu sub aspect logico-formal, ci în substratul lor, sub aspectul priorităţii acelor trăsături iconice ce dezvăluie Chipul Iubirii, pentru care Persoana este mai presus de legitate, de raţiunea „impersonală”.
Dacă Dumnezeu e Iubire, Cuvântul lui Dumnezeu e Ipostatic şi îl revelează pe Dumnezeu Unul mai presus de legitate ca Iubire, Comuniune de Persoane. Numai aşa Dumnezeu ne atrage la Sine, la modul absolut, ca Unul vrednic de iubit pentru că El Însuşi în Sine, mai presus de toate, este Iubire. Nu întâmplător, un gânditor contemporan afirma că singurul lucru ce nu poate fi deconstruit este iubirea. În acest sens, dogmele dumnezeieşti nu pot fi „deconstruite” pentru că ele au un conţinut existenţial şi o acoperire existenţială deplină în aceea că Dumnezeu este Iubire, atât în fiinţa Sa cât şi iconomic, faţă de creaţia Sa.
Sfântul Grigorie continuă în acelaşi fel cu o argumentare iconică a caracterului ipostatic al Duhului dumnezeiesc, „intuind, în natura noastră, anumite umbre şi asemănări cu cele ale Puterii Negrăite” (p. 20). Duhul lui Dumnezeu „însoţeşte Cuvântul şi arată lucrarea Lui” (p. 21), fiind cuvenit măreţiei lui Dumnezeu ca Duhul Lui să fie, spre deosebire de duhul nostru, „o putere în fiinţă, care se vede în ea însăşi într-un ipostas propriu, care nu poate fi despărţit de Dumnezeu” (p. 21).

3

Revelaţia cu privire la Sfânta Treime indică „adâncul negrăit al tainei”, exprimările teologice fiind nelipsite de un caracter paradoxal, atât afirmaţiile cât şi negaţiile cerând mereu depăşirea – cu încărcătură participativă, existenţială – prin recursul la Viaţa cea mai presus de categoriile vieţii create.
Sintetizând dubla raportare creştină la învăţăturile eline şi iudaice, sfântul Grigorie arată apropierile şi diferenţele acestora faţă de adevărul creştin revelat care aduce leacul pentru înţelegere, necesar apropierii cuvenite de Taină: „pe de o parte, doctrina iudeului este suprimată prin admiterea Cuvântului şi prin credinţa în Duhul; iar rătăcirea politeistă a celor ce trăiesc în credinţe elineşti piere atunci când unitatea Fiinţei divine pune capăt fanteziei populare. Pe de altă parte, din credinţa iudaică se păstrează unitatea naturii divine, iar de la elini, numai deosebirea după ipostasuri. (…) Căci numărul Treimii este leac pentru cei care rătăcesc în jurul Unimii, iar pentru cei care sunt împrăştiaţi cu mintea la mulţimea zeilor, leac este ideea Unimii” (p. 23).
Scripturile de Dumnezeu insuflate arată că „cerurile s-au întărit prin Cuvântul Domnului şi puterile lor îşi au începutul din Duhul lui Dumnezeu” şi cuvenit este a înţelege aici, spune sfântul Grigorie, „taina adevărului, care ne îndeamnă să spunem că şi Cuvântul şi Duhul subzistă ca Persoane” (pp. 24-25).

4

Dacă este posibil ca existenţa unui Cuvânt şi a unui Duh al lui Dumnezeu să nu fie respinse de elin, „dacă se foloseşte de raţiune”, nici de iudeu, „dacă se bazează pe Scriptură”, aceia resping totuşi cele despre iconomia lui Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut om (p. 26). În continuare, sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre iconomia divină. Dumnezeu a făcut toate cele create cu Cuvântul şi Înţelepciunea Sa, neputând fi „la începutul Universului lipsa de judecată şi de lucrare” (ibid.). „Existenţa întregului univers e legată cu puterea Cuvântului”, nefiind în afară de El „o altă cauză a menţinerii laolaltă a părţilor universului” (p. 27). Motivul creaţiei lumii şi omului nu stă în vreo „constrângere”, ci este „prisosinţa dragostei” divine (ibid.). Omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, în asemănarea după chip făcându-se cunoscute „însuşirile care-L caracterizează pe Dumnezeu”. Datorită asemănării divine, omul „duce dorul Aceluia cu care se înrudeşte” şi al „veşniciei divine” şi înaintează spre împlinirea menirii sale, aceea de a fi „părtaş al bunurilor dumnezeieşti” (p. 28).
Sfântul Grigorie de Nyssa aminteşte că este nevoie să distingem condiţia originară a creaţiei de cea a lumii căzute. Dumnezeu a sădit în firea creată „râvna către cele bune”, nelipsind însă demnitatea chipului uman de „cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii”, pentru ca părtăşia la cele dumnezeieşti să fie rod al virtuţii (p. 30). Voinţa divină nu este cauza niciunui rău. Răul „se naşte înăuntrul omului, la libera lui alegere, luând fiinţă atunci când sufletul se îndepărtează de bine” (p. 31); „răul se deosebeşte de virtute în chipul în care ceea ce nu există se deosebeşte de ceea ce există” (p. 35). Lumea spirituală şi lumea sensibilă sunt unite în omul înzestrat cu suflarea divină, pentru ca „pământescul să se înalţe la dumnezeiesc” şi „un singur har să străbată toată făptura” (p. 34).
Invidia a dus la căderea unei părţi din îngeri, care au alunecat din bunătatea în care au fost zidiţi şi s-au făcut diavoli. Sfântul Grigorie de Nyssa foloseşte referitor la condiţia căderii termenul de înstrăinare, o înstrăinare de natura creată pentru bine (p. 36), sau o îndepărtare de familiaritatea cu Dumnezeu. Singurul mod de a-l scoate diavolul pe om din puterea care îl întărea a fost să infiltreze răul în libera voinţă umană, pentru ca omul, lipsindu-se de binecuvântarea divină, să cadă pradă potrivnicului, care ia locul acesteia (p. 37).

Florin Caragiu

(text apărut în revista „Sinapsa”, nr. VI/2010, pp. 107-114)

Vezi şi prezentarea scrierilor:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"