luni, 31 martie 2014

Prin labirintul culturii asimilate și trăite teologic






În Jurnalul său intitulat „Proximităţi şi mărturisiri(Cartea Românească, 2012), părintele Ioan Pintea ne transmite mai mult decât un flux de rememorări, reflecţii şi confesiuni. Ne împărtăşeşte, pe urmele părintelui Nicolae Steinhardt, al cărui ucenic este, moştenindu-i darul, un „stil al apropierii de Dumnezeu”. Este „stilul omului surprins de istorie între tradiţie şi modernitate”, care presupune simultan „rigoare, smerenie şi multă gentileţe”,   „fineţe, calm, luciditate”, fidelitate faţă de adevăr şi dreptate, fericirea de a crede şi tonalitatea fundamentală a bucuriei de a iubi.
Părintelui Ioan îi este străină încrâncenarea, chiar şi în confruntarea cu răul, căci, spune el, „dacă opunem răul virtuţii îi facem prea mare cinste”. Ne cucereşte cu firescul său şi cu buna sa dispoziţie, cu darul său aparte de a ne călăuzi prin labirintul culturii „asimilate şi trăite teologic”, deschizând inima omului cu „cheiţa de aur a poeziei”. În acest prag al eflorescenţei paradoxurilor, „poeticul, adică Mângâietorul, cum spune N. Steinhardt, se naşte acolo unde sufletele caută izbăvire”, iar „poezia e o punte, o apă transformată în punte peste care se poate trece, dacă nu tropăim, direct în Casa Celuilalt”.
Printr-un fin simţ al dialogului, autorul, atras irezistibil de „filosofia şi teologia urcuşului, a înaintării, a coborârii, a popasului la cruce de drum”, developează în fragmente alese strălucirile vieţii la răscrucile întâlnirii cu alte conştiinţe. Cugetarea sa poartă cu sine şi răspândeşte urma învăluitoare a prezenţei lui Dumnezeu.
Detaşată radical de imaginea unui „Dumnezeu care ne place, care ne e comod, «căldicel», care ne e atât de obişnuit în viaţa de zi cu zi încât, în cele din urmă, ne este indiferent”, această prezenţă se arată a fi atât de reală, încât apare terifiantă, şi totuşi manifestă, paradoxal, o asprime „mai gingaşă decât blândeţea omenească” şi exercită o constrângere care constituie însăşi „libertatea noastră” (C. S. Lewis).
Dacă, aşa cum remarcă părintele Nicolae Steinhardt, structuralismul urmăreşte „dezbărarea de sensuri”, credinţa irigă cu sângele vieţii corpul semantic al realităţii. Viaţa însăşi este privită, în lumina credinţei, cu o sensibilitate accentuată faţă de ceea ce înseamnă taină, căreia ne deschidem în mod fundamental prin gestul tăcut al dăruirii de sine. În acest chip, „prietenia, iubirea, smerenia ar trebui tratate în chip tainic. Ar trebui să vorbim despre ele doar în clipe rare, intime, şi să ne înţelegem în tăcere cu privire la ele. Multe lucruri sunt prea gingaşe spre a fi gândite, şi mai multe spre a fi vorbite”.
Postul însuşi presupune, în contextul de faţă, acea golire sau micşorare de sine (kenosis) care lasă să apară, descătuşat, chipul transfigurat de viaţa lui Dumnezeu, a Cărui iubire împărtăşită este „fiinţa virtuţilor”: „Postul adevărat înseamnă să te laşi de ceea ce nu te poţi lăsa, de ceea ce te subjugă, te confiscă, te acaparează concupiscent şi te ţine precum ventuza lipit de ispită, de viciu, de păcat. Învingi servitutea ca să câştigi virtutea”.
Parcurgând aceste file de jurnal, avem oportunitatea de a ne lăsa cuceriţi de fascinaţia temeiului ce „rămâne în picioare” dincolo de curgerea lumii şi a vieţii. Realizăm legătura intimă dintre tămăduire şi libertate, acolo unde sinele se smulge din gâlceava cu alteritatea şi renaşte din inima ei aşa cum alteritatea însăşi renaşte din sinele ce se lasă cu graţie în voia lui Dumnezeu, Cel ce în Sine este Iubire.

Florin Caragiu

(text apărut în: "Lumina literară și artistică", nr. 1, aprilie 2014, p. 2 ) 


Niciun comentariu: