Profitând de pe urma unei întâlniri inopinate cu scriitorul Florin Caragiu
(n. 1969) la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (unde profesorul
Mircea Dumitru susţinea o prelegere despre „liberul arbitru şi
responsabilitate”), i-am propus să realizăm un scurt interviu despre
proiectele şi realizările de ultimă oră ale Editurii Platytera (al cărei
director este), dar şi despre eventualele sale proiecte de autor. A
rezultat un dialog concis şi edificator, încununat de o serie de
reflecţii asupra „iconicului”, o noţiune încă insuficient înţeleasă în
cercurile teologice şi nu numai. După cum era de aşteptat, numele
Părintelui Ghelasie e invocat nu o dată de Florin Caragiu, cel ce şi-a
asumat răspunderea editării integrale a operei marelui duhovnic de la
Frăsinei. Să urmărim deci acest interviu…
Florin Caragiu
Alexandru Valentin CRĂCIUN:
Florine, eşti un autor complex, cu o agendă bogată, variată. Aş dori să
ne spui care sunt ultimele proiecte ale Editurii Platytera şi ale tale
personal? Pentru anul 2014 şi nu numai, poate chiar pe termen mai lung…
Florin CARAGIU: În primul rând ar
fi ideea să continuăm seria de opere complete a Părintelui Ghelasie,
avem planificat cel puţin un volum pentru anul acesta…
A.V.: Care e ultimul volum care a apărut în această serie?
F. Caragiu: „Moşul din Carpaţi” a
apărut anul trecut. Anul acesta am dori să scoatem „Chipul omului”, un
volum care va reuni mai multe fascicole din scrierile Părintelui
Ghelasie. În acelaşi timp, dorim să continuăm seria „Chipul iconic”,
volume de studii pe teme interdisciplinare legate cumva de înţelegerea
pe care a oferit-o Părintele Ghelasie asupra vieţii, cunoaşterii…
A.V.: Voiam să te întreb dacă
proiectul de „Opere complete” e conceput pe baza unor criterii
cronologice sau tematice? Care e criteriul care a stat la baza acestui
proiect?
F. Caragiu: Criteriul tematic, în
principal. Deşi, primele patru volume le-am publicat în ordine
cronologică. Se combină cumva aspectele astea…
A.V.: Ar fi interesant să publici undeva, într-o anexă, o cronologie completă a operei Părintelui Ghelasie.
F. Caragiu: A apărut deja, într-un fascicol, o cronologie a operelor Părintelui Ghelasie pe care intenţionăm să le publicăm.
A.V.: Mă refer la toate apariţiile editoriale: în reviste, volume etc.
F. Caragiu: Sunt în jur de vreo şaizeci de apariţii, fiind proiectate să apară în seria de „Opere complete”.
A.V.: Câte volume va cuprinde?
F. Caragiu: Nu ştiu exact. Cred că vor fi în jur de cincisprezece volume. Cel puţin.
A.V.: Bun. Să continuăm…
F. Caragiu: În acelaşi timp, aş
dori să public un volum de-al meu, de suflet, în care voi trata despre o
temă delicată, despre iubire ca mod de viaţă. Deci nu atât iubirea
„întâmplătoare”, ci despre iubire ca mod de viaţă. E conceput în forma
unui jurnal de idei, „Jurnal de seară” se numeşte, şi exprimă
reflecţiile pe care le-am făcut în mai multe seri, pe parcursul unei
luni de zile. În mod regulat, am scris în fiecare seară. S-a închegat o
cărticică, pentru mine e ceva de suflet. O dedic mamei mele, de la care
am învăţat primele inflexiuni ale dragostei.
A.V.: E un volum de proză, nu?
F. Caragiu: Un jurnal de idei.
A.V.: Ultimele tale poeme sunt în egală măsură confesive…
F. Caragiu: În poezie, principalul
lucru este să creezi atmosfera, astfel încât să se poată transmite un
sentiment, o stare. Ceva care cuprinde de jur-împrejur fiinţa. De aceea,
poezia nu este o formă de transmitere focalizată a unei
înţelegeri; primează conştiinţa difuză, dar o conştiinţă care, în
acelaşi timp, învăluie şi preschimbă. În acest sens, am de gând să scot
cât de curând, un volum de poezie la Editura Vinea; se numeşte „Omul cu
două inimi”. Asta pentru că fiecare din noi are inima lui lăuntrică,
însă în acelaşi timp, în noi bate, cum frumos zicea Părintele Ghelasie,
„inima Logosului”. Bate în noi o inimă dumnezeiască, în acelaşi timp cu
inima noastră de carne, omenească. Sau, în acelaşi timp cu inima
sinelui, bate în noi inima alterităţii. Iată, fiecare din noi are două
inimi: celălalt este ca o inimă pentru noi. Pentru că fiinţa tânjeşte,
are înscrisă în ea, chipul comuniunii. Cam asta ar fi despre volumul de
poezie care va fi publicat la Editura Vinea.
A.V.: În ce perioadă..?
F. Caragiu: Într-o lună. E stabilit să participe la Salonul de carte
de la Paris, care va avea loc în martie. Acest volum este tradus, de
asemenea, în limba franceză, de către Ana Maria Lupan. Vor fi, practic,
două volume, apărute în acelaşi timp. În română şi în franceză.
A.V.: La ce lucrezi în prezent? Ai vreun articol, vreun studiu…
F. Caragiu: Definitivez un volum
intitulat „Întrupări ale iubirii”, cu subtitlul „Jurnal de seară”, carte
care conţine reflecţii despre iubire; lucrez de asemenea la un viitor
articol legat de mistagogie, pentru „Chipul iconic”. Mă ocup şi de
traduceri…
A.V.: Şi asta voiam să te întreb. Ce ai mai tradus în ultimul timp?
F. Caragiu: A apărut nu cu mult
timp în urmă la editura Basilica volumul „Tainele vindecării”, de
Mitropolitul Kallistos Ware, tradus din limba engleză. Mai am în lucru
un volum de articole traduse din engleză, semnate de Alexei Nesteruk.
A.V.: Un autor în vogă… Ştiu că ai mai tradus din Alexei Nesteruk. Mă gândeam dacă poţi să aduni materialele într-un volum separat…
F. Caragiu: Chiar asta vreau. Vor
fi articolele pe care le-am tradus deja, împreună cu altele noi, adunate
într-un singur volum. Urmează o ultimă corectură, apoi vor fi date spre
tipar la editura Basilica, după cum am convenit cu autorul.
A.V.: Mă bucur! Simpozionul dedicat Părintelui Ghelasie a ajuns la a câta ediţie…?
F. Caragiu: S-a desfăşurat anul
trecut la Tismana a cincea ediţie. Se va organiza şi anul acesta,
sperăm, în acelaşi spaţiu binecuvântat. Continuăm şi Festivalul de artă
creştină de la Teliu…
A.V.: Despre ce e vorba? Câteva detalii…
F. Caragiu: E un festival ajuns la
ediţia a şaptea, care reuneşte poeţi, scriitori din toate colţurile
ţării, interpreţi de muzică, dansatori, sculptori, pictori etc. La
ultima ediţie au reuşit să participe români din teritoriile istorice,
Banatul sârbesc, Basarabia, reprezentanţi ai comunităţii aromânilor…
Dorim cumva să extindem, să fie ca o întâlnire a românilor de
pretutindeni.
A.V.: Unde este situată localitatea Teliu?
F. Caragiu: E în judeţul Braşov. E
un loc foarte frumos. Cu sprijinul primăriei şi al părintelui paroh
Costin Butnar s-a realizat această posibilitate de întâlnire şi de
comunicare reciprocă a creaţiilor din mai multe arte şi din mai multe
zone. Festivalul de artă creştină îl numim tot „Sinapsa”, pentru că e
vorba de a reface legăturile între zone, arte, curente, şi aşa mai
departe.
A.V.: Revista „Sinapsa” nu mai apare…
F. Caragiu: Revista „Sinapsa”
deocamdată e prelungită de studiile din „Chipul iconic”, care constituie
de fapt o continuare a revistei „Sinapsa”, într-un format mai compact.
A.V.: Aţi adus colaboratori noi, aţi găsit tineri dispuşi să se implice, să coaguleze în jurul acestor idei..?
F. Caragiu: Da, apar contribuţii
noi şi interesante, care actualizează acest potenţial al trăirii
creştine, care străbate toate zonele cunoaşterii, pentru a da o
consistenţă, o unitate de corp al cunoaşterii, care altfel e risipită,
lipsită de coerenţă. Cred că e foarte important să aducem fiecare
contribuţia noastră… Şi în poezie, în reflexie, în toate, e momentul
unei actualizări, cred eu. Conştiinţa asupra prezentului este foarte
importantă… Momentele de turnură au fost cele în care s-a conştientizat
importanţa prezentului. Dacă ne rezumăm numai la a aduna câteva nume din
trecut şi a le repeta… De multe ori, chiar în poezie, sunt doar câteva
nume, care sunt foarte mari, e adevărat, dar poezia creştină actuală nu
se cunoaşte absolut deloc şi nu pare nimeni interesat…
A.V.: Te referi la lumea literară..?
F. Caragiu: Şi lumea literară şi
lumea creştină. Nu par foarte interesate de existenţa unei poezii
moderne creştine. Practic, s-au oprit pe la Radu Gyr, Daniel Turcea şi
alţi câţiva, se repetă la nesfârşit aceleaşi nume, fără să existe un
interes real de a descoperi, de a promova o poezie creştină modernă,
actuală. Ceea ce, pe undeva, e un simptom al faptului că există o
tendinţă regresivă. Practic, gândindu-ne la fenomenul „Rugul aprins”,
din anii ’50, să ne amintim ce ferment, ce interes exista pentru
prezent. Prezentul lor. Numai aşa s-au putut crea atâtea valori. Prin faptul că oamenii aveau credinţa că trebuie să se adune, să realizeze ceva…
A.V.: Să dea o mărturie.
F. Caragiu: Să dea o mărturie a vremii lor, să lege toate firele prezentului cu trecutul şi să le ducă spre viitor.
A.V.: Din păcate, nu mai coagulăm. Poate de aceea „Chipul iconic” e un proiect de coagulare…
F. Caragiu: Da, e un proiect de
coagulare. Trebuie să conştientizăm faptul că istoria nu se poate opri.
Potenţialităţile creştinismului nu sunt epuizate în trecut…
A.V.: Şi nu sunt epuizabile!
F. Caragiu: Ar fi grav să fie
epuizabile! Înseamnă că nu avem credinţă în dumnezeiescul lor.
Dumnezeiescul care le subîntinde, le generează. Nu trebuie să ne oprim
niciodată din această repunere în lumină… Fiecare dintre noi recreează o
icoană a realităţii. Dacă eşti creştin, o faci după erminia credinţei, a
logosului. Dar în acelaşi timp, icoana pe care o pictezi va avea
specificul ei. Iar lucrul acesta nu este deloc de neglijat. În icoană
trăiesc în acelaşi timp identicul şi feluritul…
A.V.: Icoana e identitate şi diferenţă.
F. Caragiu: Asta e taina icoanei. Dacă uniformizezi şi reduci feluritul la identic, n-ai făcut nimic, ai pierdut esenţa icoanei!
A.V.: Foarte sugestiv spus. Cred că nu e valabil numai pentru icoană. Tot ceea ce înseamnă creaţie, de fapt…
F. Caragiu: Bineînţeles. După părerea mea, asta ar trebui să ne stimuleze.
A.V.: Bun. Alte proiecte, alte orizonturi..? Spre ce te îndrepţi, sau spre ce ai vrea să te îndrepţi pe termen mai lung?
F. Caragiu: Pe termen mai lung, am nişte gânduri de întrupat într-un roman. Sau într-un ciclu de nuvele, de respiraţie mai scurtă…
A.V.: În materie de poezie, spre ce vei evolua?
F. Caragiu: În materie de poezie,
nu ştiu. Cred că este important să realizezi importanţa fiecărui lucru…
Aceasta este taina iconicului. Aici aş face o separaţie între iconic şi
simbolic. Foarte, foarte importantă pentru teologie, fiindcă altfel
riscăm puţin să se înfunde drumurile… Dacă simbolicul trimite spre o
realitate cu riscul de a se pierde în ea, iconicul, fiind prezent în
inima fiecărui lucru, oricât de neînsemnat, nu permite reducţia
creatului la sensul dumnezeiesc…
A.V.: Şi nici invers.
F. Caragiu: Nici reducţia
dumnezeiescului la creat. Nu permite reducţiile, punând faţă în faţă
realităţile. În acest sens, iconicul e mult mai actual, fiindcă
actualitatea valorizează marginalul, neînsemnatul…
A.V.: Perifericul.
F. Caragiu: Drama, perifericul.
Pentru iconic, perifericul este la fel de important ca centralul. Pentru
iconic, logosul e prezent în periferie la fel ca şi în centru…
A.V.: Este şi străinul şi aproapele…
F. Caragiu: Iconicul este mult mai
conectat la aceste năzuinţe ale modernităţii. Pe care le valorifică
într-un sens compatibil cu trăirea creştină. Pe când simbolicul tinde
cumva să dirijeze circulaţia spre central, existând riscul de a uita de
periferic, de a-l nega şi devaloriza. De aici tragediile unei anumite
logici a prestigiosului, care uită de smerenie. Iconicul fereşte
simbolicul să se piardă în anumite tentaţii orgolioase…
A.V.: Universaliste, totalizatoare.
F. Caragiu: Asta este esenţialul, că iconicul…
A.V.: Salvează şi identitatea şi diferenţa.
F. Caragiu: Exact. În acelaşi
timp, priorităţile sunt legate mai mult de dragoste, de comuniune, decât
de favorizarea a ceva în detrimentul a altceva. Asta e în prim-planul
iconicului: comuniunea, iar nu dominaţia unui centru absolutist, care
absoarbe periferia.
A.V.: De aici actualitatea
formidabilă a iconicului în contextul contemporan, în care se încearcă o
valorizare, aşa cum spui, a perifericului, marginalului, exclusului…
F. Caragiu: Şi a refulatului, a
tot ceea ce există şi nu este băgat în seamă… Da, se pune în lumină
tocmai drama acestor realităţi. Cum zice Scriptura: „Dumnezeu Şi-a ales
pe cele de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt,
ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Cor. 1,28). Răsturnarea pe care o propune Evanghelia e tocmai a unui simbolic autonomizat, de către iconicul care pune lucrurile…
A.V.: La locul lor.
F. Caragiu: La locul lor, adică în Dumnezeu. În smerenia dumnezeiască, în care ar trebui să se raporteze unul la altul.
A.V.: Însă într-un mod care nu
absolutizează perifericul. Postmodernismul cade cumva în capcana
absolutizării perifericului. Şi în felul acesta se instituie o nouă
dictatură…
F. Caragiu: E acelaşi lucru, practic. Perifericul se transformă în centru, devine absolutizant. E un simbolism invers.
A.V.: Pe dos.
F. Caragiu: E tot un simbolism, dar pe dos. Cumva, ceea ce e periferic simbolizează centrul.
A.V.: E aceeaşi logică.
F. Caragiu: Da, nu diferă substanţial. Dar iconicul…
A.V.: Le ţine laolaltă. Cum spune
şi Sorin Dumitrescu, iconicul e „osebirea care ţine laolaltă”. În răspăr
cu tendinţa de a lua unul locul celuilalt, de a-l elimina pe celălalt…
F. Caragiu: În volumul acesta pe
care vreau să-l public la Editura Platytera, „Întrupări ale iubirii.
Jurnal de seară”, este vorba despre modul de a fi al dragostei. Iconicul
oglindeşte tocmai acest mod de a fi. Spre deosebire de modul antagonist
de a fi, în care eul şi alteritatea apar în opoziţie radicală, eul
afirmându-se în detrimentul alterităţii. Un mod în care postura
existenţială este cea de luptă, în care sunt refulate conţinuturi care
nu convin, practic se acţionează prin eliminare a adversarului. Cu toate
consecinţele triste şi dramatice care urmează. Deoarece conţinutul
refulat se întoarce…
A.V.: Se răzbună.
F. Caragiu: Iar refluxul acestei
stări războinice duce la depresie. Exacerbarea violenţei duce la
resimţirea violenţei realităţii asupra sinelui.
A.V.: Este vorba de „efectul de bumerang”.
F. Caragiu: Exact. În schimb,
dragostea este un mod de viaţă care are ca esenţă această tendinţă
înscrisă în fire de Dumnezeu, spre comuniune. Ea răstoarnă toate
reflexele condiţionate ale unui mod de viaţă războinic, care merge până
în fibrele biologice… De altfel, s-a spus: o viaţă trăieşte pe seama
alteia.
A.V.: Un fel de autodevorare.
F. Caragiu: Viaţa trăieşte pe
seama vieţii. Nu împreună, nu în favoarea vieţii, chiar în biologicul
nostru este înscrisă căderea asta, modul căderii.
A.V.: E tot un mod de existenţă.
F. Caragiu: E grefat pe modul
originar de existenţă, pe care nu-l poate elimina, fiindcă în orice
moment se pot activa potenţele reînvierii. Modul originar de existenţă
poate renaşte oricând. Numai că modul căderii îl vampirează…
A.V.: Îl parazitează.
F. Caragiu: Încontinuu. De aici
foarte mult consum, fiindcă acest mod antagonist, dacă ne situăm în el,
generează cele mai mari scurgeri de energie, cele mai mari drame la
impactul cu realitatea, fiindcă în loc să privim realitatea ca pe o
„pasă la întâlnire”, cum am zis în carte… Adică o poziţie viitoare
pentru dragoste. Noi o privim întotdeauna ca pe ceva ce ne stă în cale.
Şi de aici rezistenţele uriaşe pe care le dezvoltăm şi pe care
realitatea le dezvoltă în faţa noastră, fiindcă dacă dorim să o
controlăm pentru bunul nostru plac, ea ne rezistă. Realitatea nu ni se
oferă decât dacă este cucerită de dragostea noastră.
A.V.: Adică liturgic.
F. Caragiu: Da, câtă vreme o
violentăm şi căutăm să ne înstăpânim asupra ei, ea ne va rezista şi ne
va otrăvi. Abia când revărsăm asupra ei iubirea… Chiar în demersurile
ştiinţifice se vede efectul gândurilor bune asupra structurilor profunde
ale materiei. Câtă vreme răspândim gânduri bune şi dragoste, realitatea
însăşi se schimbă. Şi ne răspunde. De aceea, modul de a fi al
dragostei, spre deosebire de modul antagonist de fiinţare, este ca
deosebirea dialogului faţă de monolog. În modul antagonist, tot ceea ce
spune alteritatea este un fel de „note de subsol” la ceea ce vreau eu să
spun, la propriul monolog.
A.V.: E secundar.
F. Caragiu: Ceea ce contează e,
aşadar, propriul monolog. Pe când modul de a fi al dragostei presupune
un real dialog. În care ştii să te opreşti, să asculţi pe celălalt…
A.V.: Să taci.
F. Caragiu: „Oprirea” asta e respiraţia fiinţei.
A.V.: Minunat spus…
F. Caragiu: Dialogul e respiraţia
fiinţei… Dacă opreşti dialogul, opreşti respiraţia fiinţei. De aceea,
modul antagonist de fiinţare generează un sindrom de asfixiere mentală
şi psihologică. Pe când modul dialogic de a fi al dragostei „oxigenează”
gândirea şi făptuirea…
A.V.: Regenerează fiinţa.
F. Caragiu: Hrăneşte acel „sânge” al existenţei, care e viaţa însăşi ce curge prin noi…
A.V.: Mă bucur că ai încununat teologic acest dialog şi sper să îţi împlineşti proiectele, cât mai curând şi mai desăvârşit.
F. Caragiu: Proiectul cel mai
important e viaţa însăşi. Micile realizări de pe parcurs nu constituie
nişte capete de drum, niciodată. Sunt doar nişte mici popasuri ale
marelui proiect numit „viaţă”.
A.V.: Care, din fericire, nu se termină niciodată. Îţi mulţumesc.
A consemnat: Alexandru Valentin CRĂCIUN
Sursa:http://alexandruvalentincraciun.wordpress.com/2014/03/05/dialogul-e-respiratia-fiintei-de-vorba-cu-florin-caragiu-despre-proiectele-si-realizarile-sale-editoriale/
Sursa:http://alexandruvalentincraciun.wordpress.com/2014/03/05/dialogul-e-respiratia-fiintei-de-vorba-cu-florin-caragiu-despre-proiectele-si-realizarile-sale-editoriale/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu