Prin labirintul culturii asimilate și trăite teologic

În Jurnalul său intitulat „Proximităţi şi mărturisiri” (Cartea Românească, 2012), părintele Ioan Pintea ne transmite mai mult decât un flux de rememorări, reflecţii şi confesiuni. Ne împărtăşeşte, pe urmele părintelui Nicolae Steinhardt, al cărui ucenic este, moştenindu-i darul, un „stil al apropierii de Dumnezeu”. Este „stilul omului surprins de istorie între tradiţie şi modernitate”, care presupune simultan „rigoare, smerenie şi multă gentileţe”,   „fineţe, calm, luciditate”, fidelitate faţă de adevăr şi dreptate, fericirea de a crede şi tonalitatea fundamentală a bucuriei de a iubi.

Părintelui Ioan îi este străină încrâncenarea, chiar şi în confruntarea cu răul, căci, spune el, „dacă opunem răul virtuţii îi facem prea mare cinste”. Ne cucereşte cu firescul său şi cu buna sa dispoziţie, cu darul său aparte de a ne călăuzi prin labirintul culturii „asimilate şi trăite teologic”, deschizând inima omului cu „cheiţa de aur a poeziei”. În acest prag al eflorescenţei paradoxurilor, „poeticul, adică Mângâietorul, cum spune N. Steinhardt, se naşte acolo unde sufletele caută izbăvire”, iar „poezia e o punte, o apă transformată în punte peste care se poate trece, dacă nu tropăim, direct în Casa Celuilalt”.

Printr-un fin simţ al dialogului, autorul, atras irezistibil de „filosofia şi teologia urcuşului, a înaintării, a coborârii, a popasului la cruce de drum”, developează în fragmente alese strălucirile vieţii la răscrucile întâlnirii cu alte conştiinţe. Cugetarea sa poartă cu sine şi răspândeşte urma învăluitoare a prezenţei lui Dumnezeu.

Detaşată radical de imaginea unui „Dumnezeu care ne place, care ne e comod, «căldicel», care ne e atât de obişnuit în viaţa de zi cu zi încât, în cele din urmă, ne este indiferent”, această prezenţă se arată a fi atât de reală, încât apare terifiantă, şi totuşi manifestă, paradoxal, o asprime „mai gingaşă decât blândeţea omenească” şi exercită o constrângere care constituie însăşi „libertatea noastră” (C. S. Lewis).

Dacă, aşa cum remarcă părintele Nicolae Steinhardt, structuralismul urmăreşte „dezbărarea de sensuri”, credinţa irigă cu sângele vieţii corpul semantic al realităţii. Viaţa însăşi este privită, în lumina credinţei, cu o sensibilitate accentuată faţă de ceea ce înseamnă taină, căreia ne deschidem în mod fundamental prin gestul tăcut al dăruirii de sine. În acest chip, „prietenia, iubirea, smerenia ar trebui tratate în chip tainic. Ar trebui să vorbim despre ele doar în clipe rare, intime, şi să ne înţelegem în tăcere cu privire la ele. Multe lucruri sunt prea gingaşe spre a fi gândite, şi mai multe spre a fi vorbite”.

Postul însuşi presupune, în contextul de faţă, acea golire sau micşorare de sine (kenosis) care lasă să apară, descătuşat, chipul transfigurat de viaţa lui Dumnezeu, a Cărui iubire împărtăşită este „fiinţa virtuţilor”: „Postul adevărat înseamnă să te laşi de ceea ce nu te poţi lăsa, de ceea ce te subjugă, te confiscă, te acaparează concupiscent şi te ţine precum ventuza lipit de ispită, de viciu, de păcat. Învingi servitutea ca să câştigi virtutea”.

Parcurgând aceste file de jurnal, avem oportunitatea de a ne lăsa cuceriţi de fascinaţia temeiului ce „rămâne în picioare” dincolo de curgerea lumii şi a vieţii. Realizăm legătura intimă dintre tămăduire şi libertate, acolo unde sinele se smulge din gâlceava cu alteritatea şi renaşte din inima ei aşa cum alteritatea însăşi renaşte din sinele ce se lasă cu graţie în voia lui Dumnezeu, Cel ce în Sine este Iubire.

Florin Caragiu

(text apărut în: "Lumina literară și artistică", nr. 1, aprilie 2014, p. 2 ) 

Salon du Livre, Paris, 2014 - schiță a unei prezențe românești

   Foto: alături de Miron Kiropol (lansarea de la ICR)

Regăsirea cu editura Vinea a fost și acum de bun augur pentru destinul unor volume de poezie, rânduite să apară în cele mai bune condiții la Salonul de Carte de la Paris. Traducerile volumelor „Omul cu două inimi” (autor: Florin Caragiu) și „Respiră cu mine” (autor: Diana Caragiu), efectuate de Anamaria Lupan, copertele realizate de Andrei Gamarț, ilustrațiile semnate de Arpad Racz și, nu în ultimul rând, entuziasmul și profesionalismul colectivului editorial de la Vinea, precum și includerea colecției de opt cărți pentru România (din care au făcut parte volumele noastre) în cadrul programului ICR din acest an, au creat acea atmosferă în care nașterea unor cărți se întâmplă ca o sărbătoare a ființei.

M-am bucurat să-i întâlnesc la Paris pe Nicolae Manolescu, Miron Kiropol, Dinu Flămând, Matei Vișniec, Magda Cârneci, Linda Maria Baros, Lucreția Bârlădeanu, Florentina Borgovan și încă mulți alți scriitori ce poartă cu bună întemeiere stindardul prezenței românești în feeria culturală a spațiului francofon.

În comunitatea de la Vinea atmosfera a fost ca de fiecare dată caldă, prietenoasă. Împreună cu Nicolae Tzone, Angela Mamier Nache, Diana Caragiu, Anca Mizumschi, Paul Gorban, Lia Faur, Dan Ciupureanu și Andreea Lorincz am reușit să închegăm un nucleu de prezență constantă la standul editurii Vinea, o veritabilă atmosferă de familie poetică. Poezia, arta au domnit nu doar pe standurile elegante, ci și în relațiile de viață ale celor prezenți. 

Un gest de întâmpinare care m-a bucurat în mod deosebit, ca ecou în celălalt al poeziei, a avut loc când, după ce am citit în română și în franceză un poem din cartea mea „L’homme à deux coeurs”, Miron Kiropol a apreciat, lecturând el însuși, în limba franceză, un alt poem din aceeași carte.

Am colindat peisajul editorial colorat și zgomotos în care se distingeau standurile unor edituri impozante, precum Flammarion, Gallimard, Albin Michel ș.a., dar nu mai puțin standurile țărilor participante, cu o notă specială pentru Argentina. Desigur, literatura străină ocupă un loc aparte în spațiul francez cosmopolit. Prezența României, prin Institutul Cultural Român și editura Vinea (singura editură românească privată care a avut un stand propriu la Salonul de Carte de la Paris) a fost ofertantă, cu toate dificultățile de rigoare în a se face remarcată în diversitatea propunerilor culturale. Am avut însă bucuria să întâlnesc la standurile respective poeți francezi, precum și căutători de talente care s-au manifestat apreciativ vizavi de potențialul unei literaturi a cărei voce poate îmbogăți cu timbrul ei simfonia culturală a epocii.

Florin Caragiu

Trei poeme de Tomas Tranströmer

Kyrie

Câteodată, viața mea își deschide ochii în beznă
Cum ar vedea trecând pe străzi mulțimile
Oarbe și agitate, în drum spre un miracol,
În timp ce eu, invizibil, stau la stop.

Ca atunci când copilul adoarme, terifiat,
La auzul pașilor apăsați ai inimii sale.
Mult timp, mult timp, până ce dimineața aruncă
Raze în lacăte și se deschid porțile întunericului.



Elegie

Deschid prima poartă.
Este o cameră întinsă inundată de soare.
O mașină masivă trece pe stradă
Și face să tremure porțelanul.

Deschid poarta numărul doi.
Prieteni! Ați băut din umbră
Ca să deveniți vizibili.

Poarta numărul trei. O cameră de hotel îngustă
Cu vedere la o alee.
O lanternă care scapără pe asfalt.
Frumoase zguri ale experienței. 


Pietrele

Pietrele pe care noi le-am aruncat, eu le aud
căzând, cristaline, peste ani. Actele
incoerente ale clipei zboară în vale
schelălăind dintr-un vârf de copac
în altul, se potolesc într-un aer mai rarefiat
decât cel al prezentului, alunecă
precum rândunelele de pe un vârf de munte
pe altul, până când ating în cele din urmă
platouri înalte la graniţa existenţei. Acolo
unde faptele noastre nu recad cristaline
pe alte temelii decât ale noastre.  


(traducere de Florin Caragiu)

Câteva gânduri pe marginea volumului "Memoria", de Angela Mamier Nache (Editions clairdeplume34, 2013)

Volumul bilingv „Memoria”, apărut în anul 2013 la editura franceză clairdeplume34, este, în gândul autoarei, poeta Angela Mamier Nache, „scris cu cerneala nostalgiei”, celebrând viaţa în ritmul ei de zi cu zi, cu punctele ei critice, cu ritualurile ei, cu gesturile şi bucuriile-i simple, cu figurile ei neşterse şi crizele sale proiectate în luminişul conştiinţei. Aici cotidianul capătă nimbul unei arte poetice care recreează în memorie realitatea, transmiţându-i prin rezonanţă afectivă fineţea, spontaneitatea şi dramatismul mişcărilor spiritului, compasiunea faţă de tot ceea ce există şi curge spre moarte cu un nestăvilit dor de viaţă.

Poeta urmăreşte în manifestul ei poetic o repunere în lumină a figurii femeii, o restabilire a sa în demnitatea şi expresivitatea specificului ei ce este ameninţat, paradoxal, chiar de feminismul ce urmăreşte o uniformizare formală până la indistincţie a genurilor.

Cu sete de concret, sensibilitatea autoarei răspunde provocărilor existenţei, întâmpină printr-un evantai de stări poetice formările şi deformările ei, conducând fluxul rememorărilor spre catharsis, spre o tandră geneză a lumii în cuvânt.

Purtate de torentul vieţii, figurile sunt desenate în mişcare, gesturile sunt surprinse în firescul ce le înnobilează. Cele umile, respinse, marginalizate îşi regăsesc glasul în simfonia vieţii.

„Sfincşi umili”, „cuminţi şi solitari” dispăruţi, talii încinse cu pământ înverzit, „frisoane tulburi” şi „ore cenuşă”, „macii în zbor ai ştiinţei”, bătrâni frământând huma şi pâinea, saltele cu flori de câmp, mămăliga aurită ce arde palatele gurilor, pădurile înecate în ninsoare, fragilitatea călătorilor curbaţi, bătăi de pleoapă ciclonice, miracolul naşterii, amprenta pe obraji a mâinilor de prunc, „copilul vântului” pierdut între trecătorii absenţi, fricile albastre ale femeilor căzute pradă prostituţiei, cu visul lor atingând adâncurile mării de lacrimi – sunt palpări imagistice ale rădăcinilor vieţii, cufundarea noastră în universul poetic constituind o baie de umanitate.

Trauma exilului se converteşte în acest fel într-o vibraţie a conştiinţei devenită ea însăşi punte între lumi.

Florin Caragiu

Prefață și referințe critice la volumul: Florin Caragiu, "Omul cu două inimi" (Vinea, 2014)

Prefață

Călător pe tărâmul accidentat al cuvintelor, Florin Caragiu este poetul paşilor mici şi al cutelor de sens fin încreţite. Întâmplările pe care le descrie sunt, cum însuşi spune, „micile întâmplări ale absenţei”. Fiind cunoscut ca un promotor, în meditaţiile sale teologice, ca şi în cele despre artă, al conceptului creştin de iconicitate, Caragiu se arată decis să facă din acesta o cheie hermeneutică unsă să dezlege o anumită lectură creştină a existenţei în ansamblul ei. 

Lectura iconică diferă de o lectură simbolică. Aspectul merită subliniat, întrucât de aici se trimite un semnal important referitor la noutatea intenţiei de adâncime ce motivează şi animă aceste scrieri. Se cunosc prea bine riscurile unui simbolism poetic religios practicat fără discernământ. Nu e de insistat asupra lor. Imanenţa este sacrificată transcendenţei ca Idee sau este orientată tendenţios şi rigid într-o direcţie ce suferă de univocitate şi care cunoaşte până la urmă un proces de eroziune figurativă, explicabilă prin falsa măreţie a unui alegorism facil. Tropismul iconic aspiră, însă, să corecteze această polarizare simbolicistă.

Iconicitatea valorifică prioritar privirea de sus în jos, în temeiul kenozei hristice. Lucrurile ajung să fie privite şi înţelese în ele şi pentru ele însele şi astfel încep să cumuleze dimensiune, greutate semnificativă şi consistenţă interioară, totul fiind, mai nou, un punct de plecare şi de sosire pentru valenţele empatiei, dar şi pentru ionizarea negativă a stărilor, lovite de sentimentul înstrăinării. Natura încetează să fie concepută doar ca un semn transparent al transcendenţei, ca un nivel mecanic şi arbitrar de semnificare, de pe care se şterg aproape total urmele unei tragedii imanente.

Prin urmare, ecuaţia lui A FI se complică; micile existenţe necuvântătoare, dar şi existenţa de ordin extrauman în general, imediat tangentă cu făptura ce suferă, ocupă acum cu vigoare prim-planurile, astfel încât nu putem să nu observăm că până şi mişcările trupului sunt asumate cu un fel de conştiinţă discretă a autonomiei lor în raport cu spiritul ce le locuieşte. Concesia făcută de poet simţului existenţial al alterităţii, în orice formă s-ar manifesta aceasta, este maximă şi are drept primă consecinţă ştergerea opoziţiei mai degrabă teoretice dintre spirit şi viaţă. Pneuma şi psyche devin solidare, logica antagonismului pare că ia sfârşit, Hristos este bucuria tuturor...

Părintele Ghelasie de la Frăsinei, un mare iubitor de natură şi desluşitor al tainelor ei, afirma în acelaşi sens că Logosul locuieşte ubicuu lumea, căreia îi vorbeşte, pentru a i se răspunde de către fiecare, în felul lui, cu un chip şi cu un glas propriu şi unic, aşa cum i-a fost dat dintru Origine. Creaţia este o polifonie de glasuri şi de răspunsuri vii, care vin de pretutindeni, fapt pentru care postulatul indeterminării fecunde, ce nu ştie să traseze graniţe între însufleţit şi neînsufleţit, marchează decisiv atât emoţia artistică, cu atenţia ei liber flotantă, NESITUATĂ, cât şi acea modalitate de a face teologie creştină în deplin acord cu o afirmaţie evanghelică încredinţându-ne că toată făptura SUSPINĂ după Înviere. Nu putem să nu desluşim aici şi un leibnizianism de fond al viziunii, pe care se întemeiază intropatia iconică.

Poetul ştie să mute perspectiva în interiorul unui lucru minuscul şi de acolo să privească spre lumea din afară, lăsând liber să crească acest orizont lăuntric al alterităţii fascinante, până la un punct. Se nasc de aici acorduri cromatice şi chiar structuri atonale, dar de un atonalism blând, ce aspiră spre autodepăşire şi care pare că exersează continuu, deşi imperfect, calea spre acel raport tradiţional cu universul sentimentului durabil, modulabil în cheie majoră sau minoră. Ascultând zumzetul albinelor, Yehudi Menuhin îşi exprimă la rândul lui perplexitatea faţă de continua căutare a sunetului potrivit, a acordului complex de care dau dovadă aceste vieţuitoare.

Prezentăm câteva fragmente elocvente culese din poemele semnate de Florin Caragiu: „şi te-ai întors/ spre vrabia intrată pe geam/ cu sentimentul că tot ceea ce ea/ a văzut nu ţi-e străin”. „şi, totuşi, e o vreme de a întâmpina/ nisipul mişcător al feţei”; „cormorani vor înfige pliscuri de-argint/ în ape-mpletite –/ eşti o flacără întinsă pe trup / de cuţitul dimineţii”; „iar trupul tău/ împrăştiat în ţărână distanţele spulberă-ncet”; „stăm cu genunchii la piept – clipa/ înaintează în noi”; „dacă nu mai poţi trage spaţiul afară/ din tine, lasă-l să crească”; „semn că între ochiul drept şi cel stâng / e o punte ce scârţiie sub lumile/ urnite din loc”; „o parte din umbră o vei păstra,/ alta ţi se va lua...”.

Cu precădere se cere reţinut faptul că o poetică întemeiată pe ideea fecundă de iconicitate respinge ceea ce am putea numi falsele idealizări. Nu-i deloc întâmplător faptul că marile idealizări obosesc percepţia, obosesc ochiul, ca după o grea luptă purtată pe teren ideomotric. Paradoxal, cu cât imaginea smulsă spre înălţimi e mai detaşată de pământ, cu atât oboseala musculară pe care ea o generează e mai mare şi cu atât un fel de astenie a fundului de ochi se instalează morbid, făcând ca acuitatea vizuală, ca şi cea afectivă, să scadă... Aceasta-i o constatare de maximă importanţă pentru a înţelege, cu întreaga lor semnificaţie, ansamblul de operaţii nervoase pe cât de discrete, pe atât de acute şi de perseverative, ce subîntind o astfel de idealizare mentală, un astfel de mecanism cu efect asteniform, desigur, nerecunoscut oficial ca atare, dar care în realitate este fără doar şi poate un mare consumator de energie la nivel nervos.

Adevăratul profil al unei idei e dat în felul cum aceasta se realizează subliminal. Cum se impune o idee? Cum se frământă muşchiul ocular, cum se compun sau se ignoră reciproc în lăuntrul lui forţele adverse, ne putem întreba... Prin ce stări trece ideomotricitatea la acest nivel, cum se mişcă gândul încarnat, cum se face alegerea? E aici, ÎN MIEZUL NERVILOR implicată, încă, tot un fel de luptă severă pentru existenţă, iar dacă da, atunci suntem liberi să înţelegem că arma ei este zbaterea nervoasă, reflexul sistemic de smulgere şi de separare, acea morbidă secusă psiho-fizică ce generează şi întreţine segregarea ideilor?... În acest caz, suntem îndreptăţiţi să vorbim de un idealism fals şi de o noutate care nu se confirmă, fiind doar una declarativă, dat fiind că adevărul de sub mască e însăşi imensa oboseală nervoasă. Ea trădează faptul că aici s-a dat o luptă, s-au ciocnit forţe de aceeaşi natură şi care rămân de aceeaşi natură, chiar şi atunci când una învinge, şi mai ales pentru că una se presupune că a învins.

Nici o lume cu adevărat nouă nu se poate SMULGE din cea veche, având ca principiu al genezei consumul de energie nervoasă. Logica forţei ca algoritm al transformării nu poate întemeia noutatea. Marea subversiune a oboselii, dar şi a plictiselii, trădează faptul că idealismul separatist consumă energie, legile lui intestine nu diferă de lucrul mecanic, de acţiunea forţelor ce se confruntă, vehiculate în banale, până la urmă, scheme şi strategii de luptă. Reflexele atavice ale vechii lumi stau la baza pretinselor înnoiri, cele pe care guma oboselii le şterge din start. Oboseala de idealism decolorează tot ce stă scris pe ea. Practic, nu se poate scrie pe această hârtie fatală care-i neurastenia...

Cum s-a spus, analiza IDEO-MOTRICĂ este autentica bază a analizei ideatice. Ideo-motricitatea ne informează despre substratul primar, subliminal, necontrafăcut al ideii. Dar în măsura în care nu se recunoaşte în falsul idealism, iconicitatea nu concordă câtuşi de puţin nici cu fadingul minimalist al starilor de spirit, ce automat generează o realitate de-realizată, desacralizată. Însă Florin Caragiu ştie să mişte frumos lucrul poetic după logica trinitară a iconicităţii. Aceasta pare a fi o altă logică decât cea a selecţiei naturale consumptive.

Poetul nu procedează ca un transformist şi nici ca un utopic, pentru că urmăreşte nu eliminarea radicală a vechii lumi, ci, mai întâi de toate, VEDEREA ei ALTFEL, prin iconizarea lucrurilor, pasibile, prin urmare, de a fi văzute „dublu”, şi cu atât mai clar. Libertatea alternării registrelor, mişcarea lăsată să curgă fără teama de ciocnire între stările aparent opuse, evitarea localizării într-un punct de aplicaţie unic a forţelor lejer coordonate, cultivarea divergenţelor blânde şi a convergenţelor prin „entanglement”, acestea sunt câteva din aspectele distinctive pe care ni le transmite poezia din acest volum. O poezie care iconizează deopotrivă fericirea şi durerea, lăsându-le să se reflecte una în alta. Ori, precum atât de reuşit spune poetul, „LĂSÂND FĂRĂ CHIN DUREREA ÎNTREAGĂ”... Un vers ce sună memorabil.

Carmen C. Lasswell (filolog, dr. estetică)


Referințe critice:
 

La Florin Caragiu vedem o fuziune unică şi organică între teologia răsăriteană (canonică şi „iconică” la sursă, dar adresată de poet pieziş şi insolit) şi suprarealism – căci ce sunt intimitatea subpământeană şi cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca şi luciditatea cu care se absoarbe vocabular „nepoetic” în liniile de vibraţie ale poemului, decât (şi) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Caragiu are un mod profund metaforic de a traversa lumea („ziua”) nu pentru că poetizează, ci pentru că la el metaforicul e un vehicul al metanoicului. Metafora aici nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieţii. Iată un poet „din altă lume” care scrie pe limba şi mai ales dialogând cu veacul lui.

Chris Tănăsescu (MARGENTO)

*

Iată un nou Florin Caragiu, cu o poezie a firescului, mai concentrată şi muzicală. Omul cu două inimi trece dintr-un poem într-altul elegant, cu aer melancolic şi o anumită oboseală. Sensibilitatea la miracol rămâne însă neatinsă, aşa cum o ştiam din volumele anterioare. Abandonând extazul şi expunerile teoretizante, poetul preferă acum aluzia multiplă: la moarte, la memorie, la alt fel de a iubi şi la riscuri. Pe un ton blând, dar ferm, ca pentru a nu stârni împotriviri.

Felix Nicolau

*

UN POET POST 2000

 

Poezia lui Florin Caragiu probează, poate mai mult ca oricare alta, relativitatea criteriului generaţionist: ea conţine prea puţine dintre particularităţile liricii 2000, e mai aproape (dacă ar fi să-i căutăm totuşi nişte echivalenţe, pur cronologice de altfel, în interiorul promoţiei) de a „atemporalilor” preocupaţi de formele etern-imuabile ale poeticului (cum ar fi Constantin Virgil Bănescu), sau, prin preocuparea ei pentru dimensiunea sacră, metafizică, în sfârşit (de ce nu?) religioasă a existenţei, de lirica lui Dan Cârlea sau Moni Stănilă. Şi totuşi, poetul evită subiectele vădit religioase, nu face paradă de pioşenie, căci aici religiozitatea e implicită şi nu explicită, ţine de chimismul cel mai intim al proceselor sufleteşti. Ceea ce face ca la o primă şi inerent superficială lectură, discursul său să pară mai degrabă unul ermetizant, cu numeroase imagini neobişnuite, sintagme insolite şi mai ales, cu o evidentă predilecţie pentru paradox, impresie falsă desigur, deoarece „dificultatea” poeziei lui Florin Caragiu emană firesc din conţinutul acesteia, e dificultatea limbajului şi a structurilor sale logice de a exprima ceea ce sare dincolo de aceste structuri: adică experienţa de tip metafizic: „ce rămâne din vechea pictură? / în apa murdară se-mblânzesc pumnii / sub un copac uriaş. // te scoli fără vlagă, despici firul în patru: / te-atrag orele petrecute în iarbă – / întinzi pe ea cerul. // un vuiet surd tremură-n frunziş, / o maşină opreşte în dreptul ridicăturii de pământ – / nimeni nu coboară” („picnic”). Cred că e inutil să mai subliniez singularitatea unei asemenea poezii în contexul liricii româneşti actuale şi nu numai. Florin Caragiu nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut (şi de obicei prost), el încearcă, cu smerenie şi discreţie, să transpună în limbaj poetic o experienţă de tip mistic, cu iluminările şi întunecările ei, trăirile unui suflet care încearcă, cu nesfârşită umilinţă şi delicateţe, să descopere cheia apropierii de Dumnezeu. Dacă Adrian Urmanov, care, simultan Ivan şi Alioşa Karamazov, trăieşte experienţa sacrului undeva la graniţa îngustă dintre damnare şi mântuire, e mai apropiat de Arghezi, Florin Caragiu se situează mai aproape de Voiculescu sau de Daniel Turcea, iar în tabloul de grup al promoţiei 2000 face mai degrabă impresia unui intrus. Marin Mincu îl numea – pe bună dreptate – „un surprinzător poet postdouămiist”. Chiar dacă în ultimele sale poeme autorul pare mai sensibil la aspectele cotidianului, ceva mai ancorat în real şi mai confesiv, discursul său are la bază aceeaşi tehnică a insolitării, a rupturilor semantice şi a imaginilor pline de stranietate, pe care Florin Caragiu o stăpâneşte aproape perfect. 

Octavian Soviany

*

Noua carte a lui Florin Caragiu, după precedentele două volume de excepţie: „Catacombe. Aici totul e viu” şi „Sentic”, apărute de asemenea la „Vinea”, în anii trecuţi, este, în ceea ce ne priveşte, o confirmare deplină a maturităţii unei voci poetice distincte în prim planul poeziei noastre. Poet până în vârful unghiilor, viaţa în iubire este adusă în aceste pagini sub semnul urgenţei. „Spune ceva, orice, întoarce timpul / spre mine, apasă pe trăgaci”, scrie el la un moment dat. Sau, încă şi mai explicit: „pune-ţi o dorinţă – / viaţa te caută şi te nimereşte”.

Un nesfârşit „text îndrăgostit”, cu oaze de poezie de-a dreptul rarisimă („risipiţi între ape, / spre noi dorinţe împingem / o întrebare venită pe lume / cu o rană frumoasă”; „ nu mai e nimic între noi / care să ne despartă, / nici ceasul de bucătărie oprit la ora două din noapte, / nici praful ce străluceşte pe mobilă la amiază, / beculeţele din brad / sau cărţile adnotate, cu întâmplări de necrezut / dintr-o clădire cu lumina stinsă. // ai acea privire / ce opreşte / secera lângă firul de iarbă”), este, înainte de toate, volumul de acum, care are şi un titlu cu totul memorabil: „Omul cu două inimi”.

De altfel, versurile din acest poem sunt nu doar foarte frumoase, ci cumva emblematice pentru Florin Caragiu de azi, aflat într-un moment de graţie al biografiei sale poetice: „poveste / numele tău e / mila-lui-Dumnezeu-către-mine. / sunt omul-cu-două-inimi:/ una se bucură / ca un copil ce se odihneşte / după o joacă ameţitoare / de-a moartea şi viaţa, // cealaltă / mă ţine în braţe.”

Realmente avem dinainte o carte „de poveste”, un volum ce „povesteşte” memorabil despre un poet important al prezentului literar românesc.

Nicolae Tzone