Prefață
Călător pe tărâmul
accidentat al cuvintelor, Florin Caragiu este poetul paşilor mici şi al cutelor
de sens fin încreţite. Întâmplările pe care le descrie sunt, cum însuşi spune,
„micile întâmplări ale absenţei”. Fiind cunoscut ca un promotor, în meditaţiile
sale teologice, ca şi în cele despre artă, al conceptului creştin de
iconicitate, Caragiu se arată decis să facă din acesta o cheie hermeneutică
unsă să dezlege o anumită lectură creştină a existenţei în ansamblul
ei.
Lectura iconică
diferă de o lectură simbolică. Aspectul merită subliniat, întrucât de aici se
trimite un semnal important referitor la noutatea intenţiei de adâncime ce
motivează şi animă aceste scrieri. Se cunosc prea bine riscurile unui simbolism
poetic religios practicat fără discernământ. Nu e de insistat asupra lor.
Imanenţa este sacrificată transcendenţei ca Idee sau este orientată tendenţios
şi rigid într-o direcţie ce suferă de univocitate şi care cunoaşte până la urmă
un proces de eroziune figurativă, explicabilă prin falsa măreţie a unui
alegorism facil. Tropismul iconic aspiră, însă, să corecteze această polarizare
simbolicistă.
Iconicitatea
valorifică prioritar privirea de sus în jos, în temeiul kenozei hristice.
Lucrurile ajung să fie privite şi înţelese în ele şi pentru ele însele şi
astfel încep să cumuleze dimensiune, greutate semnificativă şi consistenţă
interioară, totul fiind, mai nou, un punct de plecare şi de sosire pentru
valenţele empatiei, dar şi pentru ionizarea negativă a stărilor, lovite de
sentimentul înstrăinării. Natura încetează să fie concepută doar ca un semn
transparent al transcendenţei, ca un nivel mecanic şi arbitrar de semnificare,
de pe care se şterg aproape total urmele unei tragedii imanente.
Prin
urmare, ecuaţia lui A FI se complică; micile existenţe necuvântătoare, dar
şi existenţa de ordin extrauman în general, imediat tangentă cu făptura ce
suferă, ocupă acum cu vigoare prim-planurile, astfel încât nu putem să nu
observăm că până şi mişcările trupului sunt asumate cu un fel de conştiinţă
discretă a autonomiei lor în raport cu spiritul ce le locuieşte. Concesia
făcută de poet simţului existenţial al alterităţii, în orice formă s-ar
manifesta aceasta, este maximă şi are drept primă
consecinţă ştergerea opoziţiei mai degrabă teoretice dintre spirit şi
viaţă. Pneuma şi psyche devin solidare, logica antagonismului pare că ia
sfârşit, Hristos este bucuria tuturor...
Părintele
Ghelasie de la Frăsinei, un mare iubitor de natură şi desluşitor al tainelor
ei, afirma în acelaşi sens că Logosul locuieşte ubicuu lumea, căreia îi
vorbeşte, pentru a i se răspunde de către fiecare, în felul lui, cu un chip şi
cu un glas propriu şi unic, aşa cum i-a fost dat dintru Origine. Creaţia este o
polifonie de glasuri şi de răspunsuri vii, care vin de pretutindeni, fapt
pentru care postulatul indeterminării fecunde, ce nu ştie să traseze graniţe
între însufleţit şi neînsufleţit, marchează decisiv atât emoţia artistică, cu
atenţia ei liber flotantă, NESITUATĂ, cât şi acea modalitate de a face teologie
creştină în deplin acord cu o afirmaţie evanghelică încredinţându-ne că
toată făptura SUSPINĂ după Înviere. Nu putem să nu desluşim aici şi un
leibnizianism de fond al viziunii, pe care se întemeiază intropatia iconică.
Poetul
ştie să mute perspectiva în interiorul unui lucru minuscul şi de acolo să
privească spre lumea din afară, lăsând liber să crească acest orizont lăuntric
al alterităţii fascinante, până la un punct. Se nasc de aici acorduri cromatice
şi chiar structuri atonale, dar de un atonalism blând, ce aspiră spre
autodepăşire şi care pare că exersează continuu, deşi imperfect, calea spre
acel raport tradiţional cu universul sentimentului durabil, modulabil în
cheie majoră sau minoră. Ascultând zumzetul albinelor, Yehudi Menuhin îşi exprimă
la rândul lui perplexitatea faţă de continua căutare a sunetului potrivit, a
acordului complex de care dau dovadă aceste vieţuitoare.
Prezentăm
câteva fragmente elocvente culese din poemele semnate de Florin
Caragiu: „şi te-ai întors/ spre vrabia intrată pe geam/ cu sentimentul că
tot ceea ce ea/ a văzut nu ţi-e străin”. „şi, totuşi, e o vreme de a
întâmpina/ nisipul mişcător al feţei”; „cormorani vor înfige pliscuri
de-argint/ în ape-mpletite –/ eşti o flacără întinsă pe trup / de cuţitul
dimineţii”; „iar trupul tău/ împrăştiat în ţărână distanţele spulberă-ncet”;
„stăm cu genunchii la piept – clipa/ înaintează în noi”; „dacă nu mai poţi
trage spaţiul afară/ din tine, lasă-l să crească”; „semn că între ochiul drept
şi cel stâng / e o punte ce scârţiie sub lumile/ urnite din loc”; „o parte din
umbră o vei păstra,/ alta ţi se va lua...”.
Cu
precădere se cere reţinut faptul că o poetică întemeiată pe ideea fecundă de
iconicitate respinge ceea ce am putea numi falsele idealizări. Nu-i deloc
întâmplător faptul că marile idealizări obosesc percepţia, obosesc ochiul, ca
după o grea luptă purtată pe teren ideomotric. Paradoxal, cu cât imaginea
smulsă spre înălţimi e mai detaşată de pământ, cu atât oboseala musculară pe
care ea o generează e mai mare şi cu atât un fel de astenie a fundului de ochi
se instalează morbid, făcând ca acuitatea vizuală, ca şi cea afectivă, să
scadă... Aceasta-i o constatare de maximă importanţă pentru a înţelege, cu
întreaga lor semnificaţie, ansamblul de operaţii nervoase pe cât de discrete,
pe atât de acute şi de perseverative, ce subîntind o astfel de idealizare
mentală, un astfel de mecanism cu efect asteniform, desigur, nerecunoscut
oficial ca atare, dar care în realitate este fără doar şi poate un mare
consumator de energie la nivel nervos.
Adevăratul
profil al unei idei e dat în felul cum aceasta se realizează subliminal. Cum se
impune o idee? Cum se frământă muşchiul ocular, cum se compun sau se ignoră
reciproc în lăuntrul lui forţele adverse, ne putem întreba... Prin ce stări trece
ideomotricitatea la acest nivel, cum se mişcă gândul încarnat, cum se face
alegerea? E aici, ÎN MIEZUL NERVILOR implicată, încă, tot un fel de luptă
severă pentru existenţă, iar dacă da, atunci suntem liberi să înţelegem că arma
ei este zbaterea nervoasă, reflexul sistemic de smulgere şi de separare, acea
morbidă secusă psiho-fizică ce generează şi întreţine segregarea ideilor?... În
acest caz, suntem îndreptăţiţi să vorbim de un idealism fals şi de o noutate
care nu se confirmă, fiind doar una declarativă, dat fiind că adevărul de
sub mască e însăşi imensa oboseală nervoasă. Ea trădează faptul că aici s-a dat
o luptă, s-au ciocnit forţe de aceeaşi natură şi care rămân de aceeaşi natură,
chiar şi atunci când una învinge, şi mai ales pentru că una se presupune
că a învins.
Nici o
lume cu adevărat nouă nu se poate SMULGE din cea veche, având ca principiu al
genezei consumul de energie nervoasă. Logica forţei ca algoritm al
transformării nu poate întemeia noutatea. Marea subversiune a oboselii, dar şi
a plictiselii, trădează faptul că idealismul separatist consumă energie, legile
lui intestine nu diferă de lucrul mecanic, de acţiunea forţelor ce se
confruntă, vehiculate în banale, până la urmă, scheme şi strategii de
luptă. Reflexele atavice ale vechii lumi stau la baza pretinselor înnoiri, cele
pe care guma oboselii le şterge din start. Oboseala de idealism decolorează tot
ce stă scris pe ea. Practic, nu se poate scrie pe această hârtie fatală care-i
neurastenia...
Cum
s-a spus, analiza IDEO-MOTRICĂ este autentica bază a analizei ideatice.
Ideo-motricitatea ne informează despre substratul primar, subliminal,
necontrafăcut al ideii. Dar în măsura în care nu se recunoaşte în falsul
idealism, iconicitatea nu concordă câtuşi de puţin nici cu fadingul minimalist al
starilor de spirit, ce automat generează o realitate de-realizată,
desacralizată. Însă Florin Caragiu ştie să mişte frumos lucrul poetic după
logica trinitară a iconicităţii. Aceasta pare a fi o altă logică decât cea
a selecţiei naturale consumptive.
Poetul
nu procedează ca un transformist şi nici ca un utopic, pentru că urmăreşte
nu eliminarea radicală a vechii lumi, ci, mai întâi de toate, VEDEREA
ei ALTFEL, prin iconizarea lucrurilor, pasibile, prin urmare, de a fi văzute
„dublu”, şi cu atât mai clar. Libertatea alternării registrelor, mişcarea
lăsată să curgă fără teama de ciocnire între stările aparent opuse, evitarea
localizării într-un punct de aplicaţie unic a forţelor lejer coordonate,
cultivarea divergenţelor blânde şi a convergenţelor prin „entanglement”,
acestea sunt câteva din aspectele distinctive pe care ni le transmite poezia
din acest volum. O poezie care iconizează deopotrivă fericirea şi durerea,
lăsându-le să se reflecte una în alta. Ori, precum atât de reuşit spune poetul,
„LĂSÂND FĂRĂ CHIN DUREREA ÎNTREAGĂ”... Un vers ce sună memorabil.
Carmen C. Lasswell (filolog, dr. estetică)
Referințe critice:
Referințe critice:
La Florin Caragiu vedem o fuziune unică
şi organică între teologia răsăriteană (canonică şi „iconică” la sursă, dar
adresată de poet pieziş şi insolit) şi suprarealism – căci ce sunt intimitatea
subpământeană şi cerul urbanizat, gesturile revelatorii etc., ca şi luciditatea
cu care se absoarbe vocabular „nepoetic” în liniile de vibraţie ale poemului,
decât (şi) un mod valabil de a continua azi zestrea lui Gellu Naum? Caragiu are
un mod profund metaforic de a traversa lumea („ziua”) nu pentru că poetizează,
ci pentru că la el metaforicul e un vehicul al metanoicului. Metafora aici nu e
numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieţii. Iată un
poet „din altă lume” care scrie pe limba şi mai ales dialogând cu veacul lui.
Chris Tănăsescu (MARGENTO)
*
Iată un nou Florin Caragiu, cu o poezie
a firescului, mai concentrată şi muzicală. Omul cu două inimi trece
dintr-un poem într-altul elegant, cu aer melancolic şi o anumită oboseală.
Sensibilitatea la miracol rămâne însă neatinsă, aşa cum o ştiam din volumele
anterioare. Abandonând extazul şi expunerile teoretizante, poetul preferă acum
aluzia multiplă: la moarte, la memorie, la alt fel de a iubi şi la riscuri. Pe
un ton blând, dar ferm, ca pentru a nu stârni împotriviri.
Felix Nicolau
*
UN POET POST 2000
Poezia lui Florin Caragiu probează, poate mai mult ca oricare alta,
relativitatea criteriului generaţionist: ea conţine prea puţine dintre
particularităţile liricii 2000, e mai aproape (dacă ar fi să-i căutăm totuşi
nişte echivalenţe, pur cronologice de altfel, în interiorul promoţiei) de a
„atemporalilor” preocupaţi de formele etern-imuabile ale poeticului (cum ar fi
Constantin Virgil Bănescu), sau, prin preocuparea ei pentru dimensiunea sacră,
metafizică, în sfârşit (de ce nu?) religioasă a existenţei, de lirica lui Dan
Cârlea sau Moni Stănilă. Şi totuşi, poetul evită subiectele vădit religioase,
nu face paradă de pioşenie, căci aici religiozitatea e implicită şi nu
explicită, ţine de chimismul cel mai intim al proceselor sufleteşti. Ceea ce
face ca la o primă şi inerent superficială lectură, discursul său să pară mai
degrabă unul ermetizant, cu numeroase imagini neobişnuite, sintagme insolite şi
mai ales, cu o evidentă predilecţie pentru paradox, impresie falsă desigur,
deoarece „dificultatea” poeziei lui Florin Caragiu emană firesc din conţinutul
acesteia, e dificultatea limbajului şi a structurilor sale logice de a exprima
ceea ce sare dincolo de aceste structuri: adică experienţa de tip metafizic:
„ce rămâne din vechea pictură? / în apa murdară se-mblânzesc pumnii / sub un
copac uriaş. // te scoli fără vlagă, despici firul în patru: / te-atrag orele
petrecute în iarbă – / întinzi pe ea cerul. // un vuiet surd tremură-n frunziş,
/ o maşină opreşte în dreptul ridicăturii de pământ – / nimeni nu coboară” („picnic”). Cred că e inutil să mai subliniez singularitatea unei
asemenea poezii în contexul liricii româneşti actuale şi nu numai. Florin
Caragiu nu scrie o poezie religioasă, asta s-a mai făcut (şi de obicei prost),
el încearcă, cu smerenie şi discreţie, să transpună în limbaj poetic o
experienţă de tip mistic, cu iluminările şi întunecările ei, trăirile unui
suflet care încearcă, cu nesfârşită umilinţă şi delicateţe, să descopere cheia
apropierii de Dumnezeu. Dacă Adrian Urmanov, care, simultan Ivan şi Alioşa
Karamazov, trăieşte experienţa sacrului undeva la graniţa îngustă dintre
damnare şi mântuire, e mai apropiat de Arghezi, Florin Caragiu se situează mai
aproape de Voiculescu sau de Daniel Turcea, iar în tabloul de grup al promoţiei
2000 face mai degrabă impresia unui intrus. Marin Mincu îl numea – pe bună
dreptate – „un surprinzător poet postdouămiist”. Chiar dacă în ultimele sale
poeme autorul pare mai sensibil la aspectele cotidianului, ceva mai ancorat în
real şi mai confesiv, discursul său are la bază aceeaşi tehnică a insolitării,
a rupturilor semantice şi a imaginilor pline de stranietate, pe care Florin
Caragiu o stăpâneşte aproape perfect.
Octavian Soviany
*
Noua carte a lui Florin Caragiu, după
precedentele două volume de excepţie: „Catacombe. Aici totul e viu” şi
„Sentic”, apărute de asemenea la „Vinea”, în anii trecuţi, este, în ceea ce ne
priveşte, o confirmare deplină a maturităţii unei voci poetice distincte în
prim planul poeziei noastre. Poet până în vârful unghiilor, viaţa în iubire
este adusă în aceste pagini sub semnul urgenţei. „Spune ceva, orice, întoarce
timpul / spre mine, apasă pe trăgaci”, scrie el la un moment dat. Sau,
încă şi mai explicit: „pune-ţi o dorinţă – / viaţa te caută şi te nimereşte”.
Un nesfârşit „text îndrăgostit”, cu
oaze de poezie de-a dreptul rarisimă („risipiţi între ape, / spre noi dorinţe
împingem / o întrebare venită pe lume / cu o rană frumoasă”; „ nu mai e nimic
între noi / care să ne despartă, / nici ceasul de bucătărie oprit la ora două
din noapte, / nici praful ce străluceşte pe mobilă la amiază, / beculeţele din
brad / sau cărţile adnotate, cu întâmplări de necrezut / dintr-o clădire cu
lumina stinsă. // ai acea privire / ce opreşte / secera lângă firul de iarbă”),
este, înainte de toate, volumul de acum, care are şi un titlu cu totul
memorabil: „Omul cu două inimi”.
De altfel, versurile din acest poem
sunt nu doar foarte frumoase, ci cumva emblematice pentru Florin Caragiu de
azi, aflat într-un moment de graţie al biografiei sale poetice: „poveste /
numele tău e / mila-lui-Dumnezeu-către-mine. / sunt omul-cu-două-inimi:/ una se
bucură / ca un copil ce se odihneşte / după o joacă ameţitoare / de-a moartea
şi viaţa, // cealaltă / mă ţine în braţe.”
Realmente avem dinainte o carte „de
poveste”, un volum ce „povesteşte” memorabil despre un poet important al
prezentului literar românesc.
Nicolae Tzone
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu