În Jurnalul său intitulat „Proximităţi
şi mărturisiri” (Cartea Românească, 2012), părintele Ioan Pintea ne transmite mai mult
decât un flux de rememorări, reflecţii şi confesiuni. Ne împărtăşeşte, pe urmele
părintelui Nicolae Steinhardt, al cărui ucenic este, moştenindu-i darul, un
„stil al apropierii de Dumnezeu”. Este „stilul omului surprins de istorie între
tradiţie şi modernitate”, care presupune simultan „rigoare, smerenie şi multă
gentileţe”, „fineţe, calm, luciditate”,
fidelitate faţă de adevăr şi dreptate, fericirea de a crede şi tonalitatea
fundamentală a bucuriei de a iubi.
Părintelui Ioan îi este străină încrâncenarea, chiar şi în confruntarea cu
răul, căci, spune el, „dacă opunem răul virtuţii îi facem prea mare cinste”. Ne
cucereşte cu firescul său şi cu buna sa dispoziţie, cu darul său aparte de a ne
călăuzi prin labirintul culturii „asimilate şi trăite teologic”, deschizând
inima omului cu „cheiţa de aur a poeziei”. În acest prag al eflorescenţei
paradoxurilor, „poeticul, adică Mângâietorul, cum spune N. Steinhardt, se naşte
acolo unde sufletele caută izbăvire”, iar „poezia e o punte, o apă transformată
în punte peste care se poate trece, dacă nu tropăim, direct în Casa Celuilalt”.
Printr-un fin simţ al dialogului, autorul, atras irezistibil de „filosofia
şi teologia urcuşului, a înaintării, a coborârii, a popasului la cruce de
drum”, developează în fragmente alese strălucirile vieţii la răscrucile
întâlnirii cu alte conştiinţe. Cugetarea sa poartă cu sine şi răspândeşte urma
învăluitoare a prezenţei lui Dumnezeu.
Detaşată radical de imaginea unui „Dumnezeu care ne place, care ne e comod,
«căldicel», care ne e atât de obişnuit în viaţa de zi cu zi încât, în cele din
urmă, ne este indiferent”, această prezenţă se arată a fi atât de reală, încât
apare terifiantă, şi totuşi manifestă, paradoxal, o asprime „mai gingaşă decât
blândeţea omenească” şi exercită o constrângere care constituie însăşi
„libertatea noastră” (C. S. Lewis).
Dacă, aşa cum remarcă părintele Nicolae Steinhardt, structuralismul
urmăreşte „dezbărarea de sensuri”, credinţa irigă cu sângele vieţii corpul
semantic al realităţii. Viaţa însăşi este privită, în lumina credinţei, cu o
sensibilitate accentuată faţă de ceea ce înseamnă taină, căreia ne deschidem în
mod fundamental prin gestul tăcut al dăruirii de sine. În acest chip,
„prietenia, iubirea, smerenia ar trebui tratate în chip tainic. Ar trebui să
vorbim despre ele doar în clipe rare, intime, şi să ne înţelegem în tăcere cu
privire la ele. Multe lucruri sunt prea gingaşe spre a fi gândite, şi mai multe
spre a fi vorbite”.
Postul însuşi presupune, în contextul de faţă, acea golire sau micşorare de
sine (kenosis) care lasă să apară,
descătuşat, chipul transfigurat de viaţa lui Dumnezeu, a Cărui iubire
împărtăşită este „fiinţa virtuţilor”: „Postul adevărat înseamnă să te laşi de
ceea ce nu te poţi lăsa, de ceea ce te subjugă, te confiscă, te acaparează
concupiscent şi te ţine precum ventuza lipit de ispită, de viciu, de păcat.
Învingi servitutea ca să câştigi virtutea”.
Parcurgând aceste file de jurnal, avem oportunitatea de a ne lăsa cuceriţi
de fascinaţia temeiului ce „rămâne în picioare” dincolo de curgerea lumii şi a
vieţii. Realizăm legătura intimă dintre tămăduire şi libertate, acolo unde
sinele se smulge din gâlceava cu alteritatea şi renaşte din inima ei aşa cum
alteritatea însăşi renaşte din sinele ce se lasă cu graţie în voia lui
Dumnezeu, Cel ce în Sine este Iubire.
Florin Caragiu
(text apărut în: "Lumina literară și artistică", nr. 1, aprilie 2014, p. 2 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu